Ar trebui sã ne mândrim cu durerea, afirma un gânditor german, orice durere ne aminteste de rangul nostru înalt. Se poate vorbi, oare, de un rang înalt al omului, de o pozitie cu totul specialã pe care acesta o ocupã în univers, de o demnitate ce îl aseazã în mod firesc pe o treaptã mult mai ridicatã, individualizându-l? Acest scop înalt l-am uitat însã, iar durerea, suferinta, pare a fi singura trãire în mãsurã sã ne aminteascã de acest scop ce îl purtãm în noi, inconstient, în orice împrejurare. De ce tocmai du-rerea? Cum se face cã suferinta este în cazul nostru premisa dobândirii adevãratei constiinte de sine?
Rãspunsul, chiar dacã îl ignorãm adesea, orbiti fiind de latura noastrã prea umanã, ne urmãreste precum un refren – suntem vinovati, iar vinovãtia se plãteste cu lacrimi! Suntem vinovati deoarece am uitat de rangul nostru înalt, lãsându-ne amãgiti de provocãrile vietii. E înspãimântãtor, însã, cu câtã metodã ne argumentãm nevinovãtia scufundându-ne cât mai adânc în umanizare, în vinã, acolo unde faptele si suferintele noastre nu au nimic în comun cu întelepciunea ori cunoasterea, fiind date doar spre a fi îndurate, spre a umple pânã la refuz amfora sortii. Suferinta este, aici si acum, atât de acutã si de realã, încât încrederea în existenta Absolutului pare puternic zdruncinatã, scindatã fiind între constientizarea singurãtãtii în fata spaimei, a durerii, a mortii si credinta formalã în pu-terea unei institutii ce îsi revendicã necontenit dreptul de a predica Adevãrul.
Astfel, spre exemplu, în numele unor idei si idoli, se dau lupte sângeroase, deoarece în constiinta tuturor a prins rãdãcini o credintã axiomaticã ori o judecatã fermã, ce nu necesitã nici un fel de justificare, potrivit cãreia revolutia si ordinea sunt douã concepte diferite, iar la rigoare antagonice. Ne întrebãm, însã, care este adevãrata sursã a acestui voluntarism categoric pe care îl afisam când se pune problema participãrii, chiar adeziunea noastrã la legile violentei. Sã fie, oare, agresiunea indispensabilã, când scopul îl reprezintã succesul unei actiuni? Nu numai! Actiunile ce respectã acest tipar al violentei se pare cã mãgulesc instinctele noastre cele mai josnice si cele mai sãlba-tice, cu alte cuvinte ne apartin, din aceastã cauzã avem chiar curajul sã pretindem cã percepem violenta drept o necesitate. Apãrãm acest principiu din motive perso-nale, precum dorinta de a rãzbuna ori de a potoli anumite porniri, iar pentru a ne bucura cu constiinta împãcatã de aceste pofte ascunse, considerãm utilã explicarea lor prin supunerea la o lege fatalã.
De altfel, dacã am încerca sã concentrãm într-o imagine de ansamblu scena lumii în care trãim, scena pe care ne jucãm cu constiinciozitate propria viatã, s-ar pãrea cã existenta ar fi un act de singurãtate ce capãtã treptat si inevitabil proportii universale; caracterul universal al trãirilor noastre este conferit de importanta pe care o acordãm cu dezinvolturã propriei persoane: omul este mãsura tuturor lucrurilor, afirma un filosof grec, atât a celor care existã precum existã, cât si a celor care nu existã precum nu existã – suntem creatorii propriului „univers” în care ne consumãm într-un ritm infernal, împinsi de propria greutate. În virtutea acestui principiu creator pe care îl invocam adesea, încercam sã dãm un sens lucrurilor si fenomenelor care ne înconjoarã, când, de fapt, ele au deja un sens si un înteles al lor ce nu trebuie decât trãit. Ceva nu ne convine însã, suntem prea mândri, poate, de propria ratiune ce ne serveste fãrã ezitare, neconditionat si trecem totul prin filtrul acesteia, valorizând si jurizând valoarea. Trãim, astfel, într-o lume fenomenologicã în care deliberãrile individuale ce ne contureazã si ne umplu existenta, capãtã proportii universale pentru cã asa considerãm noi de cuviintã. Cu toate acestea, în mod ironic, suntem departe de a fi multumiti de vastul univers al propriilor deliberãri, se pare chiar cã ne simtim cu atât mai singuri, cu cât ne dãm seama cã viata si lumea, asa cum le-au perceput si le-au format simturile noastre, nu ne sunt suficiente.
În virtutea unui principiu simplu care ne învatã cã nu existã o cale înapoi, acce-lerãm si ne îndreptãm vertiginos spre final, complicându-ne viata cu deliberãri, „rationale” de altfel, care ne eticheteazã drept complicii unui rãzboi anapoda – tocmit si purtat de oameni împotriva umanitãtii. Aceastã cadentã cumplitã pe care o impunem vietii pare a da dreptate unui adevãr conform cãruia orice nastere semnificã desprinderea de Absolut, semnificã, pe cale de consecintã, limitarea si, de asemenea, renuntarea la inocenta divinului, la valorile impuse de eternitatea acestuia; reconstientizarea setei de Absolut si a inteligibilitãtii pe care acesta o implicã, presupune arderea fulgerãtoare a vietii, adicã a ceea ce te reprezintã ca entitate în mod diferit fatã de o altã entitate, pânã în clipa în care esti gata sã primesti esenta divinã. Pentru aceasta, drumul se întinde înainte, iar tot ceea ce miscã, tot ceea ce respirã dând sens existentei, poartã deja o vinã ce se origineazã în viata însãsi care este în esentã sustragere, rãnire, biruintã asupra celui mai slab, cum spunea Nietzsche. Cele mai crâncene dispute se consumã de sute de ani în sânul umanitãtii, victoria fiind cu atât mai râvnitã, cu cât umanitatea este mai batjocoritã. Consultând multimea de cronici, observãm însã cã dispunem de acea libertate limitatã în virtutea cãreia decidem si actionãm spre a face din istoria universalã, o istorie a oamenilor, desi ar fi trebuit sã ne familiarizãm pânã acum cu notiunea de „rãzboi” tresãrim încã la orice zgomot neconventional.
Nu vom cunoaste, probabil, niciodatã îndeajuns de temeinic viata astfel încât sã putem aprecia în ce mãsurã durerea este un motiv de mândrie; cert este, însã, cã, în spatele oricãrei dureri profunde, se ascunde un adevãr, un regret, o amintire sau o reamintire. Durerea pare a fi o sursã de duiosie, o tristete ce trãdeazã licãrul de sperantã, „rangul nostru înalt”, ce ne lumineazã anevoiosul drum spre Absolut; antrenati în dansul macabru al umbrelor ori înselati de jocul mãstilor, revenim la înaltul rang ce ne slujeste în tainã, recunoscându-se, în suferintã, pentru a câta oarã, vina de a-l fi uitat.

Adrian Spârchez