Nicolae BREBAN - 70

«Literatura românã, o literaturã tânãrã în contextul european, are nevoie de proiecte monumentale»

- Domnule Nicolae Breban, prima mea amintire, în ceea ce vã priveste, este romanul «Animale bolnave».

- Da, «Animale bolnave» mi-a adus notorietate si premiul Uniunii Scriitorilor.

- Dar, dupã aceea, ati fost pus la zid…

- Romanul din pricina cãruia am avut de suferit a fost «Bunavestire», la nouã ani dupã «Animale bolnave», un roman atacat în plenara CC, atacat de toata presa de partid si de o parte mare a presei literare, de foarte multi iubiti confrati. E una dintre capodoperele mele. Dar aceste douã cãrti sunt piscuri ale tânãrului Breban. Acum asteptãm opera bãtrânului Breban.

- Ce credeti despre situatia prozei, a scrisului, azi?

- Lucrurile sunt putin învãlmãsite. În România, dupã cãderea comunismului, au apãrut cel putin douã generatii succesive; au apãrut optzecistii, care se afirmã plenar de vreo cincisprezece ani, au încercat sã producã si o ideologie literarã, asa-zisul postmodernism, o teorie destul de vagã, dar n-au. Ei vor sã aibã o ideologie, dar mi se pare cã întârzie prea mult într-o solidaritate de generatie. La cincizeci de ani, deja, e cazul sã se singularizeze, sã se afirme în grupuri, dacã nu individual. Apoi, au apãrut nouãzecistii, acum vreo zece ani, si acum vãd cã ultima tulburare a apelor sunt douãmiistii – o foarte tânãrã generatie, 21 de ani -, care neagã tot ce-a fost înaintea lor, declarã cã noi am fost scriitori colaborationisti, noi, ãstia, noi, bãtrânii, adicã toti cei care am publicat sub comunism, refuzã chiar estetica etc., etc. O micã revoltã care se va aseza în 2-3 ani, când acesti tineri vor avea si niste cãrti care sã sustinã pledoariile lor emfatice. Deci, proza, proza, proza este marcatã de 14 ani de jurnale, de memorii, de mãrturisiri. Într-un fel, firesc – cincizeci de ani n-au fost posibile – au prevalat în primii zece ani de dupã revolutie acele jurnale de puscãrie, apoi au apãrut jurnale intime, particulare, mãrturisiri, memorii. Au apãrut cãrti interzise. S-a vãzut cã a fost o falsã alarmã cã nu avem literaturã de sertar. Existã literaturã de sertar. Apare în continuare literaturã de sertar. Deci lumea literarã e foarte vie. Critica, critica de întâmpinare, critica ce trebuie sã facã ordine în literatura nouã întârzie putin; criticii consacrati se bucurã de alte lucruri, de politicã sau de istorie literarã, iar criticii tineri sunt mai ales critici de grup. Deci încã nu au apãrut - cu unele exceptii, de exemplu Ion Simut de la Oradea, un om foarte serios, si mai sunt douã-trei mici exceptii la Bucuresti - în general, terenul care suferã este terenul criticii.

- Ati continuat sã scrieti în circumstante noi. În ce constau acestea si care este evolutia literaturii dvs.?

- Pe mine mã acuzã unii critici, în ultimii zece ani, cã nu mi-am schimbat stilul. Într-adevãr, nu mi l-am schimbat, desi eu aproape la fiecare carte schimb registrul, dar nu stilul, fraza mea abundentã, care socheazã pe unii cum a socat si fraza doamnei Bengescu, acum vreo 50-60 de ani. Si ea a fost amendatã de critica literarã cã nu stie limba românã etc., etc. si acum se dovedeste cã a fost, poate, cea mai mare prozatoare modernã românã. Deci, îmi continui tipul meu de literaturã, stilul meu, eu nu vãd pentru ce s-ar schimba stilul dupã ce cade un sistem politic. Noi, scriitorii buni, sã zicem, scriitorii acceptati de critica literarã si de publicul românesc, cei care, ca si mine, am publicat si în strãinãtate, la Paris, în cazul meu, nu vãd de ce ar trebui sã ne schimbãm, mai ales cã înnoirile nu se fac la modul brutal, la modul spectaculos, nu se fac în simetrie si la ordinul noii societãti, la semnalul unei schimbãri de sistem politic. Înnoirile în literaturã se fac atunci când apare un mare critic, cum a fost Titu Maiorescu sau cum a fost Lovinescu, sau când apare o pleiadã de mari scriitori, cum au fost un Blaga, un Ion Barbu în poezie, sau cum a fost Nichita Stãnescu dupã rãzboi.

- Prin 1927, Mihai Ralea se întreba: De ce nu avem roman? În perioada postdecembristã s-a fãcut afirmatia transantã: nu avem, acum, roman. Asa este? Dacã „da”, care sã fie motivele? Dacã „nu”, ce argumente aveti?

