Seria a patra, editatã de Cercul literar «Geo Bogza» si Fundatia «Hasdeu»
Natura sãrutului
Viorel CERNICA
Atunci Iisus i-a zis: Iuda, prin
sãrutare vinzi pe Fiul omului.
Luca, 22, 48.
Un loc aruncat sub frunzele ude: mustãti rãzvrãtite ale dealului din fatã. Colonia era pironitã în apusul gãlbui al timpului prãvãlit peste noi. Þi-amintesti? Treceam înotând printre stâncile acelui fund de ocean, cu corpurile uscate de miscãrile indecente ale inimii: voiam sãrutul. Voiam sã pãrãsim acel loc, sã nu mai fim slujbasii lui fãrã simbrie. Voiam sã ne încolãcim soarta de unul dintre pomii înalti crescuti printre buruienile cafenii si sã scoatem capul afarã din nãmetii aceea negri de amintiri pentru a contempla, o clipã, aerul cãzut din înãltime; si pentru a-l inspira, adânc, asa ca atunci când rostesti o mantrã. Ne strigau pãrintii rãmasi ceva mai jos, la poalele muntelui: sãrutati-vã, fii ai oamenilor! Bolta începea sã se despice vertical, iar somnul nostru se apropia de sfârsit: alt somn, deja în firea sa, astepta tãcut sã ne pierdem în aburul diminetii lui ploioase.
Câtã liniste acolo, ceva mai sus de culorile întunecate ale dealurilor! În vãzduh se retrag Fiii (de la “a fi”) oamenilor, iar oamenii rãmân culcati la pãmânt; ca într-o vesnicã legãnare între a fi si a nu fi.
Lumea este fãcutã din sãruturile cele mai dulci; si din cele mai amare. Dar la “mijlocul” ei se aflã sãruturile cãlâi, asemenea firilor noastre umede. Fi-ul (de la “a fi”) omului sparge coaja sãrutului: asa învatã prietenia, trãdarea, despãrtirea, intrarea în fiintã, trecerea în nefiintã. Învatã chiar sã meargã pe tocurile întâmplãrilor rãstãlmãcite de gura celor care îl sãrutã, sã asculte lumina becului din tavan si sã uite fiii (de la “a fi”) nevãzuti, urcati în vãzduhul unei inimi mari, mai sus de centrul acestui mic infern.
Câte mijlociri cuprinde viata noastrã: searã de searã auzim îndemnul rãstit al flãcãrii ce arde deasupra noastrã, în becul de iluminat: mai multã despletire a sortilor! Câtã pierdere de sine si câtã împietritã somnolentã în a crede cã lumina aceasta vorbeste cu glas de om. Oricum, sãrutati-vã, fii ai oamenilor! Împletiti-vã sortile! Seducãtoarea luminã a becului de iluminat se-mprãstie printre craniile întãrite cu încã un rând de piele amarã, tesitã peste cãmasa sufletului lor. Seducãtoarea luminã a becului de iluminat se retrage în sine la orice încercare de a-L mângâia cu buzele oaselor inimii pe Fi-ul omului. Nu vi s-a ars becul de atâtea ori, tocmai atunci când, ignorându-i filamentul, îi consumati lumina? Nu v-ati schimonosit buzele pentru a vorbi, chiar sub lumina lui tãcutã, despre alte surse de luminã? ªi nu i-ati oferit, gratuit, spectacolul sãruturilor voastre dezghiocate peste trupurile învinetite de cãdere si innegrite de curiozitãti de tot felul? ªi, în plus, nu i-ati cãlcat lumina în picioarele sãruturilor prietenesti, apoi trãdãtoare si tot asa, pânã la sfârsit? De fiecare datã, cu fiecare sãrut, Fi-ul omului iesea din ascunderea înnoratã si vã sfredelea zâmbetul, hidosindu-l. Priviti-vã chipul în desenele pictorilor: buzele vã sunt întredeschis aruncate pe o patã neagrã de culoare; ochii injectati sunt îndreptati cãtre buzele altuia, din apropiere; degetele privilor pipãie amurgul perpetuu rãspândit în adâncitura dintre dealurile bucãlate ale fiintei; iar hohotul de râs al icoanelor voastre sentimentale se amestecã, în nisipul timpului apus, cu frânturile de viatã pe care le-ati sacrificat, sãrutându-vã unii pe altii.
Printre atâtea trecute prietenii, sãrutate îndelung, câte un om se-ntoarce cãtre nori, cu tot cu sãrutul sãu indecent, strâns între bucile musculoase ale fiintei. Piere învãlmãseala pãmântului, acum; se strâng într-un mãnunchi de foc cãderile de tot felul; clãntãne dintii tuturor înãltãrilor de pânã atunci; se prãbusesc cerurile atâtor idealuri, iar fiinta se întoarce cu fata: decenta ei nudã oferã încã o culoare sãrutului omenesc inconfundabil. În fond, toate fãpturile fac acelasi lucru: pupã încheieturile musculoase ale fiintei si-si strãnutã microbii strânsi în trupul lor deocheat printre gleznele înspumate ale fiintei. Numai cã omul – omul doar – sãrutã, cu buzele pline de vorbe deocheate, fundul gol al fiintei. Asa se nasc nenorocirile acestei lumi. Fundul fiintei este singurul loc în care ne putem afla, atâta vreme cât nu ne oprim, pentru o clipã, din sãrutul acesta înfundat, crãpat în câte un colt, din când în când, anume atunci când ni se arde becul din tavan. Punem un bec nou si ne înfundãm buzele în locul în care ele s-au aflat dintotdeauna. Am auzit cã a fost inventat un bec ce nu se arde niciodatã. Pentru ce atâtea ocazii de a zãbovi în întunericul becului din tavan?
