Stefan cel Mare în viziunea lui B. P. Hasdeu

I. OPRISAN

Când la Putna se oficiazã - exact la ora aceasta - slujba de pomenire a 500 de ani de la trecerea întru nefiintã a lui Stefan cel Mare si Sfânt, nu se poate ca la Câmpina, la sãrbãtorirea celor douã Iulii, sã nu chemãm în amintire - dintr-o dorintã de consonantã spiritualã - figura marelui voievod, cu atât mai mult, cu cât mentorul acestor locuri a publicat numeroase documente istorice din timpul lui Stefan, s-a aplecat asupra epocii strãlucite reprezentatã de domnia sa si a lãsat câteva consideratii vibrante privitoare la rolul lui Stefan cel Mare în istoria poporului român.

Spre a schita imaginea omului si a voievodului - întrevãzut de B. P. Hasdeu ca un simbol, un mit si un model - nu e nevoie sã invocãm toate aluziile, reflectiile stiintifice si creatiile artistice ale savantului referitoare la Stefan cel Mare sau având ca punct de pornire, direct sau indirect, figura sa. E un subiect prea larg, ce-si asteaptã rotunjirea.

Pentru medalionul pe care intentionãm sã-l realizãm astãzi, ne sunt suficiente relatãrile sale privitoare la dezbaterile din sânul Academiei Române (1881-1882) asupra autenticitãtii portretului lui Stefan cel Mare din Evangheliarul slavon de la mãnãstirea Humor (1473) si discursul rostit de învãtat, la 5 iunie 1883, cu prilejul dezvelirii statuii voievodului de la Iasi.

Mai ales primul dintre texte (publicat în Columna lui Traian, serie nouã, III, nr. 2, februarie 1882, pp. 115-121 si nr. 3, martie 1882, pp. 183-192, sub titlul Portretul lui Stefan cel Mare), ni se pare revelatoriu - stiintific si literar -, atât pentru configurarea coordonatelor spiritual-caractersologice ale Voievodului, cât si pentru descifrarea trãsãturilor temperamental-sufletesti ale autorului. În plus, el aruncã un arc de curcubeu între figura lui Stefan cel Mare si Iulia Hasdeu - fiica (sãrbãtorita de astãzi), aflatã pe atunci la studii în capitala Frantei, cãreia îi sunt adresate, într-o fantezistã epistolã, reflectiile si comentariile scriitorului.

Sã intrãm în contextul istoric.

În anul 1880, municipalitatea ieseanã comanda, la Paris, statuia lui Stefan cel Mare, ce urma sã-l reprezinte pe domnitor conform portretului de la biserica Bãdãuti (1487) - descoperit de Gh. Asachi la începutul secolului al XIX-lea, singurul portret cunoscut, pânã atunci, al lui Stefan cel Mare, imagine în care voievodul avea o alurã ascetic-spiritualizatã, de Crist, cu plete si barbã neagrã.

La 13 noiembrie 1881, episcopul Melchisedec comunica în sedintã academicã un portret cu totul diferit de cel acreditat al lui Stefan cel Mare descoperit la Cernãuti, pe o filã a Evangheliarului slavon scris de ieromonahul Nicodim, la 1473, la mânãstirea Humor, din ordinul Domnitorului. Voievodul, fãrã barbã, cu plete si mustãti blonde si fata bucãlatã, în hlamidã, închinã, în genunchi, Maicii Domnului cu pruncul tronândã, Evangheliarul.

Spre a dovedi autenticitatea portretului de la Humor, istoricul Nicolae Ionescu înfãtisa totodatã „chipul lui Stefan de pe un epitaf din 1500”, ce se pãstra la Putna si invoca imaginea deteriorat-stearsã a ctitorului bisericii Sf. Nicolae din Iasi”, ambele asemãnãtoare cu noul chip propus de episcopul Melchisedec.

Ceilalti membri, între care D. Sturdza si I. Ghica, „au împãrtãsit concluziile celor doi colegi”, admitând veridicitatea noii imagini si considerând vechiul portret drept conventional. Drept pentru care, se insistã a se interveni „pe lângã comitetul însãrcinat cu erigerea statuii lui Stefan cel Mare în vederea luãrii noii imagini ca model”.

