Si ne încearcã doar ecouri grave
Din spuma amintirilor subtile
Dar s-au golit de mult de sensuri si le
Abandonãm - pe tãrmul mãrii - sclave.

E vremea pândei prãzii minerale,
Nevietii-i cântã corbii osanale.
Se-ntinde gheata-n râuri cristaline.

Un aer pur îmbracã Sfânta Cale.
Absenta umple gândurile tale.
Eternul e stãpânul. Robii, cine?

*

Amurgul se coboarã peste fire.
Sunt dimineti departe îngropate
Sub lacãtul tãcerii din cetate.
Aezii înceteazã sã respire,

Si pierd în noapte cântecele toate,
Statui de transparentã si uimire.
Aduce-a haosului ocrotire
Asediul spaimei în eternitate.

Doar noi mai desenãm din sentimente
Un cort de-nchipuiri arborescente,
Un adãpost la ploi cu stele sparte.

Când pretul trecerii numai un cent e
La vamã-i plin de rime inocente
Ce vor sã intre într-a lumii carte.

*

Atât de frumoasã de parcã-ai muri
Chiar mâine si-otrava o bei din potir
Cum tineri naivi inventati de Shakespeare,
Grãbind sã gãseascã un drum spre a fi,

Gustau împreunã-al iubirii delir,
Fãceau înserare din zorii de zi.
Pornitã sã urci înspre sfinte tãrii,
Atât de frumoasã, ca unsã cu mir,

Îmi pari când doar somnul ti-e unic stãpân
Si-n minte vagi urme din noapte-ti rãmân,
Ca umbre fierbinti în al lumii talaz.

Iar pleoapa-ti se zbate usor de un vis
În care eternul de tern e ucis.
Atât de frumoasã, îngropatã-n extaz.