Seria a patra, editatã de Cercul literar «Geo Bogza» si Fundatia «Hasdeu»
Blame America first!
Christian CRÃCIUN
"De la prãbusirea Uniunii Sovietice, pentru prima oarã dupã optzeci de ani, Europa de azi se aflã confruntatã cu propria sa autonomie si pe deplin rãspunzãtoare de soarta sa, împotriva vointei sale. Epoca protectiei americane însotitã de antiamericanism era foarte confortabilã, atât din punct de vedere politic cît si din punct de vedere psihologic. Ea este însã o epocã revolutã" - scria Jean-François Revel în Marea Paradã, carte apãrutã în 2000, la Plon. Observam, la aparitia traducerii românesti, în 2002, într-o recenzie din Axioma, cã ea pare compusã pentru români. Acelasi lucru se poate spune, poate chiar mai apãsat, si pentru Obsesia antiamericanã, recent tradusã la Humanitas (editia originalã Plon, 2002). Nu va fi vorba, în cele ce urmeazã, de o recenzie, pe care mi-o rezerv pentru un alt spatiu. Ci doar de cîteva reflectii provocate de actualitatea româneascã a textului filosofului francez. Ca un admirator declarat al scrisului marca Revel, nu se poate sã nu constat cât de mult de ajutã el la descifrarea unui sentiment ambiguu, care pare a se fi instaurat printre români. Pe de o parte, mai ales la nivelul unei anume pãrti a elitei culturale tinere, o imitatie lipsitã de orice control critic a filosofiei corectitudinii politice si a unui asa-zis multiculturalism de sorginte americanã. Cîteva cãrti si câteva articole au creat vâlvã, ca de obicei, fãrã ca ea sã depãseascã cercul prea strâmt al intelighentiei si sã devinã realmente o dezbatere de interes public. Pe de altã parte, la nivelul masselor, s-a dezvoltat - de unde? cum? - un puternic resentiment împotriva americanilor. Bine mediat, de altfel, de o seamã de formatori de opinie, care nu fac nici un secret din a-si ascunde idiosincrasiile. Pentru tot ce se întîmplã rãu în lume, este o axiomã, America este principala vinovatã. Revel demonteazã cu minutia unui ceasornicar functionarea tuturor acestor clisee care au printre meritele principale acelea de a fi si inexacte faptic si contradictorii între ele. De pildã, cînd intervin într-o chestiune internationalã, Statelor Unite li se reproseazã imediat imperialismul, cînd se abtin, nu scapã de reprosul izolationismului egoist.
În perioada trecutã de când am cumpãrat cartea, am citit-o si am alcãtuit acest text, s-au întîmplat destule evenimente menite sã îmbogãteascã cu exemple de necombãtut demonstratia impecabilã a lui Revel, care se opreste, firesc, la evenimentele ce au urmat lui 11 septembrie. Istoricii viitorului vor avea mult de furcã pentru a lãmuri unul dintre cele mai stranii mistere ale acestui soc mondial. Anume, dupã solidaritatea generalã generatã de groaza si compãtimirea primelor zile de dupã atentate, incredibil de repede am asistat la o crestere a antiamericanismului. În loc de solidaritate, o incredibilã crestere a inamicitiei si urii. De la: «au meritat-o pentru cât rãu fac», la scenariile abracadabrante (nu numai românii suferã de scenaritã) dupã care americanii însisi ar fi pus la cale totul, pînã la un film imbecil care (bineînteles!) a fost premiat la Cannes, nimic n-a lipsit pentru a pune benzinã peste focul antiamericanismului. Care este, demonstreazã Revel, ura împotriva societãtii deschise, liberale, capabile de autoreglare cu o vitezã pe care popoarele fascinate de «revolutie», socialism si interventionismul statal n-au atins-o niciodatã. Am avut deci, în ultimele luni, atrocele tãieri de capete ale prizonierilor americani (la care protestele «pacifistilor» de profesie nu prea s-au auzit), seria nesfîrsitã de atentate din Irak, ucigând pînã la urmã mai multi irakieni decât americani, expresia lui Bush despre «axa rãului» prelungind celebra denominatie, care atâta vâlvã a stîrnit la vremea ei, a rãposatului Reagan despre Uniunea Sovieticã «imperiu al rãului». A spune lucrurilor pe nume pare, pentru insuportabil de inteligentii comentatori politici, o gresealã impardonabilã. Armele de distrugere în massã din Irak n-au fost gãsite si toti se leagã de aceastã chestiune, ca si cum ea ar fi esentialã. Dupã butada cuiva, Saddam însusi era o armã de distrugere în massã. Dovezile sunt suficiente, numai cã «ideologia nu este altceva decât o masinãrie de respins faptele care riscã sã contrazicã dogma».