B. P. Hasdeu, care nu participase la sedinta respectivã, neagã, „într-o întrunire academicã extraordinarã”, convocatã, dupã câte deducem, la solicitarea sa, temeinicia tuturor argumentelor formulate pe 13 noiembrie 1881. „Pentru mine - mãrturisea el în scrisoarea adresatã Iuliei - nu existã deocamdatã nici o probã cum cã portretul din Evangheliarul de la Humor ar reprezenta pe marele Stefan”. Þinând cont de faptul cã Evangheliarul fusese în posesia lui Petru Rares, care îl purtase în Transilvania si la Constantinopol si îl întorsese apoi mânãstirii Humor, savantul înclina sã creadã cã portretul l-ar reprezenta chiar pe acesta.

Pentru a se putea pronunta, B. P. Hasdeu cerea Academiei sã fie adus manuscrisul de la Cernãuti la Bucuresti si, pe cât posibil, si epitaful de la Putna.

Fãrã sã le fi vãzut, portretele murale de la Biserica Sfântului Nicolae din Iasi (ce-l înfãtisau pe Stefan, alãturi de fosta lui sotie, Evdochia, si de fiul sãu Bogdan, rezultat dintr-o altã cãsãtorie, i se par neconcludente, date fiind anacronismele din inscriptiile însotitoare.

Impresionatã de opozitia lui Hasdeu, Academia înlesneste aducerea, prin intermediul lui Nic. Densusianu, a manuscrisului original al Evangheliarului de la 1473 la Bucuresti spre a fi examinat în sedinta din 27 noiembrie 1881.

Cercetând manuscrisul, împreunã cu ceilalti colegi, B. P. Hasdeu gãseste noi argumente împotriva pãrerii cã portretul descoperit de episcopul Melchisedec l-ar înfãtisa pe Stefan cel Mare.

Observând, pe de o parte, diferenta de valoare artisticã dintre portretul bãnuit a fi a lui Stefan si miniaturile reprezentându-i pe cei patru Evanghelisti, pe de altã parte, diferenta de culori între imaginile mai sus comparate, ce atestã clar o altã mânã de „zugrav”, si mai ales faptul cã asa-zisul portret stefanian e amplasat pe o foaie oarecare scrisã pe verso, la sfârsitul manuscrisului si nu în fruntea lui - cum s-ar fi cuvenit si cum era traditia - B. P. Hasdeu considera cã portretul în discutie este posterior anului 1504 si nu-l reprezenta pe Stefan, în legãturã cu care savantul îsi formase o cu totul altã imagine. „Portretul de la Bãdãuti - publicat de G. Asachi - afirma el - ne reprezintã pe Stefan cu barbã, de culoare închisã.

Cine are barbã, va fi zugrãvit cu barbã, oricât de prost ar fi pictorul; icoana de fatã este fãrã barbã. Mai sunt consideratiuni psihologice: figura aceasta imberbã si rubicundã nu-mi aminteste pe Stefan cel Mare, este mai bine închipuit la Bãdãuti sub aerul de cãlugãr siret. Într-adevãr, Stefan cel Mare, pe tronul papal, ar fi fost un Sext V. Eu nu vãd în Stefan numai pe rãzboinicul, ci si pe vicleanul [citeste diplomatul - n. n. I.O.], mai ales pe vicleanul”.

La toate argumentele aduse de Titu Maiorescu, episcopul Melchisedec, V. A. Urechia, D. Sturdza, Gh. Chitu, B. P. Hasdeu aflã mereu alte contraargumente rãmânând ferm pe pozitia sa; convins fiind cã bãnuielile sale au fost combãtute doar prin ipoteze.

Discutiile se continuã si a doua zi, 28 noiembrie 1881, fãrã a aduce „nici o luminã nouã”, ceea ce-l determinã pe Dimitrie Sturdza sã încheie sedinta „printr-un cãlduros îndemn la cercetãri ulterioare”. „Opiniunea insolitã a unui erudit ca d[omnul] Hasdeu - conchidea el - ne împinge la cercetãri amãnunte si imediate”.

Peste douã sãptãmâni, la 11 decembrie 1881, Dimitrie Sturdza, reîntors de la Iasi, comunica membrilor Academiei cã intuitia lui B. P. Hasdeu privitoare la portretul lui Stefan cel Mare de la Biserica Sf. Nicolae e adevãratã, respectiva imagine muralã fiind posterioarã mortii voievodului. Aceeasi concluzie era certificatã si de A. D. Xenopol, care data, dupã cronici, portretele votive la sfârsitul secolului al XVII-lea.

