Alexandru Dragomir
Crase banalitãti metafizice

Un destin intelectual cutremurãtor, dar exemplar pentru ratãrile nesfârsite ale culturii române este cel al lui Alexandru Dragomir, cunoscut pânã acum doar prin folclorul circulând în lumea intelectualã. Nãscut în 1916, cu licente în filozofie si drept la Bucuresti, pleacã la Freiburg pentru a-si da doctoratul cu Heidegger. Face parte din cei câtiva români care au urmat cursurile filosofului german. Nu rãmâne însã aici decât doi ani pentru cã, în 1943, înainte de a apuca sã-si dea doctoratul, este rechemat în tarã, mobilizat si trimis pe front. De aici biografia sa „se închide”. Devine un „filosof ascuns”, ocupã functii cât mai umile pentru a face uitat în ochii autoritãtilor faptul cã este „cel care a studiat cu Heidegger”. Destinul (trebuie sã repetãm acest cuvânt) celui care ar fi putut fi un mare filosof român face ca perioada de care ar fi trebuit sã fie cel mai mândru sã se transforme într-o cruce. A fost, sudor, merceolog, functionar, corector, redactor, economist. Cine sã fi stiut cã seful de birou la serviciul Aprovizionare de la Hidrocentrala „V. I. Lenin” de la Bicaz este cufundat în Platon si Hegel? O viatã de om (a murit în 2002) petrecutã în subteranã. Este aceasta o sansã, sau un blestem? - ne putem întreba. Culturaliceste - cum ar fi privit Noica - este, desigur, o ratare. În ordinea gândului dus pânã la capãt este, vorba lui Liiceanu „un naufragiu ratat”. Este cinic sau este doar adevãrat sã spui cã „Sãnduc” a filosofat pur si simplu? Dupã despãrtirea simbolicã de Noica, prin Jurnalul de la Pãltinis, filosoful „îi predã” pe discipolii sãi lui Alexandru Dragomir pentru niste „seminarii” private la care vor participa, între 1985 si 2000, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Sorin Vieru, Thomas Kleininger, mai târziu Horia Roman Patapievici si Cãtãlin Partenie. Biografia lui Dragomir, ca si atmosfera si povestea acestor întâlniri, sunt detaliate de editor în prefatã. Acest prim volum dintr-o serie în care vor fi reproduse caietele pãstrate de la acest gânditor care n-a publicat toatã viata lui decît un singur text cuprinde textele acestor prelegeri, asa cum s-au pãstrat ele în notite sau, de la o vreme, în înregistrãri pe casete. Unele dintre aceste prelegeri s-au pierdut, a rãmas doar fiorul amintirii lor (ni se spune despre una având ca temã firul de praf), altele pot fi completate cu notele pãstrate în caietele lui Dragomir. Sigur cã lectura acestor prelegeri probabil cã pãstreazã foarte putin din magia acelei atmosfere indicibile a filosofãrii în direct. Dar ea restituie un model de vietuire-gândire foarte rar pe meleagurile noastre. Pe de altã parte, editarea unor asemenea texte pune din punctul de vedere al rigorii filologice (mai ales tinând seama de atentia la gândul celuilalt pe care ni se spune cã o acorda Dragomir în hermeneutica textelor) probleme extrem de dificile. Pe care Gabriel Liiceanu legatarul, întelegem, al caietelor le-a abordat într-un mod foarte discutabil. Ni se spune astfel cã unele texte au fost completate de editor, care nu-si ia însã nici mãcar elementara mãsurã de prevedere de a tipãri fragmentele întregitoare care nu-i apartin lui Dragomir cu alt corp de literã. Nefiind vorba de o editie criticã, acest minim gest editorial ar fi fost suficient pentru deferenta profesionalã datoratã subiectului. Trecând peste aceastã obiectie, lectura este fascinantã, avem de-a face cu sigurantã de una dintre putinele cãrti de filozofie care-si meritã numele din cultura noastrã. Este nãucitor de pildã sã vezi titlul primului text: „O interpretare platonicianã la O scrisoare pierdutã” si apoi sã urmãresti demonstratia fascinantã. Textul va intra cu sigurantã printre referintele obligatorii în bibliografia atât de vastã legatã de piesa caragialianã. Impresionant este si textul despre întrebare si rãspuns, o adevãratã lectie de filozofie. Despre filozofie. Nu se pot „povesti”, fireste, în 4000 de semne arcanele prelegerilor lui Alexandru Dragomir. Într-o epocã în care mai ales tineretul intelectual pare a se fi rãtãcit, rãmas într-un no man’s land complet lipsit de repere, biografia dar si „opera” (ce fad sunã acest cuvânt în acest caz!) lui Alexandru Dragomir pot fi cu certitudine propuse ca jaloane. Lucru pe care cu sigurantã filosoful l-ar fi refuzat cu oroare. Sunt însã linistit, observ cã, desi a apãrut de ceva vreme, cartea nu a atras atentia recenzentilor asa cum ar fi meritat, ca unul dintre evenimentele culturale majore ale anului 2004 si a rãmas acoperitã de zgura unor scandaluri care la noi tin loc de viatã culturalã. Iar gânditorul Dragomir noteazã în Carnetele sale în 1993: „În fond, eu fac o tezã de doctorat la Dumnezeu”.
