Uneori, câte un fragment din istoria filosofiei sau chiar din istoria culturii cade în desuetudine datoritã unei inapetente hermeneutice. E drept, dacã se întâmplã astfel, putem bãnui cã e vorba doar despre acel fragment istoric, cã el ar fi de vinã pentru faptul cã nu atrage interpretarea, cã nu este destul de puternic în a rãmâne atractiv pentru atitudinea hermeneuticã. Totusi, conjuncturile politice si culturale pot abate interpretarea însãsi de la calea sa fireascã, fiind trecute astfel în umbrã creatii valoroase, pentru a fi vizate opere de valoare îndoielnicã; asadar, putem vorbi si despre o "vinã" a interpretãrii, care, motivatã defectuos, nu se îndreaptã cãtre creatiile ce încã ne-ar mai putea vorbi. Cu istoria filosofiei românesti s-a întâmplat, cred, la fel, într-o perioadã în care judecarea valorilor culturii noastre nu era un act liber, ci impus prin criterii strãine culturii si cu atât mai mult filosofiei. Astfel, au dispãrut din raza interesului nostru cultural lucrãri care au contribuit la însãsi constituirea culturii românesti în forma în care o avem astãzi. Tocmai de aceea, un plan editorial care îsi propune republicarea unor astfel de lucrãri uitate - si care, pe deasupra, înfãptuieste ceea ce îsi propune - este de apreciat si, mai mult, de consacrat, cultural, prin atitudini evaluatoare corespunzãtoare.
Realitatea filosoficã româneascã nu este una neproblematicã, lipsitã de accente autonegatoare, de "atitudini lãutãresti", cum spunea Constantin Noica, sau de încercãri de îndepãrtare de "matricea stilisticã" proprie, în intentia apropierii de problematica învesnicitã a filosofiei si onoratã aiurea. Dorinta de a fi la înãltimea marilor înfãptuiri filosofice ca si aceea de a fi contemporan cu creatorii recunoscuti în acest domeniu sunt atitudini nu doar firesti, ci chiar necesare pentru o culturã ce are grijã de sine.

Dar a avut grijã de sine cultura româneascã, atâta vreme cât, dezorientatã, îsi cãuta firea în afarã de sine? Oricum, îmi pare cã dupã 1989, cultura româneascã a început sã aibã grijã de ea, cu toate cã - sau tocmai pentru aceasta - diversitatea punctelor de vedere asupra conditiei sale a devenit un fel de propriu al sãu. Prin aceastã grijã de sine a fost reinstituit demersul reflexiv, de lãmurire de sine, în cultura româneascã.
Un anumit punct de vedere în privinta culturii românesti pe un fragment semnificativ al ei - gândirea identitarã - si un anumit gest de grijã fatã de ceea ce s-a produs valoros la noi, odinioarã, în planul problemei identitãtii culturale, recunoastem în cartea profesorului Constantin Schifirnet* pe care o recenzãm, carte ce adunã studiile introductive la mai multe volume apãrute în Colectia Ethnos de la Editura Albatros, precum si alte studii publicate în reviste, toate având ca temã identitatea culturalã româneascã si drept concept structurant "ideea nationalã". Autorul îsi propune sã înfãtiseze "contributia gândirii românesti la cunoasterea unei teme atât de controversatã cum este cea despre etnic, national, nationalism". Studiile din acest volum prezintã opiniile unor oameni de culturã români în privinta identitãtii noastre etnico-psiho-culturale si, totodatã, schiteazã o teorie asupra identitãtii culturale românesti. Materialul cãrtii este ordonat în cinci pãrti: Conceptul de etnic si natiune; Natiune si stat; Psihologie etnicã si culturã nationalã; Natiune si religie; Natiune, timp si revolutie.

