Deseori am fost uimit de observatiile pline de nemultumire ale unora dintre cunoscutii mei privind vedetele a cãror imagine e rãspânditã prin reviste, ziare, la televizor. Insi cu gusturi îndoielnice, înconjurati, pe termen lung, de persoane cu totul nesemnificative în privinta optiunilor vizând ceva dincolo de nevoile individuale, sterse fizic, banale sufleteste, firi cãlâi, cu o vorbã a lui Emil Cioran, se aratã deosebit de pretentiosi când e vorba de imaginile unor “vedete”, “vip”-uri, reprezentanti ai “elitei”. Nu stiu care actritã e prea plinã, alta e prea subtire; un actor anume are tenul prea deschis, altul e prea oaches etc.; un oarecare politician petrece prea mult timp în vacante, altul nu merge, de obicei, la teatru sau la operã. Iatã, la acelasi om, douã atitudini opuse fatã de persoanele care îi populeazã orizontul la un moment dat: pe de o parte, consimtirea asupra unei vieti alãturi de persoane cu o modestã prezentã intimã sau publicã, iar pe de alta, pretentia ca “vedetele – care se oferã, vedete fiind, doar printr-o prezentã mediaticã – sã “participe” la un model, sã se supunã unui fel de ideal (“unui fel”, pentru cã nu e vorba despre un ideal ca atare, transcendent fatã de împrejurarea de viatã în care se aflã cel care îl concepe sau si-l reprezintã, ci despre o motivatie care promite o anume satisfactie, dacã s-ar gãsi, în “realitate”, obiectul pe care ea îl râvneste). De unde vine acest “paradox”? Este el natural, sau este, cumva, fortat? Cei care picã în el sunt sinceri sau se prefac? De ce unii dintre noi sunt atât de deschisi (disponibili) atunci când este vorba despre cei cu care îsi petrec viata si de ce devin atât de exigenti când este vorba despre imaginea “vedetelor”?
Ne-am putea gândi cã fiecare om trãieste în douã moduri, cã viata se împarte pe douã vãi: o datã optiunile în privinta relatiilor cu ceilalti pot fi maximizate, cãci este vorba mai degrabã despre un joc, altã datã acestea trebuie minimizate, cãci este vorba de viatã, nu de joc, iar cel prea exigent este aruncat din “jocul vietii”. Ne-am putea gândi, de asemenea, cã cel exigent savureazã în linistea propriului eu plãcerea ochiului, observatiile sale fiind doar pretentii aruncate cãtre ochii lumii.
Presupuneri!
Sã existe, totusi, douã moduri de viatã, la aceeasi persoanã? Douã feluri de a fi întinse pe dimensiunea unei vieti omenesti, în fondul ei, banalã? Îmi pare cã un atare fel de a întelege situatia în cauzã nu se sustine pânã la capãt. Întâi, pentru cã ar trebui sã existe un temei al trecerii de la un mod la altul. Dar care ar putea fi acesta? Apoi, dacã oamenii chiar ajung sã trãiascã în douã feluri, în douã registre de viatã, ei riscã sã transfere principiile de ordine de la un registru la altul, asa încât, dacã riscul trece în fapt, “de drept” nu avem douã ordini diferite ale vietii, cu toate cã ar putea exista douã linii de evenimente; douã linii, dar supuse acelorasi reguli de ordine. Am putea socoti, mai curând, cã, desi ni se aratã douã firi diferite ale aceluiasi om în privinta exigentelor cu care sunt priviti ceilalti, în fond, elementul prim trebuie sã fie, pentru amândouã, acelasi; si chiar este acelasi: este vorba despre reactia de evaluare, de mãsurare, de pretuire, apreciere, “interpretare”, de la care cei mai multi oameni nu pot fi opriti vreodatã.
Dat fiind acest gând, devine clar faptul cã priza fatã de “real” este diferitã, ca intensitate, de la un evaluator la altul si de la o situatie la alta si cã suportul evaluãrii nu este întotdeauna acelasi. Atunci când obiectul este imaginea vedetei, vederea dicteazã pretuirea; când obiectul este persoana apropiatã, nevoia (care cuprinde toate simturile, dar si instinctele si chiar cugetarea) aseazã regula în evaluare. Asadar, una este doar sã privesti, astâmpãrându-ti sau excitându-ti curiozitatea ochiului, alta este sã-ti cauti obiectul nevoilor, pentru cã altfel nu poti trãi, fiind, într-un fel, sclavul supus al acestuia.