Când vreau sã vorbesc cu Europa, la ce numãr de telefon trebuie sã sun? ar fi spus un celebru politician american. Nenorocirea istoricã face ca aparitia acestui nou tip de rãzboi - terorismul -, fatã de care multi politicieni par din pãcate orbi, sã coincidã cu cea mai îndrãzneatã încercare de reconstructie a continentului european. Numai cã, din pãcate, «motoarele» acestui proces, Franta si Germania, par a fi ales o cale stranie: definirea Europei prin contrast si delimitare de SUA. O cale care nu poate fi decât perdantã în epoca mondializãrii, proces inevitabil, fie cã ne place ori nu. Dacã aceste state ar fi fost solidare cu SUA, probabil chestiunea irakianã ar fi fost deja încheiatã. Nu e prima oarã (vezi cel douã rãzboaie mondiale) cînd îi lãsãm pe americani sã ne facã treburile murdare, mai si blamându-i pentru asta. În vreme ce sefii de state europene se ploconesc în fata lui Putin, ignorând Cecenia si regimul corupt, total non-democratic, din Rusia, sunt foarte critici fatã de asa zisele derapaje ale democratiei din America. Cartea lui Revel, academicianul, nu este, bineînteles, discutatã în revistele noastre care promoveazã asa-zicând valorile democratice postmoderne. Nici în cele autohtoniste. Revel scrie lucruri cumplite despre Franta, pe care nu o crutã cu nimic. Asta nu l-a împiedicat sã ajungã academician. ªi una dintre vocile cele mai ascultate în Franta. Închei cu un fragment, neasteptat de actual pentru ce se întâmplã azi în prea strâmta noastrã lume culturalã, dintr-un interviu acordat de Revel în Le Figaro, în anul 2000: «Când vorbim de dezbaterile intelectuale, cuvântul evocã de îndatã, în Franta, interventia factorilor ideologici în discutarea ideilor. Subiectele sunt cunoscute: mondializarea, liberalismul sau analiza trecutului totalitar. Ele se preteazã mai ales la monologuri paralele sau la pugilaturi politico-ideologice care nu implicã decât rar respectul scrupulos al faptelor…» Disparitia ideologiilor puternice nu a schimbat datele problemei? - întreabã reporterul. «Ideologiile n-au dispãrut, ceea ce a dispãrut sunt regimurile fondate pe ideologii. Dar ideologiile sunt încã si mai numeroase si refuzul de a trage învãtãmintele din esecul sistemelor totalitare comunismul în special, este marele fenomen intelectual a acestor ultimi zece ani; s-au vãzut bine huiduielile care acoperã cãrti cum ar fi Cartea neagrã a comunismului atunci când este vorba pur si simplu de o culegere de documente, de informatii. Nu existã nici mãcar o tezã. Pentru a ataca aceastã carte, s-a pretins cã ea comite sacrilegiul de a compara comunismul cu nazismul. Ceea ce este perfect de discutat…»
Dezbateri intelectuale în România? Fie si despre America? Mai reveniti!
