Seria a patra, editatã de Cercul literar «Geo Bogza» si Fundatia «Hasdeu»
Ofranda, stare cultică si sacrală, în ritualică si folclor
Gherasim RUSU TOGAN
Comunitătile traditionale, în existenta lor istorică, si-au însemnat dăinuirea cu pecetea unei experiente unice, profunde si universale - ofranda. Actul împlinirii ei în plan laic, similar jertfei în cel religios, exprimă, prin continutul ce-i defineste esenta, calea ce-l trece pe om din starea pentru sine, în cea de a-si ferici semenii, înnobilându-se ca exceptie.
Vorbind despre jertfă, Părintele Galeriu observă faptul că „nu există religie în care ideea si actul jertfă să nu reprezinte sâmburele întregii ei vieti, constantă în jurul căreia se desfăsoară toate manifestările sacre ale oricărei comunităti omenesti.” (1) Ca experientă profundă si universală a omului, actul jertfei s-a dovedit, prin vremi, capabil să dea vietii o calitate sacrală în plus, fiind aptă să-l investească pe om cu implicarea în propria sa viată a trăirii în stare sărbătorească, în nevoia de sacru. Ca simplu dar ritual în plan laic, actul ofrandei primeste în spatiul religiosului semnificatii inedite. Astfel, exprimând fiinta religioasă, jertfa devine act al solidaritătii, iar ca prelungire transcedentală, în expresia părintelui Galeriu, „dorinta restabilirii comuniunii distruse dintre om si Dumnezeu”.
În măsura în care darul consacră pe om, ofranda s-a înscris drept gest inseparabil de cel al trăirii ritualice în timp si spatiu, trăire învăluită în distinctie, alături de semenii care participau la oficierea respectivului gest. Ne situăm, deci, cu ofranda ca act sacru, în spatiul ritualic - sărbătoresc, urmând să-i semnificăm distinctia în câteva din cele mai active datini pe care, an de an, le reiterăm drept stări referentiale din existenta noastră, pornind, însă, de la continutul material atât al ofrandei, cât si al încărcăturii magice pe care o conditionează.
Pâinea, cu derivatele sale: colac, spornic, pâine încondeiată etc.
Primirea „în ospetire”, cu acordarea pretuirii ce se cuvine unei persoane de rang sau cu merite proprii exceptionale, se cinsteste, ca act ritualic, prin întâmpinarea cu pâine si sare. Sub aspectul semnificatiilor, pâinea reprezintă darul suprem în gestul ofrandei, iar sarea, ca însemn valoric din arhaitate, se dovedeste, de asemenea, gest exceptional de pretuire unică. Asa sunt primiti regii si principii, alesii natiunii, părintii bisericii, chiar si poetii si cântăretii, respectiv toti acei putători de însemne exceptionale.
Ca hrană ritualică, încărcată de religiozitate, pâinea a constituit, prin sacralitatea sa, stare de referintă si în gesturile cutumiare, existente în evul social românesc. Cu pâinea în mână sau în straita purtată pe umăr, se străbătea brazda sau hotarul dintre două mosii, gestul constituindu-se ca act sacru, de jurământ drept, fără de tăgadă si încărcat de solemnitate. Un asemenea jurământ „în strâmbătate” ar fi adus pieirea necinstitului, blestemul si dispretul semenilor. (2)
«Pomana albă» - procedură arhaică de exceptie
Pomana albă se pregătea în situatii când o fiintă a locului îsi pierdea viata departe de casă „si de nimenea vegheat”, după spusa bocetului. Şi, asa cum observa Mircea Eliade, geografia spatiului de origine se adună întotdeauna peste sufletul nostru în efuziuni lirice, iar semenii stiu să acorde rătăcitilor pe drumurile lumii puntea revenirii la bastină. Iar „pomana albă” este una dintre aceste modalităti. La răscruci de drumuri, cei dragi defunctului se ospătează întru aducerea de el aminte, cu pâine, brânză si ouă, asezate pe o fată albă de masă. Deci hrana ritualică „în alb” este, de asemenea, însemn al sacrului. După consumarea mesei, hrana rămasă si resturile sunt lăsate drept hrană trecătorilor si celorlalte vietuitoare.
De altfel, pâinea, în structură ritualică, însumează calităti magice multiple, încifrând o gamă amplă de simboluri, indiferent de starea în care se află, cu sens în exclusivitate benefic.