Sub presiunea comitetului de ridicare a statuii lui Stefan cel Mare de la Iasi, care cerea grabnic un rãspuns definitiv, “aproape toti Academistii, d[omnii] Sturdza, Alecsandri etc., iar dintre corespondenti d[omnul] Tocilescu, au autorizat pe acel Comitet, printr-o scrisoare colectivã, de a lãsa statua cu barbã“.

„Aceastã situatie - noteazã B. P. Hasdeu - a durat pânã la sedinta din 24 ianuarie [1882]. Atunci si numai atunci, dupã un sir de laborioase cercetãri, provocate prin opozitiunea mea, s-au produs la luminã, adunate în favoarea portretului celui fãrã barbã, mai multe probe asa si asa, între care una bunã”.

Din ordinul Academiei, pictorul Epaminonda Bucevschi înfãtisa copii dupã mai multe portrete murale ale lui Stefan cel Mare aflate la mânãstirile din Bucovina. Savantul era atras de chipul voievodului de la Voronet, fãrã barbã, dar care nu prea seamãnã cu cel din Evangheliar. „Ochii erau cãprui, nu albastri; nasu[l] cam încovoiat, nu drept”. Un portret al lui Petru Rares de la Humor, care nu seamãnã cu chipul din manuscris îi clatinã ideea cã portretul din Evangheliar ar fi al lui Rares, cum crezuse.

Argumentul hotãrâtor, care îl determinã pe B. P. Hasdeu sã subscrie la opinia episcopului Melchisedec, îl constituie descoperirea de cãtre G. Tocilescu în patrimoniul muzeului din Bucuresti a unui patrafir adus de la Dobrovãt (pe care e înfãtisat Stefan cel Mare, într-o imagine asemãnãtoare cu cea din Evangheliar) si un epitaf de la aceeasi mânãstire.

Încredintat - datoritã autenticitãtii patrafirului de la Dobrovãt - cã se aflã în fata chipului lui Stefan cel Mare, savantul formuleazã totusi „o rezervã capitalã”.

El admite cã Stefan „era blond, flavicomus, un adevãrat fãt-logofãt cu plete de aur, dar nu avea ochi albastri. Pe ambele patrafire, ca si pe unul de la Voronet, noi îl vedem cu ochii cãprui, moldoveneste cãprii”.

Or, faptul acesta - coroborat cu toate argumentele anterioare, la care nu renuntã - îl fac sã creadã cã pictorul nu a fost contemporan cu Stefan, si cã a zugrãvit figura acestuia „împins de propria sa bunãvointã”, „utilizând o miniaturã mai veche”.

Obiectând lipsa de autenticitate psihologicã a tuturor portretelor cunoscute la acea datã, B. P. Hasdeu conchidea cã „un bun portret al lui Stefan ne lipseste deocamdatã.

Noi stim acum cã eroul era bãlan, cu plete aurii, cã avea ochi cãprui si un nas lung, mai mult drept, cã era bucãlat la fatã si cu o frunte deschisã ceva bombatã, cã avea frumoase sprâncene arcate si purta musteti mici; în fine, cã nu era bãrbos; dar expresiunea totalã, sufletul figurei, acea fizionomie pe care adesea o determinã un singur punct sau o liniutã, aceasta nu stim”.

Îndoieli similare avea B. P. Hasdeu si în legãturã cu statura realã a marelui voievod.

Comparând mãrturiile istorice din cronici cu chipurile pictate, caligrafiate pe manuscrise sau cusute cu fir, savantul se arãta total dezorientat asupra dimensiunilor fizice ale domnitorului: “Pânã si statura lui Stefan rãmâne problematicã.

Pe portretul din Evangheliar el pare a fi nalt, pe cele douã patrafire si pe unul de la Voronet, nici nalt, nici scurt; în cronicele moldovene ni se spune cã era «om nu mare la stat» si chiar «om mic». (Letopis, 1-a ed., t. 1, p. 145; t. 2, p. 199); pe când cãlãtorul polon Martin Strykowski ne povesteste, din contra, cã, la 1574, el a vãzut în Bucuresti, în palatul domnesc, fiind poftit la un prânz de Alexandru-vodã Mircea, portretul lui Stefan cu o coroanã regalã si un toiag în mânã, de naltã staturã [wzrostu wysorokiego]. (Arhiva istoricã, t. 2, p. 8). Pe cine oare sã credem?”

Relativitatea opiniilor despre una si aceeasi personalitate (ea însãsi într-o continuã prefacere de-a lungul vietii si în functie de diverse împrejurãri) i se confirmã, o datã mai mult, savantului, la capãtul lungilor si animatelor dezbateri despre portretul lui Stefan cel Mare.

