REVISTA NOUÃ GENERATIA 60 RECUPERAREA LIRISMULUI

În ultima vreme, s-a acreditat imaginea de “Siberie” ori de “Saharã” a culturii române postbelice. Asemenea “tezã” se întâlneste cu marxismul vulgar, care sugereazã un raport direct între conditiile unei epoci si valoarea unei opere a spiritului. Dante, Leonardo, Milton, Goya, Brecht, Soljenitin au creat în neagrã opresiune politico-socialã. Rezistenta prin culturã si fecunditatea artisticã într-un climat vitreg nu sunt vorbe în vânt. Si totusi, a fost o vreme, între 1947 si 1956, a “dictaturii proletariatului” si a “jdanovismului” în cultura noastrã, când se poate vorbi de “teroare” si “genocid”. Ce s-a întâmplat se stie prea bine, de aceea o telegraficã rememorare n-are alt rost decât de a ne reintroduce în “atmosferã” care explicã sensul si proportia transformãrii înfãptuite de generatia ’60. Dupã 1947, e bine cunoscut cã se instaureazã “cea mai rigidã orientare propagandisticã, o adevãratã paranoia ideologicã”,asezonatã de tezism,maniheism, sectarism. Interpretarea artei ca expresie a ideologiei (“estetica marxistã”), ingerintele partidului totalitar conduc la un schematism impropriu viziunii creatoare si critice – în totul dogmatism sinistru si sociologism vulgar. Raportul între artã si realitate este interpretat dupã leninista învãtãturã din “Organizatia de partid si literatura de partid”, o unicã orientare, un dictat într-un domeniu prin excelentã al libertãtii care, neîndoielnic, solicitã angajare civicã (asa cum reclamã si ideologia actualã a “corectitudinii politice”, excedând pânã la înregimentare!). Nici vorbã, dirijismul ideologic e contraproductiv, singura ideologie în lumea artei nu poate fi decât aceea întemeiatã pe baze estetice, o ideologie a puterii de creatie, a “constructiei”, a imaginatiei si a efectului artistic. Vechi clisee – nu-i asa? – intrate de mult în paradisul (mai degrabã, în infernul) limbajului de lemn, captivante tocmai prin desuetudinea si malignitatea lor. În spatiul nostru ideologic literar, Lenin a ajuns pe mâna unor vrednici stalinisti ca N. Moraru, Ion Vitner, Mihai Novicov, Traian Selmaru, Nestor Ignat, Sergiu Fãrcãsan, C.Ionescu-Gulian etc. Metoda “realismului socialist” îsi dã pe fatã întreaga-i pedestritate. Asa de absurdã s-a arãtat a fi aceastã sintagmã, “realismul socialist”, cã n-a trecut prea multã vreme si a fost înlocuitã cu o formulã mai flexibilã: “umanismul socialist”. […]
În acest marasm nemaivãzut, are loc Congresul Scriitorilor din 1956, când, pe lângã frazeologia propagandisticã, apar si primele semne de reactie centrifugã. Tot în acest an moare Nicolae Labis, exceptie în conjunctura funestã. Se resimte o relativã destindere îndeosebi pin gruparea de la Steaua si prin alti câtiva colegi cu vocatie autenticã. […] Resortul prim al vag perceptibilei schimbãri, deocamdatã, în câmpul poeziei românesti este poetul puber Nicolae Labis care se situase, temerar, pe linia marii poezii (Eminescu, Rimbaud, Esenin) si, în acest sens, el reprezintã exceptia. El, poetul Primelor iubiri si al Luptei cu inertia, este deschizãtorul de drum, recunoscut ca atare, al generatiei care se angajeazã în resuscitarea liricii noastre dupã noaptea proletcultistã. De aceea a fost numit în felurite chipuri: “buzduganul unei generatii”, “legenda Labis”, “stindardul unei generatii”, “axioma Labis”, “promotorul eliberãrii poeziei”, “steaua polarã a generatiei noi”, “simbolul penru o nouã vârstã poeticã”. Revendicat ca port-drapel (cãzut la datorie), el este un exemplu fertil, uneori tiranic, pentru poetii generatiei saizeciste, prin refuzul inertiei, disponibilitatea eticã si reflexivã, cãlãuzirea poeziei spre problemele majore ale omului contemporan: “Labis era, acesta e cuvântul, un conducãtor”, apreciazã Grigore Hagiu. […]