- Dupã cum vedeti, un om inteligent poate spune o mare prostie. În 1927 a fost o pleiadã de romancieri, începând din 1920, când a apãrut „Ion”, dupã aia Camil Petrescu, apoi Holban, apoi, doamna Bengescu. Sebastian în anii ´30. Exact în perioada în care apãrea roman puternic în România, domnul Ralea se trezea din somn. Si-acum, acum, este o crizã a romanului; a existat si pe vremea când eu am debutat. Înainte de a debuta eu, a fost o prevalentã a nuvelei, teoretizatã în mod justificat de faptul cã romanele trebuiau sã continã elemente de indicatii de partid etc., etc., când si tinerii mei colegi de generatie Fãnus Neagu, D. R. Popescu, Velea, Sorin Titel se strecurau prin schite si nuvele, unde nu era absolut obligatoriu sã pui, sã faci o frescã socialã, sã pui organizatia de partid, prietenia cu Uniunea Sovieticã etc., etc. Eu însã am dat „lovitura”, în ghilimele. Am publicat trei romane unul dupã altul, iar primul meu roman a fost o dinamitare a romanului realist socialist, era un roman cu un activist de partid care rãsturna toate cliseele romanului realist socialist. Dupã aceea, cu „Animale bolnave”, am dat încredere unor straturi largi de populatie, de intelectuali, nu numai scriitorilor, cã se poate face roman bun si modern în România. Roman expresionist, „Animale bolnave” se aflã sub incidenta lui Dostoievski si Faulkner. Deci, acum eu continui sã scriu roman, numai cã public roman amplu, dar public si structuri romanesti, cicluri romanesti. Am publicat acum 12 ani o trilogie, am aruncat în 1994 pe piatã trei romane. Se cheamã „Amfitrion” – 1.500 de pagini, si acum pregãtesc o tetralogie, patru romane. Am publicat douã: „Ziua si noaptea” si „Vointa de putere”, acum doi ani, si zilele acestea am dat la tipar al treilea volum din tetralogie: „Puterea nevãzutã”.

- Al patrulea cum se va numi?

- Probabil „Jaquidi”, dupã un erou care apare în primul volum. Dupã cum vedeti, eu sunt în rãspãr cu timpul, cu moda. Aceeasi modã domneste si la Paris: fragmentarismul, nuvela scurtã, exoticã, incisivã. Lumea fuge, mai ales sub presiunea televiziunii, fuge de constructiile ample, dar eu propun constructii ample ciclice, de acest gen, pentru cã eu cred cã literatura românã, o literaturã tânãrã în contextul european, are nevoie de proiecte monumentale, nu numai pentru a se salva, dar si pentru a se zidi. Eu îndrãznesc sã mã însir în rândul acelor megalomani culturali care au pus stâlpii acestei culturi începând cu Cantemir, cu Hasdeu, pânã la Cãlinescu, pânã la Mircea Eliade, pânã la Rebreanu, pânã la Sadoveanu, mai ales, care, pânã astãzi, este prozatorul cel mai important al limbii române si al poporului român, pentru cã în ampla sa literaturã întâlnim straturile verticale, istorice, dar si cele orizontale, psihologice, sat-oras, citadin-rural, istoric si modern.

- Cum vedeti starea cãrtii si conditia scriitorului?

- Starea cãrtii e minunatã pentru cã e liberã. Adicã, dupã cincizeci de ani de încuietoare si de tot felul de zbiri culturnici, tot felul de paznici la usa unui templu noroios si încetosat si dusmani ai traditiei culturale românesti, iatã, publicãm ce vrem, din pãcate publicãm si orice. Cum spuneam, critica este putin absentã astãzi; publicul, cãruia si asa îi vine greu sã scoatã din buzunar atâtia bani cât costã o carte, nu mai stie ce sã cumpere; este si invazia, în afarã de presiunea televiziunii, a titlurilor abundente din strãinãtate, care n-au putut intra cincizeci de ani în România si care acum ne asalteazã. Cartea se aflã într-o pozitie excelentã, cu sute de edituri particulare. Din pãcate, statul nu-si asumã obligatia de a scoate colectii mari, nationale si universale. Editurile de stat au falimentat, au fost vândute unor escroci si nu existã la ora asta o editurã, douã, trei de stat, care sã -si asume îngrijirea de texte mari, de colectii mari. Din pãcate, se pierde timp si se pierd aceste personalitãti care sunt putinii îngrijitori de editii; ei or sã moarã, altii se formeazã foarte greu si tezaurul culturii române, element de bazã al identitãtii nationale, se terminã.

- Si conditia scriitorului?

- Conditia scriitorului e bunã, e excelentã. Nu vã luati dupã vaietele multor scriitori care se bucurã cã a cãzut comunismul, dar se jeluiesc cã au cãzut tirajele. Tirajele acelea pe care le-am avut erau tiraje de propagandã, erau tiraje false, pentru cã era o autarhie culturalã. Acum tirajele sunt mai mici, cred eu, decât ar fi firesc si cred cã din cauza presiunii televiziunii si din cauza pretului exorbitant la cãrtii, si aici ar trebui o lege a Ministerului Culturii, a guvernului pentru a bloca la nivele joase pretul anumitor cãrti care tin de scoalã, de estetica generalã, de culturã, de beletristicã.

