Seria a patra, editatã de Cercul literar «Geo Bogza» si Fundatia «Hasdeu»
Constantin CIOPRAGA - 88
"A-ti valorifica spiritul obligã a te descoperi întâi tie însuti si numai astfel sã conlucrezi în directia totalitãtii."
"Nu suntem, ca literaturã nationalã, nici tragici, nici excesiv exuberanti, ci asa cum ne-au fost împrejurãrile. Asa-numitul «tragic al istoriei», vizibil în destinul multor natiuni, s-a convertit, la noi, într-o imensã vointã de a trãi."
"Solidare între ele, creatiile reprezentative se constituie, simpatetic, în structuri ample, printr-un proces de complementaritate, întregindu-se reciproc. Ca principiu unificator, limba adunã, polarizeazã si conferã identitate."
"De la prototipurile arhaice, cu aerul lor naiv, elementar, pânã la mostrele artei moderne, între scrieri foarte distantate circulã un fluid spiritual mai mult sau mai putin sesizabil. De la Varlaam si pânã la Sadoveanu urechea unui rafinat va distinge, nu fãrã emotie, o rezonantã colectivã.”
Personalitatea literaturii române
La multi ani, Domnule Profesor Academician Constantin Ciopraga. Ati împlinit recent o frumoasã vârstã. Se spune despre critici cã nu se bucurã, în general, de longevitate. Dacã e asa, Dvs. contraziceti „regula”.
Adevãrat -, nici G. Ibrãileanu, nici E. Lovinescu, nici G. Cãlinescu nu au fost longevivi. Însã Maiorescu a trãit saptezeci si sapte de ani; Perpessicius - optzeci, iar Serban Cioculescu optzeci si sase. Durata biologicã a criticilor nu diferã de cea a altor oameni de litere. Longevitatea mea tine hotãrâtor de fondul pe care mi-l Iãsarã pãrintii din pãrinti, mostenire incluzând nu numai particularitãti genetice dar si o filosofie a vietii. Mi-am construit existenta pe câteva principii îndelung verificate; am opus stãrilor-limitã, perturbatoare, o viziune solarã, tonifiantã, un mod de armonizare afectivã cu Ceilalti. A-ti mentine echilibrul în orice împrejurare e totuna cu a da consistentã anilor.
Ati fost profesorul nostru si am învãtat dupã cãrtile Dvs. (istorii literare, monografii, studii). Existã o relatie între cele douã îndeletniciri: profesoratul si scrisul?
Unii oameni de catedrã, în totul stimabili, exceleazã în latura strict didacticã; vãd în acestia niste formatori si modelatori meritând toatã atentia, însã ei nu rãmân decât în memoria discipolilor directi. Un profesor de desen care nu e dublat de un creator plastic nu lasã urme. Magistratura universitarã obligã la îmbinarea stilului vorbit, catedratic, cu limbajul scriptic, acesta în mãsurã sã exercite influente de altã anvergurã. Ce s-ar mai sti cândva despre Tudor Vianu ori despre Mihai Ralea si altii, dacã posteritatea lor nu s-ar lumina prin opere?
Personal, am considerat profesoratul si scrisul drept modalitãti corelative, convergente, integrabile în ideea de sferoid.
În 1973 (au trecut treizeci de ani de atunci) ati publicat o carte fundamentalã pentru cultura noastrã: Personalitatea literaturii române. Ce se poate spune despre aceastã “personalitate” în conditiile de azi ale “europenizãrii” , “globalizãrii” etc.
O editie revãzutã si adãugitã a apãrut acum sapte ani, editie în care am încorporat aspecte care nu puteau figura în versiunea princeps. Ideea de “europenizare” preocupã încã de mult, de la începutul “Junimii”. În Istoria civilizatiei române moderne E. Lovinescu avea sã-i dea un suport ideatic propunând teza despre sincronizare cu realitãtile europene. Sociologul modernizant argumenta judicios cã preluarea unor modele - fenomen normal de intercomunicare - nu se reduce la un transplant mimetic; receptorul modificã datele primite în functie de memoria abisalã, de propria-i forma mentis, de pulsiuni psiho-istorice speciale; intervine, inevitabil, un coeficient de refractie, de diferentiere. În cadrele istorico-sociale de astãzi, europenizarea presupune un impact plural - în toate domeniile; efectele procesului respectiv nu vor modifica totusi trãsãturile de adâncime ale fenomenului românesc. Cât priveste globalizarea, e de asteptat ca difuzarea valorilor noastre culturale sã intre într-o etapã nouã, ascendentã; schimburile economice si cele culturale catã sã meargã în acelasi ritm.
