Nu este vorba, în cele ce urmeazã, despre niste semne speciale ale ideologiei culturale, ci despre unele aflate la îndemâna oricui. Desigur, semnele nu se prezintã ca atare, ca semne ale ideologiei culturale; asa încât se cuvine ca acela care, atent fiind la jocurile culturale, le-ar putea întelege si în aspectul lor ideologic, sã lucreze cu prudentã. În plus, aspectul în cauzã pare, la noi, a fi de negãsit, fiindcã s-a declarat, la un moment dat, cã ideologia nu mai are aici nici o sansã: mã refer la momentul decembrie ’89, moment care a pãrut a ne scoate de sub autoritatea oricãrei ideologii, a ne izbãvi de orice rãtãcire. S-a pierdut, oarecum, din vedere faptul cã multi dintre cei care rãmâneau în spatiul jocului cultural românesc practicaserã ideologia – chiar ideologia politicã sau o specie de ideologie inspiratã de cea politicã – si cã “sarcina” lor, consimtitã prin chiar vocatia pe care si-au cultivat-o ani în sir, a rãmas aceea de a ideologiza actul cultural si de a-i instrui si pe altii în aceastã meserie. Sã nu credeti cã vreau sã fac pe cineva rãspunzãtor pentru ceva anume. Este vorba mai degrabã despre invitatia de a constientiza prezenta, în viata noastrã culturalã, a unei deprinderi pe care unii au cãpãtat-o demult si care le ocupã, firesc, viata si acum, dupã rupturã. Nu pot trece însã cu vederea peste faptul cã ideologia culturalã este una dintre speciile ideologice cu totul necesarã. De la ea avem “principiile” creatiei, ale educatiei, ale formãrii oamenilor dintr-o comunitate. Si totdeauna a fost asa. Totusi, acum, parcã mai accentuat decât altãdatã, ideologii culturali (i-am putea numi “activisti culturali”), maturi si imaturi (ca vârstã) par a nu-si întelege propriul rost. Judecãtile lor de valoare nu pot fi “curate” – asa cum nu sunt ale nici unui judecãtor cultural – dar ei pretind cã judecã folosindu-se de niste criterii universal-valabile, atemporale, si se îndreaptã, exemplificator, cãtre asa-numitele “valori eterne” ale culturii. Uitând, se pare, cã nici o valoare omeneascã nu poate fi mai mult decât omenescul însusi: relativã si neîmplinitã. O anume împlinire am putea accepta, dar pornind de la premise determinate în judecarea actului cultural, premise care alcãtuiesc un orizont de valabilitate cu principii si legi conventionale. Un exemplu potrivit ar fi “ideologia” culturalã camusianã, al cãrei principiu este ideea constiintei absurde. Pe temeiul acestei idei, putem vorbi despre “valoare absolutã”, cãci aceasta este gânditã în functie de ceea ce am putea numi “consum existential” sau cotã de participare a creatorului la actul creatiei; fiinta creatorului se concentreazã întreagã în actul creatiei, ceea ce presupune consumul sãu existential total si o valoare absolutã pentru “operã”.
Totusi, ce este ideologia? Este un demers teoretic de legitimare – sau de delegitimare – a unei “puteri”. Dacã este vorba despre ideologie culturalã, atunci aceasta are drept obiect legitimarea puterii unei creatii, a unui creator etc. Desigur, puterea este subordonatoare, asa încât, dupã justificarea legitimitãtii ei, ar trebui sã gândim celelalte creatii ca si cum si-ar exprima “valoarea” numai prin confruntarea cu creatia cea mai puternicã. Ne-am putea gândi cã este vorba aici despre un model de creatie, despre un ideal. Nici vorbã: puterea este reprezentatã de cineva anume sau de ceva anume: creator sau creatie, se-ntelege. Pe de altã parte, nu trebuie sã ne asteptãm ca demersul ideologic sã fie pe fatã. De regulã, el apare în formã academicã si având “consistentã eruditã”. Si cu toate cã intentia de a ascunde rostul ideologic al demersului face parte din fiinta însãsi a discursului de tip ideologic-cultural, semnele care dau seama de acest rost sunt si ele directe. Douã dintre acestea mi-au apãrut cu claritate de curând, ascultând o emisiune culturalã la radio.
Iatã cele douã semne: 1) formularea unor false probleme; 2) confectionarea unor clasamente ale creatiilor (creatorilor, creaturilor!) în functie de “valoarea” lor. Cel dintâi, este atotprezent în spatiul ideologiei culturale, cãci el deschide un drum de înaintare pentru aceasta. Iatã un exemplu: spui cã dacã Blaga si Noica sunt scosi din filosofia româneascã, aceasta îsi clatinã foarte serios statutul, dacã nu cumva îsi pierde forta de a fi filosofie. Problema aceasta are în vedere o anume intentie “deconstructivistã”. Din câte stiu, o astfel de intentie “demolatoare” nu are nici o sansã la noi. Nu am auzit pe nimeni spunând cã Blaga sau Noica nu ar fi filosofi (români). De fapt si istoriile filosofiei românesti construite pe o premisã ideologicã explicitã au luat în seamã creatiile acestor doi filosofi români. Dar dacã deconstructivismul vizeazã o reordonare a filosofiei românesti, asumat partialã, atunci Blaga si Noica pot lipsi. Ideologul însã nu vizeazã acest din urmã fapt, ci pe cel dintâi: filosofia noastrã este amenintatã fiindcã Blaga si Noica pot fi scosi din ea, la “initiativa” oricui.
