Despre generatia ascunsã

„Omul este gata sã disparã cu cât strãluceste la orizont fiinta limbajului.”
(Michel Foucault)

Se vor produce neîncetat texte despre relatiile (conflictul, rãzboiul – cum titreazã undeva Nicolae Breban) dintre generatiile de creatori (si vârste ale creatiei), se vor încerca definiri, comparatii, din unghiuri subiective ori pretins echidistante, se vor inflama orgolii, se vor cãuta împãcãri, se vor anunta revolutii. Se va naste mereu câte ceva din aceastã „luptã a contrariilor”, oricât de „violentã” va fi aceasta.
Altceva se petrece, însã, aproape în nebãgare de seamã, cu sigurantã fãrã aprofundarea criticã a receptorului specializat (si clasicizat), ba chiar în refuzul acestuia. Altceva-ul la care mã refer tine de domeniul postmodernitãtii (ca fenomen - slab reprezentat în societatea româneascã) si al postmodernismului (ca ideologie si discurs propagandistic); prefigureazã, timid, într-o dimensiune spiritualã, ceea ce în utopia mesianicã a tehnoprofetilor si în interventiile biocatastrofice (Francis Fukuyama, Leon Kaas, Jean-Francois Mattei, Jürgen Habermas...) este numit postuman. Privitorul („ca la teatru”!) cel mult se interogheazã, în felul (ace)lui(asi) Nicolae Breban: „este, într-adevãr, postmodernismul un veritabil nou curent literar, aduce el modificãri de substantã în mijloacele artei noastre, propune el cu adevãrat o nouã viziune asupra modernitãtii, asupra dramaticei actualitãti, abordeazã el altfel complexele […] omului contemporan” etc. etc.? Si da, si nu.

Postmodernismul este o tranzitie (poate nu vã place cuvântul…), un interludiu în care semintele altceva-ului abia se aseazã în culcus. Care dintre ele va încolti? Literatura (si arta) cyberpunk (W. Gibson si, la noi, Florin Pîtea, dintr-o listã, totusi, nu foarte lungã), cea care se delimiteazã orgolios de beletristica traditionalã, pe care o numeste mainstream, dar din ale cãrei seve se hrãneste (recupereazã) cu lãcomie? Cât fantastic va rãmâne în aceastã literaturã peste un secol? Newpuritans, al cãror minimalism scormonind prin experienta revolutã a Noului Roman dezbracã epicul de orice valoare eticã? Ori, mai degrabã, hipertextele din linia deschisã de Julio Cortázar? Nu stiu din care motive, poate mai mult intuitiv, as alege pe cea din urmã. Fictiunea de acest tip se potriveste cel mai bine, cred, noii dimensiuni de comunicare descoperite (iatã, doar de câteva decenii) prin dezvoltarea tehnologiei informatiei. Fictiunea descoperã un (alt?) spatiu virtual, cel al paginii web. De fapt o retea, un fel de pânzã de pãianjen asupra cãreia „stãpânul” a pierdut orice control. Teoretic, acest spatiu e infinit. Dar, în acelasi timp, labirintic (Rayuela, nu?). Oricum, din ce în ce mai la îndemânã pentru cei desprinsi de prejudecata suportului pipãibil (piatrã, lut, hârtie…).

Vizionarii au ocupat deja teritorii în acest spatiu (chiar accesul la textul din care am citat mai sus l-am avut prin intermediul unuia dintre acestea). Numeroase reviste au si o „variantã electronicã”. Unul dintre avantaje este cã nu trebuie sã bei (cumperi) tot butoiul ca sã-ti dai seama dacã vinul e bun. Impozanta revistã „Convorbiri literare”, ca sã iau un singur exemplu, poate fi consultatã pe-ndelete fãrã a fi necesar s-o ai ca obiect material - îti alegi textul care te intereseazã, îl citesti si, dacã-ti place, îl pãstrezi (fie si pe hârtie…). Accesul e cvasi-gratuit, dar nu peste tot e asa. Sunt nenumãrate reviste care pot fi gãsite exclusiv pe Internet, unele remarcabile (Liternet, NordLitera, Galateea…) prin volumul si calitatea textelor. Liternet este chiar mai mult decât o revistã, este si o editurã - bibliotecã - librãrie cu „acces la raft”. Exemplele pot fi multiple, din spatiul românesc si de aiurea. (Faimoase dictionare, inclusiv DEX, pot fi accesate online si se updateazã continuu. Enciclopedia Agora, canadianã, este un instrument inestimabil de informare si prin legãturile - links - multiple.) Se va spune cã aceasta este, deocamdatã, numai formã si, aparent, asa este. Doar cã aceastã formã începe sã modifice continuturile, sã le accepte numai pe unele. Treptat, identitatea textului înlocuieste, re-întrupreazã, identitatea autorului altfel si mai pregnant decât pe alte suporturi. Creatorul e “anexat” si disipta în reteaua semioticã. Aceastã „generatie” a Internetului nici nu se aflã în conflict cu alte generatii. E, pentru acestea din urmã, ascunsã. Si, cu atât mai mult, actiunea ei e subtilã. Ceea ce se submineazã prin creatiile acestei generatii este, în primul rând, aparent banal, nostalgia comunicãrii prin scrisori. Obisnuitul e-mail, care ajunge instantaneu la destinatar, sapã la temelia prejudecãtii stiloului pe hârtie sau a masinii de scris. Ah, dar ce romane epistolare se pot crea astfel! Iar, ca structurã, nu degeaba l-am amintit mai sus pe Cortázar.