Izbitoare, în cãrtile Dvs., sunt analogiile pe care le identificati, ceea ce ni se pare normal. Mai spuneti-ne ceva despre fenomenul numit influente. Sunt ele benefice sau nu.
„Nu existã culturã care sã nu fi împrumutat de la altele” - spusese concis Ibrãileanu. Câtã vreme ideile, modelele si capodoperele circulã în plan transnational, e firesc sã se vorbeascã de influente. Din Renascentismul italic au rezultat, prin derivatie, o sumã de alte “Renasteri”; comparatistul Charles Mauron invoca, bunãoarã, un romantism chinez cu mult anterior celui european (acesta atât de diversificat de la un spatiu cultural la altul); barocul, simbolismul, miscãrile de avangardã - toate au migrat în felul lor. Nu vorbea Blaga de influente catalitice si influente modelatoare?
Sunt benefice, cred, acele influente care ne întregesc vorbindu-ne la modul pan-uman; imitatiile, mimarea unor experimente în vogã (efemerã) inculcã ideea de epigonism. Bunul simt discerne, ratificã sau înlãturã; rezistã numai ceea ce se asociazã organismului nostru, permanentelor noastre spirituale.
Am remarcat, de asemenea, citindu-vã, raportãri la muzicã si, mai ales, la picturã. Sã vorbim putin despre interdisciplinaritate, despre sincretism...
Instalarea într-o singurã artã nu serveste îndeajuns apropierii de absolutul spre care tânjeste sufletul nostru în perpetuã asteptare. Concertul câmpenesc al venetianului Giorgione (mort la treizeci de ani) se voia o sintezã - însumând plastica formelor corporale, dansul, muzica, propunând finalmente o filosofie a vietii senine. Arta e, cum rezuma Novalis, Una si Totul. Latinii utilizau formula Ars una! Nu poti pãtrunde în infinitul unui text doar pe o singurã intrare; ai nevoie de analogii felurite. Aparitiile feminine eminesciene au ceva din gratia frumoaselor lui Botticelli prefigurând parcã muzica Anotimpurilor lui Vivaldi. Percepem mai “adevãrat”, sincretic, atunci când toate simturile colaboreazã.
Avem noi douã-trei întrebãri standard, care ne frãmântã, desi se discutã mult si de mult despre ele. Ne intereseazã si opinia Dvs. Prima: Cum se vede, astãzi, raportul dintre literaturã si politicã?
A respinge de plano orice tangentã a literaturii cu politicul ar fi un nonsens. Pe scurt, politicul (în chip larg) e si el o temã posibilã, una printre altele. Orice tentativã de a anexa politicului creatia e, însã, inacceptabilã. Se observã astãzi, în publicisticã, utilizarea argumentului politic subiectiv în locul celui estetic.
A doua: Ce pãrere aveti despre foarte controversata revizuire în zilele postdecembriste?
Prin revizuire, unii înteleg în fapt rãsturnarea unor valori fundamentale, intrate în constiinta generalã si definind viziunea româneascã asupra existentei. Esentialã în ultimã instantã e calitatea operelor cuiva. Încercarea de a-l smulge de pe soclu pe Eminescu, de a minimaliza pe Cãlinescu, pe altii, e curatã rãtãcire. Sub pretextul de-mitizãrii se încearcã un fel de genocid cultural cu totul regretabil.
A treia: Imediat si o bunã bucatã de vreme dupã 1989 s-a produs o invazie a literaturii non-fictive. Se pare cã în ultimul timp fictiunea tinde sã-si reintre în drepturile ei legitime. Asa sã fie, oare?
S-a spus despre fictiune cã e o formã de cunoastere, lucru perfect adevãrat. Cu anumite exceptii, literatura non-fictivã este apanajul unor diletanti, literaturã de margine. Contemporanii nostri simt nevoia evaziunii din cotidian, în locul basmelor li se oferã cãlãtorii în absurd, texte în care anecdoticul, complicatiile si nemaivãzutul nu cunosc limite. Astfel de scrieri sunt niste droguri - e drept, pilule neprimejdioase. Se pare cã industria în cauzã e în crestere. Creatie memorabilã fãrã aportul fictiunii nu existã.
Totusi, traditionala indiscretie: Ce aveti îndreptat spre editurã, ce se aflã pe masa de lucru a Dvs.?
Închei, zilele acestea, un volum de eseuri: Partituri si voci. E vorba de poeti contemporani - de la Nichita Stãnescu si Cezar Ivãnescu pânã la mai tinerii Carolina Ilica, George Vulturescu si ceilalti.
Din nou, multumiri din suflet!
Tr. CONSTANT