Dacã ai fi un adevãrat creator, ideologule, ai putea corecta aceastã rãtãcire, prezentându-i pe cei doi ca filosofi veritabili, reconstruind filosofia româneascã. Asadar, nu e nici un pericol dacã vreun nebun ar spune cã Blaga si Noica pot lipsi dintr-o istorie a filosofiei românesti. Puterea creatiei tale ar fi suficient de mare încât lucrurile sã fie puse în ordine.
Oricum, problema aceasta este inventatã de ideolog – de aceea nu este o problemã veritabilã – pentru a-si legitima demersul sãu, un demers fãrã mizã si, la limitã, indiferent fatã de soarta culturii sau filosofiei noastre.
Celãlalt semn – confectionarea clasamentelor – este rãspândit în toate colturile culturii. Peste tot se fac clasamente. Unele dintre ele, anume cele care-i vizeazã pe contemporani, sunt mascate de bunele intentii: trebuie recompensati creatorii mari, cãci ei au o contributie însemnatã la sporul întru umanitate al omului, sau trebuie recompensati cei care se ocupã cu “creatia culturalã”, cãci meseria aceasta nu aduce suficiente mijloace de trai. De regulã, sunt recompensati fie cei care nici nu au nevoie de altceva decât de titlul corespunzãtor recompensei, fie cei care, potrivit judecãtii contemporanilor, dar totdeauna dupã criterii de ideologie culturalã, sunt socotiti “cei mai mari”. De aceea un anumit titlu cãpãtat de cineva mai valoreazã, în timp, numai dacã creatia sa este într-adevãr valoroasã (dacã ea reuseste sã mai spunã ceva si generatiilor viitoare), iar cei socotiti “cei mai mari”, tocmai pentru cã sunt prea bine prinsi în mediul cultural în care apar – pe care îl si inspirã în privinta ideologiilor la modã – dispar spiritual odatã cu trupul lor. Sunt la îndemânã o groazã de exemple. Oricum, teoriile antropogenetice sunt instructive, uneori, si în sensul unei judecãti de ideologie a culturii (pe care, dupã cum se vede, o practic si eu cu fervoare); o idee cuprinsã în aceste teorii este urmãtoarea: liniile hominide adaptate la un anumit mediu au dispãrut odatã cu mediul la care au fost adaptate, în vreme ce altele, neadaptate, au reusit sã supravietuiascã în conditii de schimbare a mediului. Specia noastrã trãieste – nu doar “fizic”, ci si “metafizic” – numai rezistând “situatiilor limitã”. Adaptatii cultural – si-i putem recunoaste usor pe contemporanii nostri adaptati – nu au sanse prea mari de a rezista la schimbarea mediului cultural. Iar acesta se schimbã continuu, fie datoritã dinamicii proprii, pe care, de regulã, o nesocotesc ideologii culturali, fie datoritã “cererii” de fapte de culturã venitã din afara culturii (cã doar suntem, si cu cultura, pe piatã!).
Frumos ar fi, desigur, ca ideologia sã nu fie posibilã în spatiul culturii. Frumosul însusi ar avea de câstigat; ca si Adevãrul sau Binele; ca si Libertatea sau Sentimentul Sacrului. Dar ideologia culturalã nu numai cã este posibilã, ci este necesarã, având o virtute cu adevãrat culturalã, dincolo de virtutile sale sociale: ne aratã, în starea lor autenticã, urâtul, eroarea (si minciuna), rãul etc. Ni le aratã prin ea însãsi. Tocmai de aceea trebuie sã acceptãm cã ideologia este un fapt necesar: o datã, ea corespunde fiintei noastre continuu neîmplinite, contribuind la întelegerea limitelor noastre; apoi, ea transportã negativul culturii în cultura însãsi. Tocmai din astfel de fapte cultura îsi trage, uneori, suflul. Cum bine stim, suflul conditioneazã viata.
Probabil vã întrebati, cititorule: pe cine are de gând autorul acestui eseu sã aseze în vârf? Eu practic o ideologie încã domesticã, fãrã top; si, desi am în minte fel de fel de clasamente si multe false probleme – poate cã si aceasta a ideologiei culturale este una de acest fel – nu tin încã sã mi le fac cunoscute: nu e momentul pentru ele. Dar dacã dumneavoastrã m-ati înteles, atunci astept sã ne confruntãm în privinta clasamentelor culturale si a puterii falselor probleme pe care am reusi sã le conducem spre o anumitã formã. Cine stie, poate va iesi ceva din aceasta: poate va iesi o ideologie mai frumoasã decât altele. Vã propun, dupã cum cred cã ati înteles, sã deveniti ideolog cultural, mãcar pentru o clipã: pentru clipa în care îmi veti întelege demersul.

Viorel N. CERNICA