Dupã ce „marea majoritate, aproape unanimitate Academiei Române” s-a strãduit - dupã cum, cu malitiozitate observã B. P. Hasdeu - sã-i smulgã voievodului barba „fir cu fir, palpitând ca nu cumva noi fire sã rãsarã în locul celor smulse” - „minune! Tocmai la ultima sedintã, doi «nebãrbisti» de frunte, domnii Urechia si N. Ionescu s-au declarat deodatã pentru un elastic mezzo termine între barbã si nebarbã: Stefan cel Mare - au zis d[umnea]lor - pare a fi fost numai spânatec”.

Nemaicrezând în documente si în reflectiile oamenilor de stiintã, scriitorul, care îl dubleazã încontinuu pe istoric, opteazã, în final, pentru o reprezentare fabulos-imaginarã, simbolico-poeticã a lui Stefan cel Mare: „Când vei mai visa, darã pe marele Stefan, si e bine sub cerul strãin sã visezi mereu luceferii trecutului nostru national - o sfãtuieste el pe Iulia - viseazã-l de astã datã fãrã barbã, sau cel putin - dupã dorinta scumpilor mei colegi domnii Urechia si N. Ionescu - viseazã-l spânatec. Si fiindcã am nemerit în regiunea visului, nu vei fi departe de adevãr, dacã vei visa pe sublimul viteaz sub o figurã leoninã cu o coamã auroasã de leu; cu ochi gãlbui de leu; cu un nas lung, drept, putin sumes în vârf, pogorând de la o frunte latã pe fata cea plinã a leului”.

Aceastã viziune insolit-fantezistã asupra voievodului, unicã, din câte cunoastem, în spatiul literaturii române, constituie, de fapt, o încercare de apoteozare artisticã, în perspectivã ezotericã, a lui Stefan cel Mare ca simbol cosmic solar. E, în alt plan, o formã de sugerare a maiestuozitãtii spirituale a eroului, despre care, în acelasi text, rostea - admonestându-si contemporanii prea irascibil-ironici la adresa preocupãrilor Academiei de a afla adevãrul în legãturã cu înfãtisarea domnitorului - poate unele dintre cele mai frumoase cuvinte din câte s-au scris despre Stefan: „Niciodatã o societate literarã - nota el - n-a fost mai cu tact, mai nepãrtinitoare, mai persistente în limpezirea unei probleme si rareori s-a prezintat o problemã, care sã fi meritat mai multã simpatie din partea natiunii. Pentru noi, Stefan cel Mare este un tatã. Sã nu fi fost mintea si bratul acestui semi-zeu, România, si se poate jumãtatea Europei erau de mult strivite sub iataganul lui Mahomet II si al lui Baiezid Fulgerul. Ei bine, este, oare, permis copiilor celor postumi de a nu dori sã cunoascã si sã pãstreze portretul unui tatã?”

Aprecierile savantului asupra lui Stefan erau cu atât mai îndreptãtite, cu cât, în viziunea sa, voievodul nu mai era întrevãzut ca un element provincial - doar ca moldovean - ci ca o sintezã a românismului în integralitatea lui. Din cercetãrile cele mai recente, el aflase si avea s-o afirme în fata regelui, la dezvelirea statuii domnitorului de la Iasi, cã Stefan cel Mare era moldovean prin tatã (fiu al lui Bogdan) si “oltean prin mumã” (fiu al Mariei, trecutã în pomelnicul mânãstirii Bistrita spre a fi deosebitã de cele trei sotii ale lui Stefan numite Maria, drept „Olteanca”).

De aceea si venea la Iasi ca „delegat din partea corpului profesoral din Oltenia” si tinea sã sublinieze cã „în aceastã imagine de bronz, cele douã extremitãti ale României - Moldova si Oltenia - sunt datoare a celebra deopotrivã memoria celui mai ilustru dintre fiii lor”.

Reale istoric, frumoase literar, consideratiile lui B. P. Hasdeu despre Stefan cel Mare ne cheamã, fãrã sã vrem, în minte - spre a reveni la timpul si locul în care ne aflãm - o altã sintezã a românismului, cu mândrie evocatã de savant: aceea reprezentatã de Iulia, nãscutã dintr-un tatã moldovean si dintr-o mamã transilvanã; si nu în ultimul rând - castelul însusi din Câmpina, conceput a întruchipa în mic, un simbol al României întregi.