"A hotãrî dacã viata meritã sau nu sã fie trãitã înseamnã a rãspunde la problema fundamentalã a filosofiei", afirmã filosoful francez Albert Camus. Scopul demersului nostru nu este însã stabilirea problemei fundamentale a filosofiei; admitem afirmatia camusianã în sprijinul umanului din noi confruntat în mod constant cu realitatea social-istoricã ce prezintã omul drept un simplu comediant pe scena vietii.
Sesizãm si retinem în mod curent, involuntar însã, înfãtisãrile mohorâte ale celorlalti ce trãdeazã un dispret special fatã de nevoile zilnice, astfel încât sfârsim dupã un timp prin a examina, supraveghea si chiar spiona atitudinea acestora oriunde ne-am afla. Nu ne gândim câtusi de putin sã ne ascundem interesul pe care ni-l stârnesc cei din jur; avem nevinovãtia copilului care admirã totul cu gura cãscatã: obrazul ne rãmâne teapãn, privirea lipsitã de viatã. Oriunde ne-am afla, pe stradã sau într-un magazin, simturile sorb cu lãcomie aspectul trecãtorilor. Nu putem însã a analiza ceea ce descoperim în ei. Gândirea lucreazã în voie; ne este suficient sã surprindem o particularitate a fizionomiei ori a atitudinii, pentru ca respectivii necunoscuti, "selectati" cu totul întâmplãtor, sã se transforme în personaje distincte, cãrora le dãm caracteristici individuale, încadrându-le astfel în tipologii specifice.
Acest fenomen are loc fãrã a ne da seama cã poate si noi suntem la fel: avem dorinte, sperante, râvnim si nãzuim constant, însã ne simtim striviti de contextul dur si de atmosfera plumburie ce pare a ne sugruma treptat vointa. Astfel, la fiecare pas, pãrem a hotãrî dacã "viata meritã sau nu sã fie trãitã". Suntem noi în mãsurã, însã, sã hotãrâm acest lucru? Am putea spune cã da; cultura vãzutã ca "totalitatea valorilor materiale si spirituale create de omenire în procesul practicii social-istorice" pare a trãda în mod vãdit faptul cã omul este fiinta cea mai în mãsurã sã confere ordinea necesarã lucrurilor si fenomenelor. În acest context, în care responsabilitatea sa este enormã, mai are omul timp sã se îngrijeascã de propria sa fericire? Poate el cãuta fericirea? Dacã da, unde? Lãmuritor în aceastã privintã este "Mitul lui Sisif", scris si inclus de gânditorul francez Albert Camus în "ciclul absurdului".
Iatã câteva fragmente edificatoare ale mitului camusian:
"Zeii îl osândirã pe Sisif sã rostogoleascã întruna o stâncã pânã în vârful unui munte, de unde piatra cãdea dusã de propria ei greutate. Socotiserã cu oarecare dreptate cã nu existã pedeapsã mai mare decât munca zadarnicã si fãrã sperantã. (...) Dacã îl credem pe Homer, Sisif era cel mai întelept si cel mai prudent dintre muritori… În legãturã cu pricinile pentru care a ajuns truditorul inutil al infernului (…) este învinuit cã si-ar fi îngãduit unele libertãti fatã de zei, cãrora le-a trãdat secretele… Homer ne povesteste de asemenea, cã Sisif pusese moartea în lanturi. (...)
Se întelege, fãrã îndoialã, cã Sisif este eroul absurd atât prin pasiunile cât si prin chinul sãu. Dispretul fatã de zei, ura fatã de moarte si dragostea lui pentru viatã i-au adus acel supliciu teribil al fiintei care se chinuie perpetuu pentru ceva care nu va fi niciodatã terminat. E pretul care trebuie plãtit pentru pasiunile de pe acest pãmânt…
Acest mit este tragic pentru cã eroul sãu este constient. Într-adevãr care ar fi chinul lui, dacã la fiecare pas ar fi îmbãrbãtat de sperantã în izbândã?...
Fericirea si absurdul sunt doi copii ai aceluiasi pãrinte. Ei sunt nedespãrtiti.