C. CRISTESCU
*ALEXANDRU DRAGOMIR, Crase banalitãti metafizice, Prelegeri reconstituite de Gabriel Liiceanu si Cãtãlin Partenie, Prefatã de Gabriel Liiceanu, Postfatã de Andrei Plesu, Ed. Humanitas 2004, 260 p.

Aurelia Rânjea
Metamorfoze

„Nicãieri nu mai vezi / ceea ce cauti… / OMUL” - mãrturiseste autoarea Aurelia Rânjea, pierdutã, parcã, într-un „ocean în care mereu te reîntorci pentru a rãmâne, oricât de multe fete ar lua, cãutând sã te încorporezi în rãdãcinile Umanitãtii.” Este un destin tragic, la urma urmei, asuprit de lipsa de comunicare - vitalã pentru oameni. Comunicarea verbalã - singura care-l distinge pe om de celelalte specii. Cartea sa, „Metamorfoze”, este un strigãt, o chemare, o soaptã, un semn, o mânã întinsã, o tâmplã jinduind o alta, un umãr de sprijin, un sipet curat cãtre inimile care, pânã acum, refuzau sã deschidã. Poeta bate neauzit, dar temeinic, la usile inimilor noastre, cu inima sa în palme. Ne iese în întâmpinare cu inima pâlpâindã precum candela, obositã de asteptãri în van, de stat la rãscruci în calea drumetilor. Cartea este, dupã spusa autoarei, „o provocare a realului, dincolo de care spiritul poetului pluteste liber”. Aici, „singurãtatea se plimbã cu inima-n dinti” si „sângereazã cuvintele”. Autoarea asistã cu neputintã la un fapt insolit: „oamenii-oglinzi / …se-depãrteazã unii de altii. / Viteza masinãriei umane / a scãpat de sub control. / Arcusului i-a fost furatã / Vioara. / Labirintului - cheia / Semintei - pãmântul. / Mã-ntreb / Când rânduiala / Va intra în normalitate?” Disperarea se acutizeazã când, cu ochii lucizi, priveste: „Curgem prin arterele planetei. / Fluid straniu, / Plin de virusi / Si atomi metalici, / Sunã. În mintile nefolosite / Ale robotilor nou nãscuti. / Cine sã ne aducã frânturi / Din povestea cu oameni? / Cine sã le sãdeascã?” (Întrebãri III). La poarta mileniilor, lumea se aflã, mai mult ca oricând, în cumpãnã: „Cioplesti neputinta cerul care plânge. / Florile-si adulmecã albul. / Locas de rugãciune / Cautã pasii pe strãzile / Fãrã trotuare. / Robotii amestecã / Suflete rãtãcite. / Unde sã te-ascunzi?”