Am putea crede cã în era "postmodernã", marcatã de prefaceri semnificative în planul gândirii politice (a se vedea conceptul de postdemocratie) si în cel al filosofiei (a se vedea ideea despre sfârsitul filosofiei, distructia conceptelor ontologiei, apusul gândirii, gândirea slabã etc.), o lucrare despre "ideea nationalã" nu este binevenitã. Totusi, vom putea întelege fenomenul "postmodern", cu toate prefacerile politice si culturale pe care le instituie, dacã nu ne vom lãmuri în privinta "ideii nationale" în cultura noastrã? Apoi, autorii români care au tematizat aceastã problemã au tãcut definitiv? Sau, dimpotrivã, ei au pus probleme semnificative si pentru noi? Geneza modernã a ideii nationale rãspunde la astfel de întrebãri si dovedeste, prin ea însãsi si prin cãrtile pe care studiile cuprinse în volum le-au prefatat, cã tema gândirii identitare are încã fortã în spatiul nostru cultural si cã ea va fi potentatã - si nu numai la noi - în conditiile accentuãrii procesului de globalizare. Cãci nelãmuriti în privinta identitãtii proprii nu vom putea participa la unitatea cultural-politicã ce se prefigureazã în Europa; nestiind de noi, nu avem ce cãuta acolo unde se întâlnesc numai cei ce vor sã potenteze valori create, pânã acum, în matricea lor culturalã. Republicarea unor lucrãri apartinând, prin problematicã, spatiului identitar românesc, este un fapt cultural semnificativ si, cred, important pentru cunoasterea si re-cunoasterea de sine a culturii noastre.

Cartea de care ne ocupãm are, cum spuneam, o semnificatie dincolo de suma studiilor pe care le adunã; din ea putem retine schita unei teorii asupra genezei culturii noastre moderne si a filosofiei românesti ca element al acesteia, teorie bazatã pe valorificarea traditiei culturale românesti, pe valorizarea operelor de seamã ale acesteia, îndeosebi a acelora care au tematizat "ideea nationalã". Abordând temele nu dintr-un unghi ideologic, ci dintr-unul mai degrabã stiintific, lucrând potrivit unui plan si folosind metode de analizã multinivelarã si comparativã a faptului cultural, propunând ipoteze de lucru si cãutând temeiuri suficiente pentru ideile sustinute, autorul realizeazã un discurs istorico-critic asupra ideii nationale, pornind de la felul cum aceasta apare în scrierile autorilor români din sec. al XIX-lea si al XX-lea.

Autorul socoteste cã existã o "conceptie unicã de cunoastere a lumii" proprie unui popor, conceptie integratã în culturã. În privinta culturii si civilizatiei noastre moderne, s-ar putea sustine cã edificarea sa a fost posibilã prin preluarea unor "tipuri de gândire" apartinând civilizatiei apusene. Afirmatia este, desigur, riscantã, datã fiind o altã idee a autorului: cultura unui popor este expresia modului sãu unic de a fi în lume. Interpretãrile la textele publicate în Colectia "Ethnos", cuprinse în volumul de fatã, tind cãtre împãcarea acestor douã idei ce par a fi opuse. Autorul aderã, tacit, la o pozitie înnobilatã de traditia noastrã culturalã: formele apusene, desi goale de continut în momentul adoptãrii lor, au modelat, în timp, "materialul românesc", ceea ce dovedeste cã acesta nu este cu totul diferit de cel occidental. Totusi, însusi "fondul spiritual românesc impunea si un mod de gândire propriu".

Demnã de a fi consemnatã este ideea filosofiei occidentale ca o "filosofie localã". Asadar, tocmai acea filosofie care s-a perceput pe sine ca fiind universalã, care a iscat în diverse culturi discutii, polemici cu privire la universal si local în filosofie, este ea însãsi localã. Felul în care autorul gândeste argumentatia acestei ideii are si sensul deschiderii unui spatiu al discursului în care capãtã semnificatie tema posibilitãtii filosofiei românesti. Autorul este convins cã o filosofie "se structureazã si în raport cu cultura în care fiinteazã"; iar cultura româneascã, având ca temei spiritualitatea ortodoxã si ca mediu de afirmare un spatiu situat "la rãspântii de culturi si civilizatii", a îngãduit, ca element al constiintei sale de sine, o filosofie "a natiunii române care conferã expresie rationalitãtii si cugetãrii românesti".

Lucrarea prof. C. Schifirnet reactualizeazã contributii semnificative pe itinerariul gândirii românesti despre propria-i identitate. Acesta este motivul pentru care ea ocupã, din chiar primul ei ceas "public", un loc ce nu va putea fi nesocotit de cei care cautã sã se lãmureascã în privinta destinului culturii românesti.

Viorel CERNICA