Resurectia s-a sprijinit pe ruptura de isprãvnicia proletcultistã, iesirea de sub presiunea sufocantã a politicului. Ar fi imposibil de crezut cã aceste libertãti sunt depline. Se mai fac destule concesii ori de evaziune esteticã (!), ori de “colaborationism”, ceea ce n-ar fi o mare nedreptate dacã aceste incriminãri n-ar veni, cele mai dure si mai stãruitoare, de la unii care au cochetat, mai discret sau mai fãtis, cu comandamentele esteticii marxiste”. Nici vorbã, n-a fost un mars triumfal, o cale netedã presãratã cu fanioane. Drumul creatiei în general este plin de meandre. Caracterizeazã aceastã generatie decizia de a fi prezentã în Cetate, la modul eruptiv tineresc, de la Nicolae Labis mostenire; o impetuozitate cu o expresie metaforicã mai subtilã, între spaima de inertiile cuvântului si ambiguitãtile lui. Poezia evolueazã pe trasee dintre cele mai diverse si mai mãnoase, de la energetismul (sentimental sau antisentimental) la o anumitã frenezie autoscopicã în deslusirea si afirmarea identitãtii, precum si un “intimism” raportat mai ales la febrilitatea eroticã. Discursul este când emotie si jubilatie în fata materiei, când detasare, scrutare severã si elaborare lucidã, care determinã proliferarea asa-numitei poezii despre poezie, distantã esteticã, intelectualizare a emotiei.
Capi de serie ai acestei generatii sunt, tacit sau declarativ, numiti Nichita Stãnescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Grigore Hagiu, iar în prim planul creatiei literare se situeazã Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Adrian Pãunescu, Constanta Buzea, Ana Blandiana, Ileana Mãlãncioiu, Gheorghe Pitut etc. Alte nume de notorietate ale acestei generatii se vor impune în cadrul promotiei ’70 si mai departe: Ovidiu Genaru, Cezar Ivãnescu, Mircea Ivãnescu, Ioanid Romanescu, Florenta Albu, Emil Brumaru, Mihai Ursachi, Dan Laurentiu, Sergiu Adam, Mircea Ciobanu, Virgil Mazilescu, Marius Robescu, Daniel Turcea, Adrian Popescu, Ion Mircea etc. Nu prea seamãnã a “desert”… Liderul incontestabil al generatiei este Nichita Stãnescu. (I se spune “generatia lui Nichita Stãnescu”.) Poetul reînvie, cu mijloace proprii, vizionarismul eminescian si hermetismul barbian, pentru ca, apoi, sã instituie un sigiliu numai al sãu de la un volum la altul. Poetica nichitianã se impune deopotrivã insolitã si ispititoare: “Poezia este ochiul care plânge. / Ea este talpa care plânge, / ochiul mâinii care plânge, / Ochiul cãlcâiului care plânge”. Poetul Necuvintelor se dureazã “în toatã puterea cuvântului”, devenind nu umai protagonistul generatiei sale, dar si un mare poet al literaturii române. Si a fost preaslãvit si contestat, imitat inimitabilul. Cezar Baltag se remarcã printr-o poezie a conceptualizãrii simbolurilor si, cu precã6dere, prin vointa de a accede la mituri si, astfel, în zona eteratei metafizici, un lirism pur în descendentã barbianã. Desenele fine, suav transparente ale lui Ilie Constantin surprind prin excelenta stilisticã si prin neistovita lor rezistentã, cum se poate vedea si numai din aceste versuri de prin 1960: “Priveste câmpia – aceastã zare continuatã, / acest repaos îndelung al scoartei lumii: / câmpia e o intrare în infinit”. Cu parodiile sale din 1964, Marin Sorescu dã la ivealã o constiintã criticã/liricã perfect constituitã, pentru ca în Poeme (1966) fantezia paradoxalã si strategiile demitizante sã-i contureze dictiunea inconfundabilã. Noul val textualist, ironic, ludic, parodic, postmodernist îl are precursor apropiat, fãrã sã recunoascã. Ion Gheorghe se îndârjeste sã creeze o mitologie liricã întemeiatã pe straturi primordiale, “descoperite” în repertoriul folcloric autohton, din care nu lipsesc scenariile suprarealiste. Ioan Alexandru celebreazã în poezia lui de început exultanta descoperirii lumii ca miracol, urmând, apoi