Cine
râde la urma, râde mai bine, zice un proverb arhicunoscut.
Chiar daca râde mânzeste. Sau îsi exprima bucuria
în genul: "superba catastrofa", precum un personaj din
celebra comedie Titanic Vals a lui Tudor Musatescu. Se vor bucura unii
la acest sfârsit de an de esecul, probabil, al unei initiative
de o frumusete precum aceea a unui vis de dragoste. Sau, cum ar zice
poetul, "atât de frumoasa de parca mâine ar muri".
Si ca sa nu para ca ocolesc numirea evenimentului care pare ca nu va
mai avea loc, precizez ca ma refer la obeliscul care ar fi putut un
simbol al mândriei orasului. N-as fi fost trist, daca opinii contrare
existentei acestuia ar fi venit din partea unor ageamii (si au fost
si dintr-acestea). Când însa o scrisoare e semnata de oameni
pe care i-am apreciat pentru înclinatia spre frumos, pentru gustul
artistic, pentru pasiunea pusa în realizarea unor obiecte care
sa emotioneze (unuia dintre ei, talentat sculptor amator, i-am organizat
chiar, cu decenii în urma, prima expozitie personala, prezentata
de distinsul meu profesor de atunci, d-l Dan Grigorescu), lucrurile
încep sa ia o alta turnura, ceea a desertaciunii, a invidiei,
a micimii sufletesti. Gloria e cea mai proasta marfa, pentru ca se câstiga
greu si se pastreaza prost. Ca un copac tânar, cu crengile înaltate
spre soare, pe care-l rod iepurii jos, la tulpina. Ma feresc de alte
comparatii, mai dure, ele sunt din limbajul excesiv al altora.
Poate ca nu din cauza acelui grupuscul adunat ad-hoc, obeliscul nu va
mai fi. Din nefericire, mecenatul e chestie rara pe meleagurile noastre,
iar cei stimabili, care dau bani pentru acte culturale, au putere economica
limitata. Subventioneaza carti de poezie sau de proza ori alte manifestari.
Pentru trei miliarde de lei gasesti mai greu, chiar daca meritul ar
dura secole, în istoria orasului. Dar nu aici sta, poate, cuiul
care raneste mândria mea (si, sper, nu doar a mea) de câmpinean,
ci în aprecierile estetice, de o rea-vointa impardonabila. Trecerea
în derizoriu prin recursul semidoct la interpretari pseudo-artistice
sau "mistocaresti" îmi aminteste de ceea ce s-a întâmplat
în vremea constructiei Coloanei Infinitului a lui Brâncusi.
Acelasi fel de comportament deviant a dus la aproprieri de simbolurile
falice. (Se spunea ca ar reprezenta organul lui Tatarescu ori al lui
Carol al II-lea). Referirea la priapismul acelor personaje este reluata
acum, pe alte coordonate. Nimeni n-a privit mai departe de litera unui
dictionar de simboluri de uz scolar. De parca n-au auzit, de exemplu,
de crugul cerului. De parca n-au auzit de stâlpul soarelui. De
coloana inoxidabila din India, de obeliscul egiptean reamplasat la Paris.
Dar, ce spun eu?, comparati mediatizatele imagini ale sondei în
eruptie, care s-a tot încercat a fi introdusa pe stema orasului,
cu propunerea lui Alfred Dumitriu! Am avut fericitul prilej de a admira
diferite variante ale lucrarii. Una dintre ele, din inox, s-a aflat
chiar, o vreme, în locul în care ar urma sa fie amplasata
"sora" ei de cinci ori mai înalta. Efectul în
lumina soarelui, la anumite momente ale zilei, este de o uimitoare frumusete.
Vârful coloanei, împartit în patru, se aprinde în
cercuri de lumina orbitoare. Desigur, s-au gasit si dintre aceia care
sa zica: "ne mai trebuie un felinar?" Vai, lor! Atâta
pricep. Sau, poate, mai degraba, pricep mult mai bine, dar, cum îi
sta bine românului: de ce sa nu moara grasa si frumoasa capra
a vecinului? Ca la slabanoaga din curtea mea nu se uita nimeni!
Recunosc faptul ca nu sunt impartial. Ca înclin spre ceea ce-mi
place, spre ceea ce ma emotioneaza. Iar sutele de lucrari din atelierul
lui Alfred Dumitriu m-au bulversat. Oricât de mare ti-ar fi sufletul,
nu încape în el atâta emotie. Desigur, am avut aceleasi
senzatii si în alte locuri, în orase, în sali de expozitie,
în muzee, în paduri seculare sau crânguri tinere.
Pe Alfred Dumitriu nu cred ca l-am întâlnit de mai mult
de zece-cincisprezece ori de-a lungul vietilor noastre. De vorbit pe-ndelete
cu el, si mai putin, mai ales despre arta. El stie sa faca, nu stie
sa povesteasca. Stie sa provoace emotie, bucurie, cu lucrul sau. Dar,
din pacate, si invidie omeneasca. Chiar daca în aceste zile e
trist, el are a se bucura pentru ca a facut si a încercat sa daruie
si altora. Ca acestia i-au aruncat cu darul în cap, nu e vina
lui. e semn al civilizatiei care, iata, se apropie de noi cu pasi mici,
rari si înceti.
Îti multumesc, Alfred, ca ai facut si ca ne-ai bucurat cu darul
tau! Într-o zi, cândva, ti se va întoarce bucuria.
Nimic nu ramâne fara rasplata pe lumea asta.
Florin
DOCHIA