Sã mai vorbim despre generatii

Cu mare aprindere (si e normal) se discutã si astãzi problema generatiilor. Se pare cã nu sunt decât scurte momente de odihnã, pentru ca iarãsi “obsesia” sã se declanseze, de la ricanãrile domoale pânã la punctul de fierbere al nervozitãtii. De obicei, confruntãrile acestea au purtat denumiri rãzboinice: „cherelã”, „luptã”, „conflict”, „bãtãlie” etc., când firesc ar fi sã se utilizeze vocabule mai pasnice pentru reactii mai decent-cerebrale: controverse, dezbateri, precizãri, atitudini sau chiar polemici de perfectã urbanitate si tinutã intelectualã. Totdeauna se va simti nevoia deslusirilor ideologice si programatice, fãrã a fi cazul sã se recurgã la toroipan si scatologie. Brunetiere spunea cã Parallele des anciens et des modernes întretine un interes „mereu viu si mereu actual”. Atâta vreme cât criteriul generationist determinã adesea climatul vremii, repere taxonomice, stabilirea raportului între mutatie si continuitate, trebuie neapãrat avut în vedere.

„Vrajba” este, categoric, improprie, mai cu seamã când ea nu are si nu poate sã aibã o motivatie axiologicã, ci doar considerente de vârstã si de pozitie socio-politicã. Traditie-inovatie, vechi-nou, „bãtrâni”-„tineri” sunt antonime inoperante pe tãrâmul valorii, desi au statut de existentã îndelungatã. Probabil, în numele invincibilului relativism. Asa cã, în ciuda unei usoare coloraturi didactice, recursul la unele chestiuni de fond nu e niciodatã de prisos. Mai ales cã totdeauna vor functiona mutatia valorilor, revizuirile (în sens lovinescian, care sunt mai degrabã autorevizuiri), miscarea ca generator de culturã, nevoia de radicalitate „dans toutes les journaux”, cum afirma însusi Valéry, cel care pune mai presus de orice, intelectul constructiv. Si constructia, adaugã Baudelaire, o realizeazã sintetizatorii („întârziatii”), dupã ce profetii noului se consumã repede. E, la urma urmelor, însãsi ideea evolutiei pusã fatã în fatã cu nostalgia permanentei care se naste în chiar interiorul miscãrii.

În orice caz, o generatie alcãtuieste un tot de amplã si maximã dificultate în devenire. Hemingway lansase sintagma „generatia pierdutã”, Malraux se considera apartinãtor de „generatia eticã”; „generatia de sacrificiu”, distingea Cezar Petrescu, iar mai încoace Miron Radu Paraschivescu vorbea de „generatia pateticã”. Hotãrât lucru, ideea de generatie o reclamã imperios pe aceea de coexistentã, chiar dacã optiunile si orientãrile nu sunt coincidente, ci merg pânã la divergentã. Dar e posibilã, oare, o coabitare pasnicã între generatii? Arghezi se pronunta în legãturã cu generatiile simultane în timp: „Treapta ascendentã prin generatii si individualitãti: subt Eminescu, abrupt si sideral, nu se aflã nici o treaptã si deasupra lui nici una. Artificial de neconceput piscuri cu scãri si munti cu ascensor si tout-a-l’égout. Suntem contemporani cu Homer, cu Moisi, cu evanghelistul loan si cu Anton Pann, cântãretul de la biserica Olari”. „Tânãra generatie” interbelicã, misticã-instinctualistã-misionarã, a dat nume mari în timp, pentru cã multi dintre reprezentantii ei erau de o culturã dusã pânã la eruditie, dar n-au anulat pe Sadoveanu, Rebreanu, Arghezi, Camil Petrescu, E. Lovinescu, Zarifopol, G. Calinescu, lon Barbu, Serban Cioculescu… (Lucian Raicu, om cu scaun la cap, mai exemplificã: Cehov nu s-a „luptat” cu Tolstoi si cu Dostoievski, Eminescu si-a supraelogiat înaintasii, Maupassant nu l-a fãcut praf pe Flaubert, nici Baudelaire pe Gautier sau pe Hugo).

Fraternitate totalã nu-i cu putintã si, poate, nu-i nici beneficã, mãcar potrivit cu principiul diversitãtii în unitate. Dar, atentie, e vorba de coincidenta opozitiilor, nu de o utopicã si idilicã solidaritate, nici de o eroi-comicã Batracomiomahie sau Tiganiadã. Si, repet, mutatia, cum bine ar trebui sã se stie, nu înseamnã rupturã, ci continuitate de ansamblu, cu participarea fortelor uneori neconcordante. De mult se admite „modernitatea clasicilor”, „clasicismul modernilor”, „contemporaneitatea” celor de altãdatã; mai de curând, recuperarea retoricilor revolute (fie si la modul ironic) intrã în strategia postmodernistã ca modalitate de consolidare a identitãtii. Apoi, dacã e sã-l credem pe G. Cãlinescu (si n-avem motive de împotrivire), a fi inedit în conditia exterioarã a operei de artã nu implicã ideea de valoare si, în definitiv, nu originalitatea conteazã, ci puterea de creatie.

Sunt acestea lucruri stiute sau ar trebui sã fie. Atunci, cum se explicã faptul cã generatiile literare mai noi, nord-dunãrene, se declarã adversare ireconciliabile ale celor cu mai multe primãveri, cu mai multã carte cititã si scrisã, unii fãcând declaratii tulburãtoare, cum ar fi aceea cã mai bine sã se uite la un videoclip decât sã citeascã Rãzboi si pace? Ca sã respingi ceva, dacã tii cu tot dinadinsul, trebuie sã stii ce respingi si ca sã dãrâmi, trebuie sã clãdesti ceva în loc. „Analfabetism cultural”, zice un tânãr bine cultivat; în realitate, niste veleitari care se substituie unei întregi generatii. Lãsãm la o parte, acum, puhoiul celor care nu citesc nimic, dar scriu în disperare, generatia papirofagã, de toate vârstele.

Si totusi, pariul pe tinerii de valoare reprezintã calea cea mai sigurã de acces spre prosperitatea culturii române. Da, meritã votatã literatura tânãrã, dar, fiindcã literatura adevãratã n-are vârstã, e mai bine zis cã se cuvine sã pretuim literatura tinerilor, scrisã cu talent („slovã de foc”), cu maximum de efort creator („slovã fãuritã”) si cu o solidã culturã. Restul e zarvã fistichie si ostilitate visceralã, psihanalizabile.

Constantin TRANDAFIR