Spuneti-le ceea ce vor sã audã! – îndemnul leninist a supravietuit personajului istoric, a fost chiar recuperat de actualele democratii, fundamenteazã orice fel de discurs, chiar si - sau mai cu seamã - pe cel politic. Ceea ce ni se dã este ceea ce dorim. Sau mãcar pare a fi ceea ce dorim. Nu ne mai intereseazã realitatea (fie si cea fictionalã) decât dacã ea este asa cum o vrem-gândim noi. E greu sã mai crezi azi în caracterul benign al sondãrii opiniei publice. Un mic procent din rezultatele acesteia rãzbate spre urechile noastre. Restul constituie punctul de pornire pentru a ni se „îndeplini dorintele”. Ori, mai ales, a ni se schimba dorintele. Treptat, odatã cu trecerea în umbrã a dialecticii, dispare si distanta dintre subiect si obiect, se creeazã un continuum care face ca Celãlalt sã fie înghitit de Unul. Dominique Quessada numeste acest nou concept Esclavemaître, si-l pune în seama „dictaturii” publicitãtii. Publicitatea este aceea care ne formeazã. Ea ne bombardeazã cu informatie. Nu cu aceea de care avem nevoie, ci cu aceea de care ne convinge (uneori, subliminal) cã ne face trebuintã. Sondajul orienteazã mesajul si, astfel, impune un principiu – aparent – necesar, acela al non-contradictiei. Conflictele nu se rezolvã, ele se dilueazã într-un tern prezent etern, în care ne dorim doar ceea ce ni se oferã si ni se oferã, desigur, ceea ce dorim. Consumatori fiind, suntem, concomitent, co-producãtori, co-autori la ceea ce acaelasi Quessada numeste, în chiar titlul unui eseu din 1999, Societatea de consum de sine. Emergenta discursului publicitar este o dehiscentã continuã în care fiinta (individul) nu mai are timp (si spatiu) de înflorire. Ea (el) produce si consumã, cere si primeste, se vinde si se cumpãrã pe sine. Ceea ce dispare (odatã cu dialectica) este sentimentul valorii si, implicit, capacitatea de judecatã. Nediferentierea dintre subiect si obiect, devenite indisociabile, induce o falsã stare de bine, de împãcare cu sine si cu lumea – este rezultatul dulcelui impact publicitar al produselor materiale si spirituale, politice si sociale, al suprematiei divertismentului. Pas cu pas, dispare distanta dintre iubire si urã, dintre bucurie si tristete. (Ce nevinovatã pare, acum, asertiunea lui noicianã conform cãreia “lucrurile din lumea cunoasterii sunt asa cum le-a fãcut spiritul sã fie”!)
Sunt si indivizi care reusesc sã scape acestor influente ale artificialului: îi gãsiti în spitalele de psihiatrie sau, pentru început, în sãlile de asteptare ale psihanalistilor. Sunt din ce în ce mai multi…
Geo CONDA