Alexandra TÂRZIU
Între real si fantezie burlescã

Constantin TRANDAFIR

Pe la sfârsitul deceniului al saptelea si de-a lungul celui de al optulea din de curând trecutul secol, Alexandra Târziu fãcea destulã vogã în proza româneascã „femininã”, alãturi de Sânziana Pop, Maria Luiza Cristescu, Gabriela Adamesteanu, Corina Cristea... Surprinzãtor e cã între primele douã cãrti (Nu se poate preciza, 1967, Nu-mi pasã, 1969) si urmãtoarele, trec zece ani (Locatarul si Sperietoarea din Hors, ambele în 1979), ceea ce a fãcut ca „vâlva” sã se împartã în discontinuitãti si, astfel, sã scadã din efect, mai ales cã dupã Dovezi de iubire ce nu se mai terminã (1981), care nu fãcea decât sã-i confirme aptitudinile, pleacã din tarã, si din motivul cã „oamenii mereu au vrut sã plece, sã scape de câte ceva, ba de tirania sistemelor politice, ba de protectia lor, de nenumãrate obsesii si, de multe ori, chiar de ei însisi”. Nu s-a mai stiut de Alexandra Târziu si de scrisul sãu pânã în 1992, când îi apare la Cartea Româneascã romanul Cel ce ne scapã, cu o foarte slabã receptare în acele vremuri prea tulburi. Nici urmãtoarele douã cãrti, False obiecte pretioase (1998) si America, pantoful Cenusãresei (2002), nu se bucurã de atentia meritatã. Ioan Holban, care a mai scris si altãdatã despre prozatoare, îi remarcã umorul însotit de „rictusul strepezit” sarcasmul si „lirismul tragic”. E timpul ca aceastã scriitoare de zile mari sã reintre în drepturile sale legitime si cât priveste ecoul lecturii obisnuite sau profesioniste. Dar, din pãcate, difuzarea literaturii, astãzi, la noi, si cititul cãrtilor se aflã în mare suferintã, iar critica literarã o duce si mai rãu… Dacã ar fi sã glumim în felul acestei scriitoare cu un umor irezistibil, am spune cã admiratori nu prea sunt - cãci societatea trece si printr-o astfel de crizã.

latã, recent a apãrut la editura Compania, sub diriguirea Adinei Keneres, volumul Fapte bune cu Lisa si alte 12 moralitãti si n-ar fi exclus ca primirea sã fie mai normalã, adicã mai ospitalierã. E si momentul acum, când literatura de fictiune tinde sã reînvie dupã acea avalansã postdecembristã a non-fictiunii. Cãci, desi nu se rup de elementele realului socio-politic, scrierile Alexandrei Târziu sunt de-o inventivitate rarã, pânã la acea cotã a fantasticitãtii cotidianului, într-un registru comic-umoristic, în descendentã caragialianã, de care unii pot sã se plângã, altii sã se amuze copios, nu de frivolitate, ci de subtilitãtile duse pânã Ia limitele absurdului urmuzian sau ionescian.

Proza autoarei Faptelor bune cu Lisa se prefigureazã, în liniile ei esentiale, de la început, pentru ca, apoi, sã aparã un plus de nuante si atitudini noi în aceastã a doua „etapã”, când se resimte si mai strânsa legãturã cu proza actualã de pe tãrâmurile americãnesti (si sudice). Cu toate cã moralitãtile erau la modã prin veacul al XV-lea, alegoriile si parabolele acestea sunt de o noutate frapantã, nici moralistice, nici „teziste” si de-a dreptul antisentimentale. Nu spunea Caragiale cã e „vechi”, totusi deschizând o vreme literarã nouã? Dacã în America, pantoful Cenusãresei prevaleazã documentul pus în „grila” transfigurãrii cu „fiziologii” ale unor români refugiati - exilati - imigranti, în actuala carte, deschiderea e mai largã si mai conformã cu structurile imaginarului. Nu înseamnã cã modul eseistic si, uneori, jurnalier nu-si face loc, chiar mai putin avantajos, mãcar cã ironia rãsare tot timpul salvatoare. Lisa descinde Ia Washington sã caute de lucru, stã într-un motel unde nu se întâmplã nimic (nici mãcar Monica Lewinsky nu dormise acolo vreo noapte), e pornitã irepresibil spre facerea de bine, dar aflã cã lumea de azi nu mai poate fi ajutatã, „s-a învãtat cu rãul, cu atentatele, cu crimele, cu teroristii”. În „Paradisul american”, plin de strãini, se petrec violente grotesti: cineva lucreazã într-o organizatie non-profit, numitã Political-Correctness, pentru drepturile femeilor sau ale categoriilor defavorizate din cauza orientãrii lor sexuale sau incapacitãtii lor fizice. Impulsurile caritabile ale Lisei, puse sub semnul ironiei, de regulã esueazã, cum e cazul unei bãtrâne care o respinge fiindcã fata are pantofii cu tãlpile prea groase si prea înalte „pentru a inspira nu chiar stabilitate, ci mãcar simtul realitãtii”. Vrând sã-l ajute pe milionarul „devorat de angoase sinistre”, aflã cã acestea se datoreazã suspiciunii cã iubitul lui îl trãdeazã chiar cu propria-i sotie, a milionarului. Deprimatã si revoltatã cã pe lume e atâta nedreptate, din cauza indiferentei si a confortului egoist, generoasa Lisa ia o decizie bãrbãteascã, intrã în armatã, e selectatã pentru Balcani si trimisã în misiune de mentinere a pãcii. Aici îl cunoaste pe Cornel din Galati, oras pe care Lisa, urmasã a unui strãbunic român, îl confundã cu Galitia si nu stie nici unde se aflã România, dar îl descoase tendentios. Cum sunt românii? „Someri”, rãspunde acesta scurt. Deriziunea se abate asupra zvonisticii prãpãstioase, a vãicãrelii aproape sado-masochiste. Cornel se plânge cã nu mai are pãrinti, pentru cã i-au împuscat sniper-ii în timpul „loviturii de stat”, tocmai când iesiserã si ei sã vadã cum cade comunismul. „Dar am auzit cã în tara ta sunt cam persecutate unele minoritãti importante, cã ati fi avut cândva lagãre de exterminare si camere de torturã. E posibil asa ceva?”, se mirã ofuscatã Lisa.