Pânã si timpul si-a pierdut rãbdarea. Aproape toate poemele sunt rechizitorii, sfârsind printr-o întrebare, strigându-si, mutã, neputinta, îndoiala, rãtãcirea. Si, ca un laimotiv, spintecã pagina strigãtul nebuniei, care sfâsie cerul: „de ce atâta durere?” (Întrebãri XI). Într-un spatiu în care nu existã intrãri pe unde sã te strecori, la adãpost de rãzboiul lãuntric - doar „zidurile anoste ale prezentului”, desenate-n grafitti, în spatele cãrora oamenii se ascund, fiecare de sine însusi, în închisorile înstrãinãrii. Într-o viatã mereu amânatã, curge nestingheritã, singurãtatea. „Drumurile desenate / în palmã / se dilatã-n cuvinte” (Garã). Si, ca o ironie a sortii, „Trenul carã memoria virtualã / Cu usile închise. / Am uitat parola.” Poate cã aici ar trebui sãpat mai adânc în pãmântul de sine. De fapt, ce te-ar face sã-ti amintesti parola de intrare-n firesc, te-ntrebi: „Oare-am pierdut drumul?” „Când se vor limpezi apele?” „Strig. Strig. / Dar cine sã mã audã?” „Când rânduiala va intra / în normalitate?” Ce ne rãmâne dupã ce am sters baza de date a computerului? Amintirea unui virtual umanism? Vagi urme de oameni… „Lupi scãpati / din fisiere imorale / sfâsie colectia de iarnã / a înstrãinãrii.” (Colectie de iarnã) Ce ar fi salvat când „inconstienti / Alunecãm / Spre dezumanizare. / Hidoasã boalã / Pândeste. / Înghite oamenii / Si face din ei / Cochilii / Fãrã trecut” (Cochilii). Nota predominantã a volumului este tristetea, disperarea, iluziile rãtãcite neunde, cãutarea, asteptarea, setea de zbor, frântura pâlpâind de luminã: „Cu lacãt de argint / Am închis / În chivot aurit / Setea de dragoste. / Sunt frunzã / Fãrã arbore, / Ram fãrã trunchi, / Trunchi fãrã rãdãcini, / Rãdãcini fãrã Cuvânt.” (Tristete). Sau: „Se zãmisleste / O nouã suferintã / Iluzorie, nostalgia / Se transformã-n pulbere / Pa asfalt.” (Dar nestiut). Existã si pagini iluminate ca acestea: „Aud rãsãritul, / Ridic biserici albe, / Caut prezentul” (Ultima vitezã). Sau: „Ochii cad / În oglinda asteptãrii / Într-o disponibilitate / Freneticã / A clipei / De mâine.” (Plimbare). Accente de sperantã rãsar uneori: „Sprijin cerul / Sã nu cadã. / Vreau un alt / Prezent! / Dumnezeu / Sã fie fericit / Când copiii lui / Se joacã.” (Sperantã). Asa cum e firesc, volumul se încheie cu imaginea Luminii proiectatã-n prim plan peste toate angoasele si tristetile trãite sau numai închipuit. „Lipesc literele / Pe frunte ta. / Scriu O si M. / Vreau sã treacã / Fiorii, / Sã te transformi, / Sã iesi în luminã. / Îmbracã-te în credintã, / Sperã!” (Încercare).
Poetã si pictoritã în timp, Aurelia Rânjea a transformat culoarea-n cuvânt si cuvântului i-a dat temei de persistentã.