Pe cine ai sãrutat ultima oarã, tu, cel din fata mea? Te-ai prins zdravãn de un fir de pãr de pe coapsa robustã a fiintei si îti tii buzele strânse de un por abia mai respirând. ªtii cã dacã ti-ai desclesta buzele ai fi un om mort.
Câte metafore rãsuflate printre aceste rânduri unde încerc sã aduc un înteles mic, perturbat de toate întrebãrile care nu i se adreseazã, dar care îl intereseazã la fel de mult ca propria crestere; cãci îsi sporeste viata cu ele, sãrutându-le.
Tema sãrutului nu este nouã. Sã nu credeti cã nu am aflat cã multi dintre strãmosii dumneavoastrã s-au sãrutat. Am aflat aceasta
si nu m-am minunat. Cu toate cã searã de searã astept în vizuinã
vestea încheierii socotelii dintre fundul acesta de fiintã si viata,
viata aceasta micã ce-l sãrutã ritmat
în tonuri coborâte: semn de seriozitate
si de trudnicã supunere fatã de “cuvântul de ordine” al lumii,
al intrãrii în jocul fiirii. Searã de searã simt, în apropierea vizuinii cum
buzele cãrnoase ale vietii mele mai trec odatã, plescãind, peste bucile
rãsfirate ale fiintei. Atunci, abia, aud, printre gemete de plãcere, oftatul
adânc al Celui din vãzduh: “Prin sãrutare vinzi pe Fi-ul omului”.
Adicã mã vând pe mine. Dar si pe tine; si pe Celãlalt, de asemenea. Mã
întreb dacã nu cumva si tu mã vinzi, asa cum eu te vând pe tine
în fiecare clipã. Tu-Celãlalt, omule, îmi sãruti vorbele?
Câte contexte livresti (“biblice”) se aflã la îndemâna noastrã pentru a vorbi
despre sãrut? Mã întreb, pentru cã e mult mai comod sã citesti undeva
si sã te lãmuresti, decât sã încerci pe cont propriu. Devii astfel o persoanã
onorabilã, Dumnezeu te iubeste pentru cã nu îl deranjezi
cu fel de fel de întrebãri, iar oamenii te aclamã pentru cã le spui
ceea ce ei tocmai doreau sã stie: ceea ce li s-a spus
dintotdeauna. Apoi nu risti sã fii socotit nebun: poti dovedi
oricând cã altii au spus înaintea ta ceea ce tu spui acum. Înarmati cu o
astfel de filosofie a vietii, sã trecem la tema noastrã: sãrutul. Valuri
de imagini ne inundã mintea la auzul acestui cuvânt. De ce oare? Pentru
cã fiecare si-a sãrutat iubita/iubitul, pentru cã fiecare
s-a nãscut din sãrutul iubirii? Fiindcã am ratat atâtea sãruturi, iar
acum putem recupera ceea ce am pierdut
imaginându-ne sãrutul Afroditei? Sau al spumei mãrii în ceas apus? Nu! E
vorba despre cu totul
altceva: capul nostru îndesat între fesele înmiresmate ale fiintei; tonul
curbat al zgomotului buzelor miscându-se, încoace si-ncolo,
printre zãbrelele agãtate de fiecare pe un petec din fundul fiintei, pentru a-si
delimita proprietatea personalã asupra unei zone
primitoare, desigur. Din asta trãim, totusi. Încercã sã-ti desprinzi
buzele de porii umezi pe care i-ai sorbit de la nastere: vei
pierde viata. Cum sã trãiesti dincolo de sãrutul viguros dãruit crupei
fiintei?
Intrarea în fiintã, faptul de a fi ceva, cere acest sãrut. El este actul nostru
de nastere, desfãsurarea destinului propriu, copilãria, maturitatea
si bãtrânetea noastrã, cariera, iubirile si moartea noastrã. Toate
sunt scãldate de fiintã. Dar toate se petrec în spatiul îngust al fundului
fiintei: aici ne este locul. Pe acest fund de fiintã ne plimbãm cu autoturismul;
aici construim case, firme, filme si rase (cãlugãresti). Tot aici
ne pierdem: de noi însine si de ochii fiintei. Tot aici ne
regãsim: pe noi însine, sãrutând îndelung - pânã la sfârsitul vietii - carnea
zemoasã a fiintei.
Dar cine te-a pus, omule, sã-L sãruti pe Cel ce te-a asezat în
duzina Lui?