Se întâmplã ca si în privinta culturii, sau a unui segment al ei, sã avem aceleasi douã atitudini recunoscute ca fiind semnificative fatã de persoanele din orizontul nostru, “persoane de viatã” sau “persoane de joc”. Unii dintre noi sunt foarte exigenti fatã de cultura noastrã, de exemplu, mergând pânã la negarea existentei acesteia, lãsând sã se înteleagã faptul cã ei sunt bine plasati cultural, cã au distanta necesarã, dar si implicarea fireascã în obiectul evaluãrii lor, încât judecata de valoare pe care ei o formuleazã este veridicã; de obicei, judecata lor nu-i priveste pe ei însisi. Altii, dimpotrivã, se socotesc prea putin îndreptãtiti sã scorneascã judecãti de valoare asupra unei întregi culturi, sau asupra unui fragment al acesteia, consimtind sã trãiascã în interiorul culturii “determinate”, modelându-si nevoia de a exista si voia de a fi potrivit “lumii vietii” culturale ca atare. Cei foarte exigenti se miscã pe o orbitã aleatorie în jurul culturii, aruncându-si privirea prea exigentã asupra ei si formulând “pretentii” fel de fel, asemenea celor care pândesc ivirea, la televizor, în ziare, în reviste, a imaginii unor vedete cu care sã-si clãteascã ochii. Cei mai putin exigenti – oricum, cei care nu doar privesc cultura, ci trãiesc întru ea, reprezentându-se pe ei însisi ca “parte” a acesteia –, paradoxal, sunt chiar cei care “fac” culturã.
Exigenta crescutã fatã de culturã – sau fatã de altceva – datoratã prizei slabe fatã de “obiectul” în cauzã implicã exigenta minimã fatã de sine. Suficienta este sentimentul propriu acestor persoane. Dincolo, în locul opus acestuia, se aflã “judecãtorul penitent” (cu o formulã a lui Albert Camus), cel care se prinde pe sine în judecãtile de valoare cu adresã culturalã. Nevoia de culturã, întru voia creatiei, este “formula” sa de viatã. Cel aflat într-un astfel de loc ajuneazã, adicã “asteaptã”, cu rãbdare, sã-si prindã gândul propriu de o trãire proprie, pentru ca cel dintâi sã nu fie fãrã temei. Teama ca trãirea sã nu mai vinã nu are o sansã rezonabilã pentru el, chiar dacã în jurul lui sunt oameni din ce în ce mai grãbiti sã rosteascã în public judecãti de valoare cu pretentie de universalitate.
As putea primi observatii din ambele pãrti: si de la cei grãbiti – în fond, ei trebuie sã ia imediat o atitudine – si de la cei ce ajuneazã; poate si pentru faptul cã mã folosesc de o simplã analogie pentru a dovedi ceva legat de un lucru atât de important cum este cultura. E drept, observatiile pornite de la unii ar acuza, înainte de toate, slãbiciunea argumentului si îndrãzneala ca tocmai “eu” sã fi formulat – eu, “criticul” lor – judecãti de valoare; cele pornite de la ceilalti ar viza, poate, îndrãzneala mea de a le tulbura asteptarea cu neasteptãrile mele. Îi invit însã pe cei în mintea cãrora se simte impulsul cãtre o replicã “mortalã” fatã de aceste “pretuiri” – cele formulate aici – sã observe, pe propria piele, cã în optiunile lor culturale, ca si în gesturile lor de “interpretare”, sunt aidoma lor însisi atunci când judecata li se îndreaptã cãtre imaginea ziaristicã a “vip”-urilor.
Câti judecãtori penitenti o fi având cultura româneascã actualã? Dar câti privitori cu pretentii de judecãtori-evaluatori obiectivi ar putea avea ea? Nu e vorba aici despre numãr, cât despre prezente umane; nu despre cantitate, ci tot despre prezente umane. Oricum, în spatiul “focos”, aparent luminos, al culturii noastre, creat de cei, destul de multi, care se agitã întru recunoastere publicã, se aflã foarte multi privitori-judecãtori. Meseria lor de bazã este sã astepte la colt orice ivire cu rost cultural, pentru ca ei sã-i spunã cât de inutilã este ea, întrucât nu corespunde “canonului”: nu are dimensiunile potrivite, nu e destul de slabã sau nu e destul de plinã etc., sau poate nu poartã lenjeria intimã pe care ei o promoveazã. De regulã, iau cunostintã “dintr-o suflare” cu ceea ce se iveste pe “piata culturalã” si tot dintr-o suflare îsi aruncã si judecata criticã. Desigur, judecãtorii-evaluatori pretuiesc “la justa lor valoare” creatiile, “corelatiunile axiologice”, fiind cei mai în mãsurã – ei posedând canonul – sã hotãrascã ce merge si ce nu merge.
Cred cã nu este prea greu, cititorule, sã constatati cã termenii dintr-un articol “critic” apãrut într-o revistã culturalã de seamã – alegeti-o singuri –, servitã de “exigentii” judecãtori-negatori ai existentei însesi a culturii noastre, se potrivesc felului dumneavoastrã de a caracteriza imaginea unei vedete apãrutã într-un tabloid. Tocmai de aceea nu e fortat sã ne considerãm cu totii oameni de culturã, dupã modelul “criticilor”. În fond, cu ce sunt mai merituosi cei care vorbesc despre un roman sau un eseu filosofic, decât cei care vorbesc, în aceeasi termeni critici, despre “fata de la pagina 5”?