- Ce înseamnã implicarea literaturii, în sensul în care spunea Octavo Paz: „Nu-i o experientã neutrã, ci un act de complicitate”?

- Literatura nu are nici o legãturã cu politicul, cred eu, desi a existat întotdeauna si va exista o pleiadã de scriitori care se inspirã mai des din politic, cum a fost romanul „Întunecare” de Cezar Petrescu, imediat dupã primul rãzboi, roman care a fost un mare succes. Mai sunt astfel de cazuri. Eu nu cred cã scriitorii importanti, care-si propun teme ample, se pot inspira din realitate, de altfel, se stie, cã e nevoie de recul, de distantã fatã de realitate, pânã ea îngheatã, se cristalizeazã. Dacã e vorba de persoana scriitorului, da, unii scriitori importanti au fãcut experienta tristã a politicului, au intrat prin Parlamente, prin Camere, n-au fãcut nimic, n-au reusit mãcar sã obtinã un timbru de exonerare [de taxe] a exportului de carte si de reviste din România. Foarte grav lucru, pentru cã acesta existã în tãrile civilizate si cele vecine. Noi nu putem trimite, noi nu putem exporta culturã, marfa de înalt nivel din România, pentru cã suntem taxati la vamã ca si mezelul si brânza. Deci experienta amicilor nostri Doinas, Manolescu, Dinescu si a celorlalti, care au fost prin Parlamente, nu a dus la ameliorarea nici a politicii, nici a cetãteanului si nici a culturii. Ei s-au retras din literaturã si le urez succes.

- Dupã atâta literaturã non-fictivã, credeti cã urmeazã o reabilitare a fictiunii?

- Eu cred, mai ales cã eu si povestesc asta si am publicat tot timpul romane, se pare, sunt niste semne, revista „Familia” de la Oradea a fãcut un numãr special despre revenirea la fictiune si se pare cã va exista un recul, un rãspuns la aceastã invazie, adeseori falsã, de jurnale si de mãrturisiri. Si, apoi, literatura, proza stã pe fictiune, pe irational.

- Decelati, vã rog, raportul provincie - centru.

- Sunt douã lucruri aici. În primul rând, a existat un centru fals în comunism, un centralism excesiv formal administrativ si cultural. Dar existã si un centru firesc. Zicem, cât era Moldova, era Iasul, si era un centru benefic, acolo s-a creat noul clasicism românesc, dupã aceea a fost Bucurestiul, asa cum în Franta este Parisul. Am constatat acest lucru, acest firesc al unui centru cultural unde se adunã energiile si unde se fac carierele, unde vin toate geniile provinciei si unde se legitimeazã. Am vãzut asta cu totii dupã rãzboi, când s-a împãrtit Germania în douã: s-a spart Berlinul, care a fost comparabil cu Parisul, dar spãrgându-se Berlinul, Germania s-a federalizat si cultural si Parisul a rãmas singurul mare centru european de literaturã. Deci, într-un fel, e firesc si nefiresc sã existe centrul la Bucuresti. Eu merg adesea si la Cluj, si la Iasi. Din pãcate, mai ales Clujul întârzie sã renascã; trebuie sã renascã, sã-si gãseascã splendoarea de altãdatã. Iasul, în ultimii ani, începe sã se miste prin noua revistã condusã de Cassian Maria Spiridon, „Convorbiri literare”, însã sigur existã aceastã centripetare, aceastã centralizare culturalã si a prestigiului Bucurestiului. Într-adevãr, un poet mare se poate lansa mai greu la Iasi, Timisoara, Cluj, decât la Bucuresti.

- Cum se prefigureazã, în opinia dvs., viitorul prozei noastre?

- Eu zic cã noi abia am început. Avem roman modern de nici o sutã de ani. Vom trece, probabil, prin toate etapele romanului european. Sunt niste etape, cum ni se întâmplã nouã de obicei. Vedeti aici contradictia amuzantã, interesantã între romanul „Ion”, roman ruralist, roman naturalist, în esentã, Ion era un mare elev al lui Zola, si, în acelasi timp, Tristan Tzara, care lanseazã miscarea Dada, la Zürich, si care fundamenteazã dadaismul si surrealismul în Europa. În România, existã contradictiile astea foarte stridente, care sunt douã forme ale specificului national.

- Cum aratã proiectele dvs.? Dacã mai aveti ceva de adãugat la cele expuse deja…

- Voi publica în toamna aceasta romanul „Puterea nevãzutã”, al treilea element din tetralogie; voi publica volumul al doilea, la care lucrez acuma, din „Sensul vietii - mãrturisiri” – memoriile mele, prima parte a apãrut anul trecut la Polirom. Lucrez acum la o introducere în filosofia lui Nietzsche prin maxime, prin fraze. Nietzsche este si un filosof sententios si încerc o apropiere a publicului intelectual românesc de acest mare, mare gânditor si fondator al modernitãtii, care n-a apãrut timp de cincizeci de ani în România si de care încã s-a scris foarte putin.

- În numele meu si al Revistei Noi, vã multumesc.

- Succes si curaj!

A consemnat Emanoil TOMA