Dintre substitutele sale, cele mai frecvent folosite sunt colacul, turtita, pâinisoara, azima, cu precădere în obiceiurile din ciclul vârstelor, rodorii si al sărbătorilor calendaristice de peste an. Cât priveste obtinerea ei, indiferent de actantii implicati, femeia este chemată să împlinească întregul proces al preparării acestora, fără ca bărbatul să-si facă simtită prezenta. Dar, asa cum bărbatul procedează la începutul muncilor agrare, asigurând atât bunul mers al ciclului rodirii, cât si abundenta lui, prin asa-numita curătenie ritualică, la fel procedează si femeia. Ea oficiază spălatul ritualic, se îmbracă în haine curate sau chiar noi, respectă interdictiile de natură sexuală, oferă drept pomană, ceva din casă, unui necăjit, toate acestea constituind gesturi proteguitoare, în sens benefic. Mai mult, în cazul femeii învestite cu rolul preparării produselor din aluat, ce vor constitui elementul ritualic al ofrandei, ea este nominalizată de către un grup anume, precum vecinătatea, cu acordul preotului, pe baza unor criterii demult încetătenite. În mod obisnuit, respectiva femeie face parte din categoria celor „iertate”, este în vârstă, trăieste singură, este un model de respect al normelor de convietuire si puritate. Interesante sunt si interdictiile pe care le suportă femeia aleasă pentru preparatul acestor bunuri, în timpul desfăsurării muncii. Nu se întretine decât cu ajutoarea sa, o fată, în cele mai dese cazuri, cu care schimbă replici scurte si cu referire la respectiva muncă; nu se arată exagerat de veselă, nu manifestă curiozitate pentru aspecte străine muncii respective etc. Usor de imaginat cu câtă strictete se respectau în lumea traditională asemenea canoane.
În ceea ce priveste ornamentatia ofrandelor preparate din aluat, constiinta traditională, în religiozitatea sa, a condensat în ele un întreg limbaj încifrat, respectându-se totodată si destinatia pentru care sunt pregătite. Multimea de incizii, aplicatii, podoabe, figuri geometrice, stilizări ale unor elemente de natură domestică, de flori, motive cosmogonice, religioase etc., se însumează, constituind un sir de reprezentări care „spun” ceva anume despre o stare sau o faptă, despre un individ sau o colectivitate. Pe scurt, o întreagă viziune fantastică, ale cărei corespondente le putem usor descoperi în cusături florale, pe cămasă, ie sau în diverse tesături, covoare, cătrinte etc.
Darul ca variantă a ofrandei, în plan laic
Totusi, darul ritualic pare să fie cunoscut mai mult în relatie cu momentele sărbătoresti exceptionale, precum botezul si nunta. Dar, după cum se va putea observa cu ocazia altor interventii, aria i-a fost cu mult extinsă, mai ales în anumite zone ale tării.
În ocaziile la care s-a făcut deja referintă, se respectă un anume procedeu, la nuntă, cel putin, existând momentul în care „se face cinstea”, respectiv se aduc daruri pentru miri, din partea nuntasilor. Şi nu putem încheia scurta noastră incursiune în acest univers, fără să trecem, chiar si în grabă, prin calendarul nostru de obiceiuri, punctând cel putin specificul ofrandelor ce se aduc.
De Crăciun si Anul Nou, colindătorii primesc colac. De asemeni, la biserică se aduc colaci, pâine si prăjituri, de către fiecare familie, pe care le sfinteste preotul, o parte oferindu-se credinciosilor, spre pomenirea dusilor.
Un obicei interesant de Anul Nou este si Jienii, prezent în zonele din Moldova. Feciorii trec în grup pe la casele cu fete aflate în pragul măritisului, „de urătură” si primesc în schimb daruri, respectiv cozonac si băutură.
De Bobotează, preotului i se oferă, de asemenea, daruri: carne de porc, un colac si bani.
De Florii, pretutindeni se duc la cimitir crengi de măr încărcate cu bunătăti diverse, precum colaci, bomboane, nuci etc., fiind serviti cei întâlniti în cale.
Aducerea „în pârgă” a bunătătilor la biserică, după seceriŞ, culesul fructelor, al viilor etc.
De Sfântul Gheorghe, în zonele unde mai durează, ca ocupatie, ciobănia, pentru sfintire, la biserică se aduce cas, ofranda de Pasti s.a., în semn de multumire pentru bogătia din respectivul an pastoral.
Şirul de ofrande este, de altfel, nelimitat si nelipsit din întreaga noastră existentă ritualică, dar chiar si din cea cotidiană, de care ne vom ocupa într-o altă interventie.
_____________________
Bibliografie:
1. Părintele Galeriu, Jertfă si răscumpărare, Editura Harisma, 2002, pg. 9
2. Petre Caraman, Pământ si apă, Editura Junimea, 1984.
