|
Aceastã
carte este rezultatul unei îndelungi experiente literare, mai ales
sub forma acumulãrilor prin lecturi sârguincioase. Florin Dochia
intrã în categoria poetilor cu carte (lettré,
cum zic francezii despre Henri de Régnier, Francis Jammes, Jean Moréas,
Verhaeren, Pierre Louys). Poetul în discutie face diferenta, întâi
de toate, tocmai prin aceastã pasiune a cunoasterii si vigoare reflexivã,
nu neapãrat ca un spectacol de eruditie (dezagreabil, în definitiv,
dacã se expune în poezie). [
] Experimentul, discret,
are loc atât la nivelul continutului, cât si în zona formalã.
Sobrietatea e aproape parodicã, fiindcã preferinta se îndreaptã
mai mult cãtre ceea ce se numeste lécriture du jeu;
dar, în spatele ironiei benigne, se aflã mereu o sensibilitate
contemplativã, o tandrete, si nu o frondã. În ciuda
travaliului, care asigurã nesovãirea si profunzimea discursului,
avem, totusi, de-a face cu o poezie inspiratã si relaxatã.
Nimic nu e simplu, banal, nici atunci când sursa de inspiratie este
chiar cotidianul. Poetul e profund, fãrã sã fie grav,
e, de multe ori, jucãus, fãrã sã fie frivol.
Acest lirism al tonurilor imprevizibile se bizuie pe dexteritatea ideilor,
a prozodiei si a lexicului, pe extensiunea si pregnanta semnificativã,
pe tactica punerii în abis a simbolisticii textuale, cu o tãieturã
decisã si o dezinvolturã bine temperatã. (Constantin
TRANDAFIR) |
|