Cornel e de acord, pune asta pe seama istoriei unei tãri „pipernicite”. Cum de acceptã românii o asemenea situatie care duce la sãrãcie, frustrare, lipsã de sperantã? Cornel dã vina pe „guvernul nostru”, simtind în suflet „acel amestec otrãvit, ceva între dragoste si urã”. Am stãruit asupra acestui episod din textul titular, pentru cã el dã mãsura unei asa-zise forma mentis raportate la identitate si eroizarea în rãspãr.

Alte „moralitãti” se debaraseazã de amãnunte reportericesti, nu si de eseismul narativ, cãpãtând, cum spuneam, extensiunea pe care o asigurã imaginatia prodigioasã, pânã la gradul de fantasticitate, utopii si antiutopii de o mobilitate expresivã seducãtoare. Planul real se confundã mereu cu cel simbolic. Spectacolul ironic al lumii date este dublat de aceastã ingeniozitate netãrmuritã. Personajele si evenimentele se situeazã, ca odinioarã, la granita absurdului. Neidentificata din Pe partea însoritã a lucrurilor închipuie paradisul promis, terre de cocagne, tãrâmul alinãrilor si împãcãrilor, un „Stat Suveran din lumile prospere”. Sunt aici elemente pentru o fenomenologie a identitãtii puse tot în registru ironic. Ontologic, a-si preciza propria-i naturã presupune unitatea unor laturi diferite. Metafizic, e o deschidere a unui destin cãtre propria-i întelegere si coordonare. Personajul principal, Neidentificata, vrea sã se construiascã pe sine în vârtejul acesta absolut nefavorabil si parcurge, la modul donquijotesc, câteva experiente: cãutarea paradisului visat, reconstructia, fie si prin clonare, îmbogãtirea (norocul), vizionarismul, „ochiul” care încearcã sã desluseascã o altã „asezare”. Dar, fatalitate, nu gãseste decât neantul, mutenia „lugubrã” a materiei dintotdeauna. Dintr-un „ou dogmatic” (?), tot ciocãnind dureros-fervent si orgolios, se naste Fenix, principiu masculin, în perceptia Neidentificatei. Pe lângã alegoria oului dogmatic, este introdusã tot în chip parodic, alegoria Luceafãrului, rãsturnatã si aici. Sentimentul dominant al acestei lumi este Sfânta Mare Nerusinare de care suferã toti, desi, spune ghidusul narator, lumea musteste de energii creatoare. Fenix se mirã de aceastã lume globalizantã si... segregationistã. Se întelege, principiul oximoronului functioneazã tot timpul în reprezentarea prozatoarei. „Camuflajul”, lipsa de identitate, ar fi un fel de protectie proprie si socialã: „Dacã ceilalti ar sti cine sunt, ce si cum, n-as mai avea nici o scãpare, m-ar mânca de vie. Identitatea trebuie sã rãmânã o chestiune strict secretã”. Se prefigureazã o lume nouã, „fãrã transfugi balcanici sau tigani”, fãrã persecutii, fãrã istorie si eroi, dar cu sãraci care “sunt oglinda perfectã a îmbogãtitilor”. Bineînteles, o lume cu capul în jos, cu luciu de suprafatã, o realitate sumbrã privitã cu cea mai subtilã persiflare: „stresul cotidian”, „zgomotul infernal al progresului”, o societate a concurentei abrutizante si a „mijloacelor de urmãrire si deposedare electronicã”; a „umilintelor inutile”, a „amenintãrilor cu bombe biologice si alte îngrãsãminte la modã”; spectrul globalizãrii deodatã cu spiritul segregationist, corectitudinea politicã, Internetul, sexualitatea, rãzboaiele, societãtile de binefacere cu apucãtura lor ipocritã, robotizarea, homosexualitatea, demagogia, impostura, clovneria etc. Un scepticism deloc plângãret, în tonalitatea unei ilaritãti sarcastice, unde satira aproape nici nu se bagã de seamã datoritã excelentei umorului, care niciodatã nu este incisiv, dar totdeauna în marginile unui vesel si responsabil rãzboi. Satira se sublimeazã în retortele unei culturi a râsului si a „realismului grotesc” (cum zice Bahtin), de origine popularã, si de remarcabila scriiturã, amintind de linia Rabelais, Cervantes, Swift, Creangã, Caragiale.