Nu este prea greu de priceput aceastã teorie a existentei omenesti. ªi
nici teoria fiintei desfãsuratã în umbra celei dintâi. În fond, dintotdeauna
filosofii au vorbit despre întemeierea existentei – a trupului nostru oropsit
de suflet si a lucrurilor din preajmã – în fiintã; aceasta din urmã este
temeiul. Diferenta ontologicã, adicã diferenta dintre
fiintã si existentã
reprezintã o idee veche. Heidegger o împrospãteazã. Dar diferenta ontologicã
nu ne spune nimic despre fiinta veritabilã, aceea care doar ea este
si care, neîncetând sã fie, îngãduie în deschiderea zâmbetului ei omul.
Despre aceasta aflãm în viatã:
Fiul omului a fost trãdat prin sãrut. Cei ce voiau sã-l prindã pe Cel ce
agitase destul de mult viata în Cetate cu
învãtãturile si cu faptele sale s-au folosit de unul dintre
cei doisprezece însotitori ai sãi, pentru a-l prinde
si a-l preda Învãtatilor.
L-a sãrutat pe El, iar cei ce-l însoteau pe trãdãtor, l-au recunoscut pe
Cel cãutat si au pus mâna pe
El. Prin sãrut a fost vândut Fiul omului. Prin sãrut a fost vândut Fi-ul omului.
Cã Cel cãutat a fost vândut, e clar. Dar nu e clar cã Fi-ul (de la “a fi”) omului
a fost vândut prin sãrut. Ba e clar si distinct, vorba lui Descartes. E clar,
deoarece prin aceastã vânzare, prin vânzarea acelui om, bolta despicatã
a capului fiintei a fost ascunsã din nou. Omul a rãmas
cu buzele prinse aprins de bucile fiintei, desi ar fi putut
sã scoatã mãcar niste zgomote: semn de trecere de la un sãrut la altul. E si
distinct, fiindcã Unul e Fiul Omului si Altul e Fi-ul omului. ªi, totusi,
sunt unul si acelasi. Din identitatea aceasta în diferentã
se naste si diferenta ontologicã, pe care am amintit-o mai
devreme. Fiinta în al cãrei fund trãim
sã fie tot una cu Fi-ul omului?
Oricum, din ceea ce am spus se întelege cã Fiul Omului este
Fi-ul omului, faptul de a fi al
omului. Iar cel ce dã seama de
El, chiar dacã doar îl proiecteazã, detine un
semn al sãu: sansa de a ridica buzele (de acolo de unde se aflã
dintotdeauna). Fiinta noastrã ne îngãduie sã fim, dupã cum
am spus; tot ea ne deschide viata cãtre alte fãpturi ale lumii
care se hrãnesc tot din puternica sa fiire; fiinta însã ca fiintã
a omului, fi-ul omului, cãci despre altã fiintã – dacã o mai fi vreuna – nu
avem stire. De fapt, cum ar mai putea fi altã fiintã, dacã
cea accesibilã nouã – sãrutului nostru, mai bine-zis – întemeiazã,
fiind astfel de “conditia” absolutului?
Cel trãdat este dintotdeauna Fi-ul omului. Fiecare gest al nostru
este trãdãtor prin raportare la Fiu. Atâta vreme cât existãm ne aflãm
în zarea fiintei, dar nu în fiintã; întru fiintã este cel ce-si desprinde
buzele, cel ce sãrutã valul argintiu al noptii asteptând
dimineata, cel ce rãmâne treaz, în vâltoarea unei întâmplãri de viatã,
chiar dacã somnul îi promite
linistea.
Încã o datã si încã o datã cel pierdut din fata omului este fi-ul sãu.
Cine ne-a asezat în albia unui astfel de destin?
Fi-ul însusi, dar îngãduindu-ne sã ne înãltãm buzele
si gândul cãtre El. Întâmplarea biblicã ne învatã cã cel trãdat nu este
în afara noastrã, ci El este noi însine. A fost trãdat unul dintre ai
nostri? Prea-bine! Dar, de fapt, fiecare a fost trãdat; si fiecare
este trãdat, continuu, fãrã încetare.
Cum ne-am putea urni din locul acesta, pentru a contempla
Fiirea ce ne lasã sã fim ceea ce suntem? Dar cine ne garanteazã cã
vom rãmâne aceeasi, dupã contemplare?
Dar de ce sã fim aceeasi?
Semnele timpului sunt totdeauna întortocheate. Semnele
fiintei sunt semnele timpului. În fundul de fiintã în care
ne aflãm se cântã o singurã melodie: este partitura viului plângând
pentru pierderea timpului,
a fiintei; este sãrutul: între oameni. Este natura sãrutului: rãtãcirea
printre înãltimile boltite din mijlocul fiintei.
Fi-ul omului este cel mai ponosit
instrument al omului. Cu el nu se poate face nimic, fiindcã este
nimicul însusi. Sau este nimicul
din fiirea noastrã scoasã (ca o coasã)
la vedere; ratarea cumplitului,
natura sãrutului