(…) "Socot cã totul e bine", spune Oedip, si aceste cuvinte sunt sacre. Ele rãsunã în universul sãlbatic si limitat al omului. Ele învatã cã totul nu este, n-a fost epuizat…Ele izgonesc din aceastã lume un Dumnezeu care pãtrunsese în ea odatã cu insatisfactia si cu gustul pentru durerile inutile. Ele fac din destin o problemã a omului care trebuie rezolvatã între oameni.
Toatã bucuria tãcutã a lui Sisif e aici. Destinul sãu îi apartine. Stânca lui este lucrul lui. Tot astfel, omul absurd, când îsi contemplã chinul, face sã amuteascã toti idolii. În universul dintr-o datã întors la tãcerea sa, se înaltã miile de voci uimite ale pãmântului.
Chemãri inconstiente si tainice, invitatii ale tuturor chipurilor, iatã reversul necesar si pretul victoriei. Omul absurd spune da si efortul sãu nu va înceta niciodatã. Dacã existã un destin personal, în schimb nu existã destin superior, sau cel putin existã doar unul singur pe care el îl socoteste total si vrednic de dispret.
(…) El se stie stãpânul zilelor sale. În acea clipã subtilã când omul se apleacã asupra vietii sale, Sisif, întorcându-se la stâncã, contemplã acel sir de fapte fãrã legãturã care devine propriul sãu destin creat de el, unit sub privirea memoriilor sale si în curând pecetluit de moarte. Astfel, încredintat de originea pe deplin omeneascã a tot ce-i omenesc orb care vrea sã vadã si care stie cã moartea nu are sfârsit, el nu se opreste niciodatã. Stânca se rostogoleste si acum.
(…) Sisif ne învatã fidelitatea superioarã care îi neagã pe zei si înaltã stâncile. Si el socoteste cã totul e bine… Fiecare grãunte al acestui munte plin de întuneric alcãtuieste o lume. Lupta însãsi cãtre înãltimi este de ajuns pentru a umple un suflet omenesc. Trebuie sã ni-l închipuim pe Sisif fericit."
Conditia sisificã pare a hasura cel mai bine portretul umanului ce ne apartine si pe care îl afisãm în relatiile cu ceilalti. Asemenea lui Sisif, ne chinuim perpetuu pentru ceva care nu va fi niciodatã terminat, ne contemplãm adesea chinul încercând sã gãsim puncte de refugiu, spunem da si efortul nostru nu va înceta niciodatã, dovedind astfel o rãbdare absurdã; sfârsim, în cele din urmã, prin a ne însusi destinul. În acest cadru umbrit de lipsa divinului, fericirea este totusi posibilã prin contemplarea sirului de fapte fãrã legãturã care devine propriul destin. Fiecare este propria sa povarã în situatia în care "suntem osânditi sã dãm lucrurilor un sens" (Merleau-Ponty). Sisif ne învatã însã "fidelitatea superioarã", adicã fidelitatea fatã de propria persoanã, fatã de sine.
Iatã-ne ajunsi la finalul demersului nostru, iar dorinta necesarã de a da un sens acestuia se identificã cu dorinta de a da un sens explicit conditiei umane absurde, mãcinate zilnic de povara existentei în lipsuri si suferinte, fie ele spirituale, fie materiale. Ei bine, Camus ne îndeamnã sã ni-l închipuim pe Sisif fericit; fericiti trebuie sã fim si noi, nu necesarmente pentru cã analogia cu paradigma sisificã este una potrivitã, ci pentru cã întreaga culturã pare a dezvãlui o anumitã "fidelitate superioarã" fatã de conditia umanã. Omul se pare cã a devenit constient încã de la începuturi de conditia sa absurdã, altfel nu ne putem explica mãretia si geniul unui DaVinci sau Van Gogh. Cui închinau ei lucrãrile dacã nu sinelui si celorlalti? Vânãm si savurãm, suferim si ne bucurãm, pretuim si dispretuim, ne nastem si murim, iar timpul cuprins între ni-l datorãm nouã si celorlalti; suntem responsabili " în gradul cel mai înalt" - iatã motivul fericirii noastre!

Adrian Spîrchez