Cezarina ADAMESCU

Horia Petra-Petrescu
I. L. Caragiale - Viata si opera / Leben und werke

A fost tipãritã la Casa Cãrtii de Stiintã (Cluj-Napoca, 2004) prima tezã de doctorat despre I. L. Caragiale, a lui Horia Petra-Petrescu, din 1911, publicatã în 1912 în Anuarul Institutului pentru limba românã din Leipzig. Editia care cuprinde textul german si, evident, traducerea în româneste este realizatã de istoricul literar, prof. dr. univ. loan Dersidan, specialist în studierea „dinastiei Caragiale”, cu sprijinul romanistilor germani Klaus Bochmann (Leipzig) si Rudolf Windisch (Rostock). Ioan Dersidan semneazã o meticuloasã prefatã, iar Klaus Bochmann, o postfatã care stãruie asupra marelui romanist Gustav Weigand conducãtorul tezei lui Horia Betra-Petrescu. Cartea poate fi numitã, realmente, un eveniment, pentru cã este cea dintâi monografie consacratã lui Caragiale. Dupã studiile lui Maiorescu si Gherea, aceastã tezã este prima exegezã universitarã scrisã si publicatã chiar în timpul vietii marelui scriitor. Autorul studiului monografic, transilvãnean de bastinã, a fost un animator cultural, jurnalist, autor de versuri, proza si texte dramatice. Toate eforturile sale în cadrul Societãtii Astra, al revistei Transilvania, al Societãtii pentru fond de Teatru Român etc., sunt puse în slujba idealului national si cultural al românilor din Transilvania. Caragiale, cum se cunoaste, avea o mare simpatie pentru ardeleni si devenise, la rându-i, pretuit de cãtre acestia. E, de asemenea, stiut cum admiratorul studios la Leipzig a luat legãtura cu Caragiale, pentru se documenta, spre surprinderea scriitorului exilat la Berlin, care nu-si considera viata demnã de interes într-o scriere despre el. Dar structura „clasicã” a unei astfel de cercetãri solicitã tratarea unitarã a vietii si operei. De bunã seamã, doctorandul s-a documentat cu acribie specific germano-ardeleneascã, a scris între timp câteva articole si studii despre Caragiale. Potrivit acestei structuri traditionale, monografia începe cu o introducere care justificã optiunea tezei: „Ion Luca Caragiale este unul dintre cei mai importanti scriitori ai României”, opera lui poate fi de mare interes pentru strãinãtate, fiind o expresie a societãtii tranzitorii de atunci. Bun cunoscãtor al teatrului românesc si european, al literaturii române în general si al vietii literare din acea vreme, autorul contextualizeazã insistent si benefic. Viata lui Caragiale cuprinde, într-adevãr, putine date, cu deosebire despre o familie atât de implicatã în istoria teatrului românesc. Scurta perspectivã istoricã are darul de a-l situa pe Caragiale în mediul românesc. Se întelege, cea mai mare parte a cercetãrii se referã la operã, pe care, surprinzãtor, o comenteazã necronologic: Momentele, Comediile, Nuvelele, Drama Nãpasta. Scrierile lui Caragiale se inspirã din realitatea curentã, acea perioadã de tranzitie româneascã plinã de contraste generatoare de comic si satirã. Schitele surprind o lume în schimbare, cu extravagantele ei. Se remarcã marea capacitate de observatie tipologicã si talentul scriitoricesc, ilustrând particularitãtile cu schita Petitune. Par piesele de teatru ale lui Caragiale reprezintã punctul cel mai înalt al scrisului sãu si „miezul tare al literaturii române”, desi în comedii „lucreazã cu o tehnicã de vodevil”. Dupã ce face o „istorie” a teatrului românesc de pânã la Caragiale, Horia Petra-Petrescu ajunge la acest „miez tare”, cu „rezumate” ale comediilor si comentarii mai ales privitoare la personaje. Analogia Scrisorii pierdute cu Revizorul lui Gogol este incitantã, inclusiv concluzia cã nu existã o influentã directã, ci doar o „întâlnire” între lumile celor doi scriitori. Cât despre imoralitatea si trivialitatea acuzate, monograful desfide asemenea aberatii, pe urmele lui Maiorescu. Nuvelele sunt puse sub semnul naturalismului francez si rus. Se fac rezumatele nuvelelor Pãcat, si O fãclie de Pasti si se analizeazã în perspectiva aceasta naturalistã. Mai fericite sunt raportãrile la Dostoievski si la „foarte modernul” Leonid Andreev, Maupassant si Zola. O atentie specialã se acordã dramei Nãpasta, consideratã o mare izbândã. Comentând „Stilul lui Caragiale”, autorul convoacã autoritãti ca Brandes si Taine si pune calitãtile stilistice pe seama „meticulozitãtii” si a „talentului extraordinar”. Scepticismul lui Caragiale e situat în descendenta lui Machiavelli (?), iar când încearcã un efort de optimizare „se avântã în politicã”, o cale foarte pãguboasã, pentru cã „a înrobit cele mai luminate minti ale României” si „a pricinuit literaturii mult rãu”.
Meritul acestei monografii este „istoric”, reprezintã adicã începutul care, ca orice început, are lacunele i farmecul lui. (Dan TRIFARU)