Viorel
Cernica
Existã
un orgoliu al omului de culturã legat direct de excelenta muncii
sale; un orgoliu al diferentei lui fatã de toti ceilalti care
fac altceva. Uneori acest orgoliu al diferentei, trãit de cei
mai vizibili în spatiul public, îi vizeazã chiar
pe confrati, anume pe aceia care nu sunt în ton cu un anume "gust"
(ei îi spun "canon") socotit mãsurã a
valorii sau regulã universalã. Pledoaria acestora pentru
diferentã, strigatã sau surdinizatã, este mai pãtimasã
decât aceea pentru excelenta "muncii culturale". Orice
om de culturã, dar mai cu seamã cel iesit în fatã,
stie sã dobândeascã uzufructul comparatiei cu Celãlalt,
convins fiind cã diferenta îl salveazã. El vrea,
în primul rând, sã fie diferit; excelenta operei
sale are valoare fiindcã îi aduce diferenta fatã
de Altul, coleg sau strãin de breaslã.
Care este temeiul si îndreptãtirea unui astfel de cult
al diferentei? Nu implicã el cumva negatia Celuilalt? Dar mai
poate fi salvat cel care nu-si descoperã interior vocatia relatiei
cu Altul? Nu este pus în discutie aici statusul (si rolul corespunzãtor)
de om de culturã; altfel spus, nu ne intereseazã rolul
"iluminãtor" al acestuia sau misiunea sa de a ne forma
în spiritul "valorilor eterne" (Nietzsche). Întrebãrile
vizeazã ceva mult mai simplu si tocmai de aceea ele nu vor primi,
aici, rãspunsuri "culturale", "canonice".
Ele vin dintr-o nedumerire personalã în privinta jocului
social - care consumã, pânã la urmã, întreaga
energie a omului de culturã - în care sunt prinsi, ca într-o
horã, adicã pe dupã umeri, cei de-o seamã,
de-o staturã. Estetic, cred ei, nu vor putea sta alãturi
un tip înalt cu unul scund. Cei scunzi, cu ei însisi; cei
înalti, între ei; fie cã si unii si altii îsi
fac meseria, adicã muncesc: pe câmpuri diferite, e drept,
dar muncesc. Iatã nedumerirea mea: de ce nu pot sta alãturi
un tip înalt cu unul scund (într-ale culturii, se-ntelege).
"Zici culturã, zici alergãturã!" rostea
cineva (personaj sau persoanã?), iar alergãtura omului
de non-culturã este dincolo de orice îndoialã. Asadar,
aleargã si omul de culturã si omul de non-culturã.
Totusi, oamenii de culturã sunt mai transpirati decât ceilalti;
sau asa pretind ei. Transpiratia lor însã este ca o mirodenie.
Ati stat vreodatã în preajma unui om de culturã?
Parcã degajã alt aer decât cizmarul, de exemplu.
Desigur, pentru cã transpiratia culturalã este superioarã.
Iar ei, oamenii de culturã, transpirã cu atât mai
mult cu cât mai multe si mai adânci sunt problemele de care
se ocupã. Si iatã câteva probleme: în ce parte
a Strãzii Centrale a pãsit (vide alternanta consonanticã
propusã de Arghezi, undeva) cel mai mare scriitor al natiunii,
atunci când a descins într-o anume urbe; care e cel mai
mare scriitor al natiunii (se vede cã numai dupã ce atacãm
a doua nedumerire ne putem apuca si de prima); de la cine era cumpãratã
hârtia pe care acest artist a notat planul unei scrieri proprii
si cu ce caractere l-a fãcut (nicidecum dacã limbajul
sãu este în stare sã te arunce în neant sau
în fiintã: aceasta nu este o nedumerire culturalã;
sau nu este una semnificativã pentru oamenii de culturã.
Apropo: într-o zi, oamenii au întors capul cãtre
cer si-au spus: - Zeule, tot curgem în fiintã si-am vrea
sã ne vãrsãm în neant. - Întoarceti
vasul cu toarta în jos, le-a strigat furios Zeul); câte
scrieri (sau alte categorii de opere) au produs ei însisi pânã
în momentul de fatã, care le sunt sensurile pe care ar
trebui sã le accepte toatã lumea si ce destin cultural
(se-ntelege) trebuie sã aibã acestea; câtã
valoare politicã se ascunde în gestul degajat (de a cãlca
sau de a vorbi) al unui om politic "la zi" (îi puteti
spune "om de politicã", pentru a-l plasa în apropierea
fratelui sãu mai putin politicos, "omul de culturã".
Apropo: Zeul s-a coborât într-o zi printre oameni si i-a
întrebat ce au fãcut ei cu darurile primite de la cer.