Cei mai multi dintre privitorii-judecãtori vizeazã în judecãtile lor însesi ratiunile existentei culturii. Ei nu simt nici un prag în a vorbi despre lucruri atât de mari (existenta unei culturi!) cu mijloace atât de mici (imaginile lor transformate în judecãti de valoare). În fond, ei confundã semnificatia existentialã a culturii cu semnificatia sa valoricã. Operând în raza celei de-a doua, ei cred cã lucreazã cu cealaltã. Desprinderea semnificatiei valorice pretinde, totusi, cunoasterea obiectului, în vreme ce confectionarea semnificatiei existentiale pretinde doar o atitudine fermã în a nega ceea ce pretinzi cã apreciezi, interpretezi. Acesti evaluatori, necunoscãtori fiind, cãci nu zãbovesc asupra obiectului, ci-i fac doar o primire înainte de a-l cunoaste, confectioneazã semnificatii existentiale de sens negativ, pretinzând cã nu existã tocmai ceea ce ei însisi evalueazã. Dupã o dreaptã judecatã, despre ceea ce nu existã nu se poate vorbi (aprecia “bãtrânul” Parmenides din Elea), iar “Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie sã se tacã”. (L. Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus). Paradoxul pe care îl practicã privitorii-judecãtori nu le devine incomod acestora nici o clipã; iar exercitiul lor este, dincolo de acest neînsemnat neajuns, elevat, sclipitor chiar, erudit, transant, asezat în limitele (asumate) ale studiului stiintific sau ale eseului de largã respiratie; dar, în fond, el este mincinos. As încuviinta, o clipã, sã li se acorde o circumstantã atenuantã: în fond, orice scoatem pe gurã, ca expresie a uimirii sau prejudecãtii, a întrebãrii sau a rãspunsului categoric, reprezintã, cum spunea Nietzsche, o minciunã. Mã opreste însã de la acest gest însãsi existenta culturii si a celor care, de fapt, îi dau si tonus si culoare: judecãtorii penitenti, cei care se condamnã ei însisi la a ajuna, întru culturã, si care executã aceastã “pedeapsã” neclintiti.
Suntem într-un topos ale cãrui coordonate nu sunt niciodatã date; totul se ascunde si se dezvãluie, apoi, potrivit unui ritm ce trebuie ascultat, auzit, reprezentat, simtit, cugetat, însãilat în proiect, oferit celorlalti ca ofrandã pentru faptul cã au consimtit sã nu facã zgomot. Printre mãsurile acestui ritm, se aud scâncete, vaiete, uneori surâsuri si chiar hohote: de râs, de plâns; dar niciodatã cei care locuiesc cu întreaga lor fiintã în mãsura respiratorie a acestui ritm nu vorbesc despre ceea ce trebuie sã tacã. Totusi, atunci, în acea mãsurã respiratorie a ritmului “vietii noastre”, cei slobozi la gurã trãiesc potrivit propriei lor reguli de a fi: vorbesc despre ceea ce trebuie sã se tacã: vorbesc despre existenta (inexistenta) unei culturi, desi ar trebui sã vorbeascã mai mult despre rostul propriei lor “misiuni”. Norocul tuturor este cã vorba lor nu tine decât o clipã: exact atât cât au zãbovit în ei însisi gândindu-se la umilinta pe care o cere izbânda de a rosti.
De curând, am întâlnit un tânãr care privea atent “pagina 5”. Si pentru cã discutam cu mai multi tineri – între care se afla si cel în cauzã – despre diferenta dintre gândirea supusã sensibilului si gândirea purã, dintre atitudinea “naturalã”, prin simtul comun (“bunul simt”), si cea filosoficã, prin gândirea negativului, l-am dat ca exemplu de om supus atitudinii naturale, comune. Replica lui, însã, ne-a uimit pe toti cei de fatã: “Nu priveam fata de la pagina 5, ci mã uitam alãturi, cãci totdeauna lângã fatã apar imagini oribile: victime ale vietii”, a spus el. O clipã am gândit cã e salvat: doar pânã mi-am dat seama cã lucra tot cu imagini si tot în spiritul evaluatorului-judecãtor. Va deveni, sunt convins, un bun evaluator-judecãtor cultural. Acum se pregãteste, educându-si privirea. Mai târziu, cu privirea sa educatã, va vorbi despre lucruri care nu cad sub privire: despre inexistenta culturii sau a unor fapte culturale.
Sunteti de acord, cred, cititorule, sã-i urãm sã aibã peste mare la unditã; din politete, desigur, cãci pestele va fi potrivit momelii pe care o va folosi.

Viorel CERNICA