Revin la conflictul absent între aceastã generatie ascunsã si oricare altele. Una dintre caracteristicile cvasi-anulate este aceea a vârstei. În spatiul virtual, aceasta este irelevantã. Nu existã, în principiu, „tineri” si „bãtrâni”. Deocamdatã, desigur, dar îmi pare cã avem de-a face cu o generatie de creatii si mult mai putin de persoane. Discutiile sunt despre ce s-a scris (comunicat) si mai putin despre cine a fãcut-o.

Pentru cã am ajuns la discutii, spatiul virtual are ceva ce nu existã, astfel, în realitatea materialã: grupurile de dialog online (nu chat-ul, nu!) pe diferite teme. Aici, creatorii se întâlnesc si dezbat continuu, nu trebuie sã se adune într-un spatiu fizic, într-o salã ori la cafenea. (Încã o nostalgie, vai, distrusã, aceea a cafenelei!) Si participã nu doi, trei, ci cu zecile, de pe toate continentele, de toate vârstele biologice. Fac schimburi de informatii, de texte de referintã, de texte proprii. Si, poate ceea ce e mai important, citesc permanent, au plãcerea lecturii, chiar dependentã fatã de lecturã (ceea ce nu se poate spune despre generatiile mai noi ale hârtiei…)

Ca sã parafrazez un vechi joc de cuvinte (nationalitate conlocuitoare / înlocuitoare), as spune cã generatia ascunsã este conlocuitoare si va fi înlocuitoare. Ea apartine (postmodernitãtii si) postmodernismului si prefigureazã, in nuce, dimensiunea spiritualã a post-umanitãtii (si, dacã vreti, a post-umanismului). Dacã aduce ceva nou, nemaivãzut, în afarã de suport? O nouã viziune asupra realitãtii, asupra lãuntricului fiintei, cu sigurantã. Chiar dacã sunt alte constrângeri, sunt mai putine, pentru manifestarea creatorului de literaturã aflat într-un spatiu deschis si nedefinit, refractar la boema asocialã, eminamente comunicational si în perpetuã schimbare, într-o lume paralelã, apartinând de o generatie paralelã, indiferentã fatã de intermediarul material (cartea etc.) ce permite numai o comunicare neinteractivã, practic lipsitã de feed-back real si consistent.

Totdeauna necunoscutul a adus teama. Iar aceasta din urmã, refuzul. Implicit, pierderea; cantonarea în autostereotipii.

Se va spune (s-a spus deja…): ceea ce se posteazã pe paginile web nu are mereu valoare; libertatea de a „publica” fãrã selectie e plinã de pericole (Orice libertate creeazã pericole!); în spatiul virtual nu functioneazã criteriul valorii. Nimic mai fals! (As aminti o vorbã cunoscutã: „hârtia suportã orice”. Ei?) Aici cititorul e suveran. El poate, desigur, recurge si la opiniile altora - i se cer chiar opinii! -, se poate orienta dupã numãrul de accesãri (echivalentul „tirajului”), poate recomanda, trimite texte care i-au plãcut, prietenilor.

Generatia ascunsã, chiar dacã include destule nume pe care le putem regãsi si pe copertele unor cãrti (de hârtie) este una care nu luptã cu altele, nu respinge nimic. Ea transformã totul si îsi vede de gestionarea victoriei pe care o obtine în fiecare zi.

Florin DOCHIA