- Dar n-am primit decât bulgãri de pãmânt,
rostirã oamenii, deodatã. - Nu vãd bulgãrii
de pãmânt, spuse Zeul. - I-am topit si am fãcut
din ei unelte si arme. - Dar nu le vãd nici pe acestea, unelte
si arme. - Nu pot fi vãzute, o, Zeule, cãci au fost distruse
luptând împotriva celor de dincolo. Iar cei ce le-au folosit
au pierdut uneltele, armele si chiar capetele. - Cum capetele? cãci
ele sunt la locul lor, vãd eu, rosti Zeul. - Noi suntem cei de
dincolo, mãrite Zeu); în ce "curent" se aseazã
scrierea unui oarecare si în ce mod (în ce mãsurã)
este ea adecvatã fatã de o idee a celui mai mare scriitor
sau chiar a evaluatorului, asadar, care este locul sãu în
clasamentul literelor locale, nationale, mondiale, chiar universale;
cum trebuie cititã cartea cuiva si ce trebuie simtit si crezut
în legãturã cu ea (evident, totul cu titlu de recomandare);
câte scrieri (sau altfel de opere) au produs pânã
în momentul de fatã, care le sunt sensurile pe care ar
trebui sã le accepte toatã lumea si ce destin cultural
trebuie sã aibã acestea; care e cel mai mare om de culturã
al natiunii, unde si-a fãcut scoala, pe unde s-a plimbat, ce
mâncãruri a preferat etc. (nicidecum dacã limba
sa este în stare sã te arunce în neant sau în
fiintã - aceasta nu este o nedumerire culturalã; sau nu
este una semnificativã pentru oamenii de culturã. Apropo:
într-o zi, oamenii au întors capul cãtre cer si-au
spus: - Zeule, tot curgem în neant si-am vrea sã ne revãrsãm
în fiintã. - Întoarceti visul cu toarta în
jos, i-a povãtuit Zeul.).
Problemele culturale cele mai mari sunt legate de liste (cine meritã
titlul de om de culturã si cât de mult îl meritã;
ce cãrti sunt recomandate spre lecturã si care sunt cele
nerecomandate), de lansãri (de carte, îndeosebi); vin apoi
cele ocazionate de acordarea de premii si de aniversãri (ale
zilei de nastere, ale celei de moarte, ale aparitiei unei scrieri apartinând
celui mai mare scriitor, care, chiar dacã nu este socotit astfel
în mod unanim de oamenii de culturã, pentru o zi - cea
de aniversare - treacã, meargã, el este cel mai mare.
[Am ajuns, stiti bine, sã aniversãm (nu sã sãrbãtorim)
si ziua de nastere a lui Iisus Hristos, Învãtãtorul.
Apropo: Zeul l-a întrebat într-o zi pe tânãrul
rãtãcit prin pãdure:
- Cât suflet riscã (încape în) inima ta?
- Atâta suflet cât plopul din fata noastrã, rãspunse
tânãrul.
- Dar în pestera mea nu sunt plopi, iar sufletul numai acolo trãieste:
cu ce îl mãsori?
- Cu umbra ta, o, Zeule.
- Dar câtã întelepciune riscã (încape
în) cugetul tãu?
- Atâta întelepciune cât acul de brad de lângã
talpa mea.
- Bine, dar acolo unde trãieste întelepciunea, în
pestera mea, nu sunt nici brazi si nici ace de brad. Cu ce o mãsori?
- Cu umbra mea, rãspunse tânãrul.
- Câtã suferintã riscã (încape în)
credinta ta, tinere rãtãcit?
- Cât o rãstignire, Zeule.
- Cu ce vei mãsura suferinta în pestera mea, acolo unde
ea trãieste, cãci nu se aflã în acel loc
nici o rãstignire si nici un rãstignit.
- O voi mãsura cu propria-mi rãstignire, spuse tânãrul,
înveselindu-se.
- Bine, dar eu nu voi mai fi acolo sã vãd, îngãimã
Zeul.
- Nu-i nimic, îi întoarse tânãrul. Vei afla
oriunde-ai fi. Si chiar de-ai fi nimic, tot vei afla.
Dupã ultimele cuvinte ale tânãrului, pãmântul
se cutremurã, iar soarele se retrase, pentru o clipã,
în sine.]
Sã ne-ntoarcem la oile noastre, divagatia s-a terminat. Sã
ne-ntoarcem, asadar, la oamenii de culturã. Nu sunt dificultãti
în a-i recunoaste, oameni buni: se-aratã singuri; îsi
lipesc numele pe frunte.
Nu aveti încredere în ceea ce v-am spus? Vã puteti
convinge singuri. Mergeti la orice simpozion (symposion (gr.) = banchet!),
deschideti orice revistã culturalã de la noi; sau de aiurea.
Veti fi convinsi pe datã, ca-ntr-o minune; numai cã nu
trebuie sã fiti dumneavoastrã însivã oameni
de culturã; dacã sunteti astfel, atunci vã veti
apuca sã rezolvati probleme, din cele pentru care nu existã
algoritmi ca la matematicã, ci din cele fãrã rezolvare,
adicã probleme ale oamenilor de culturã (înfipti
în fatã sau chiar mai în spate). Fiti, mai bine,
tineri rãtãciti: vã veti putea recunoaste pe dumneavoastrã
însivã.
Iar dacã veti citi revista de fatã, poate mã veti
recunoaste si pe mine printre oamenii de culturã, cãci,
iatã, am fãcut o cursã lungã (am alergat)
si, mãrturisesc, am transpirat; mi-e teamã însã
de a vã întreba ce mirodenie vã îmbie gustul.