Ca în poveste, întâmplãrile, recognoscibile în realitatea cea mai nouã, sunt plasate într-un fel de suprarealitate. Trãiau odatã într-un orãsel din Arizona douã surori, Joy si Hope, care cultivau „cu multã seriozitate fructe si legume biologice”. Trãiau într-o izolare exasperantã, desi mijloacele electronice de care dispunea noua societate ar fi trebuit sã anuleze toate distantele. Deodatã, însã, apare pe Internet tânãrul Rick, se logodeste cu Joy, le învatã pe surori sã se joace într-un anume fel pe un computer Apple. S-au mai vãzut peste un an Ia judecãtorie când tânãrul îsi revendicã progenitura care, de fapt, era a celeilalte surori, Hope, fãcutã pe Internet. Rezultatul a fost o spectaculoasã înflorire a industriei de computere Apple. Care va sã zicã, nimic nu mai e natural, totul se artificializeazã: mame-surogat, heterosexuali, bisexuali, trisexuali, monosexuali. Un sofer, care transportã zilnic milioane de dolari colectati de la centrele comerciale, era sãrac lipit. Într-o bunã zi, soferul Tim a pornit cu dubita gemând de milioane „într-o directie cu totul neprevãzutã”. Vecinii n-au vãzut nimic malefic în caracterul lui Tim, fiind el „un temperament mai curând artistic”, „un bãiat cu o inimã de aur”, „un exemplar reprezentativ al societãtii de azi”. N-avea, însã, succes la femei din cauza unui platfus pronuntat si a unei modestii prea evidente. De fapt, ceea ce a fãcut el nici n-ar fi fost un furt, ci o provocare: „s-a lãsat provocat de succes”. A fost odatã „o societate care avea prea multi bogati pe cap de locuitor, prea multe masini de lux, prea multi experti în toate domeniile, prea multe fete frumoase pe strãzi, fãrã nici un Dumnezeu, si prea multi cersetori pe la usile batante ale institutiilor”. Si prea multã imposturã care, potrivit unor medici, „n-ar fi o boalã contagioasã, ci doar o banalã cleptomanie”. E o formidabilã confuzie de valori, absolut fireascã. Un castelan care mostenise un castel de sticlã vrea sã-l cedeze pentru „o utilitate corespunzãtoare nevoilor societãtii de azi”, dar nimeni nu se intereseazã de ceva asa transparent. Sunt si douã “epopei eroi-comice”. Clovniada închipuie un guvern de clovni care sã readucã surâsul de altãdatã într-o societate amenintatã de melancolie si tristete. În Piticiada, aflãm cã trãia odatã într-o capitalã din Vestul Sãlbatic un pitic, care, nemaiputând sã îndure discriminarea la care era supus, „mai ales de când cu impunerea noilor democratii de piatã”, s-a dus sã se plângã unui urias din Parlament. Fiind artist fotograf si dând el o probã de realizare a imaginilor „pe dos”, ajunge Om Mare, dar si asa trece prin aceleasi frustrãri si dileme ca pe vremea piticiei. Si, potrivit „logicii absurdului”, moare uitându-se în cutia de pantofi la fotografiile de odinioarã. Decedatul era tot pitic, scãpând autoritãtile de cheltuieli prea mari cu înmormântarea.
Parafrazând, s-ar putea spune cã Alexandra Târziu simte enorm si vede parodic, cu o putere de plãsmuire iesitã din comun, cu o vervã bãrbatã, aplicate la cea mai strictã actualitate care se proiecteazã dezinvolt în lumea miraculoasã a basmului fãrã feti-frumosi si ilene cosânzene.

* Fapte bune cu Lisa si alte 12 moralitãti, Editura Compania, Buc. 2004