un profetism social si un itinerar liric al eliberãrii si ascezei. Cât îl priveste pe Adrian Pãunescu, un militantism tumultuos manifestã încã din primele volume (Ultrasentimente si Mieii primi), totusi mai interiorizate, pentru ca vitalismul frenetic sã se augmenteze odatã cu Fântâna somnambulã pânã la avânturi tribunarde.Constanta Buzea vine cu însufletite accente confesive, complinindu-si registrul cu meditatii elegiace ori solemne. Ana Blandiana a început printr-o poezie a exuberantei senzuale, plinã de mirãri, înfiorãri, extaze, spre a evolua, apoi, în sensul lirismului melancolic si ritualic. Debutul Ilenei Mãlãncioiu cu Pasãrea tãiatã (1967) se produce când aceastã generatie câstigase deja terenul si înainta vertiginos. În aparentã, poeta urmeazã un traseu discordant, cãci în fapt consunã cu efortul de reînsufletire a poeziei noastre din acest al doilea modernism, însã pe urmele lui Bacovia si ale unui postmodernism românesc in statu nascendi. Gheorghe Pitut practicã un neoexpresionism neguros de sursã mitologicã-chtonianã... Si, încã o datã, nu trebuie ignoratã interferenta generatiilor, care nu sunt entitãti închise, exclusiviste, decât dintr-o pornire autarhicã absurdã.Mã gândesc la prezenta unor poeti ca Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Stefan Augustin Doinas, Gellu Naum.
Impresionantã este solidaritatea componentilor acestei generatii, si nu doar în spatiul literar, ci si al artei în general. Chiar mai mult decât atât: istorici, filozofi, arheologi, matematicieni, fizicieni, chimisti etc. Nu cunosteau dusmãnia si invidia concurentialã, desi diferentele valorice erau evidente si recunoscute. Pare un peisaj idilic, cu prietenii sincere si trainice, uniti în cuget si simtire, fiecare cu personalitatea lui distinctã. O, tempora! O, mores! Aceastã cordialitate se baza pe idealuri comune sau compatibile. Exista acea formã esentialã a culturii si civilizatiei: politetea. Pãstrându-se în fondul principal al generatiei, reprezentantii ei evolueazã pe itinerarii tematice si prozodice dintre cele mai diferite. Este încã una din explicatiile succesului de public si de criticã, o receptare cum nu de multe ori se întâmplã în cuprinsul unei literaturi. Cel putin într-o primã fazã, reprezentantii “generatiei solidare” au manifestat in corpore un romantist energetic, “revolutionar”, un idealism exprimat cu tinereascã înflãcãrare, nu totdeauna beneficã întemeierii, ”crezului” estetic, mai cu seamã. […]
În multe chipuri a fost numitã generatia ‘60: “de aur”, a “dezghetului”, a “înviorãrii si emancipãrii”, a “recuperãrii lirismului”, un “Sturm und Drang românesc”, generatia “inauguralã si reformatoare”. Cu înãltãri si cãderi firesti, cu lumini si umbre, potrivit cu principiul coincidentei opozitiilor, poetii acestei generatii au provocat, fãrã îndoialã, o “explozie liricã” întru regãsirea esentelor autentice ale poeziei.

Constantin TRANDAFIR

(Fragment din vol. „Grigore Hagiu si generatia sa” în curs de aparitie la editura Premier)

Generatia ’60 - Recuperarea lirismului
	În ultima vreme, s-a acreditat imaginea de “Siberie” ori de “Saharã” a culturii române postbelice. Asemenea “tezã” se întâlneste cu marxismul vulgar, care sugereazã un raport direct între conditiile unei epoci si valoarea unei opere a spiritului. Dante, Leonardo, Milton, Goya, Brecht, Soljenitin au creat în neagrã opresiune politico-socialã. Rezistenta prin culturã si fecunditatea artisticã într-un climat vitreg nu sunt vorbe în vânt. Si totusi, a fost o vreme, între 1947 si 1956, a “dictaturii proletariatului” si a “jdanovismului” în cultura noastrã, când se poate vorbi de “teroare” si “genocid”. Ce s-a întâmplat se stie prea bine, de aceea o telegraficã rememorare n-are alt rost decât de a ne reintroduce în “atmosferã” care explicã sensul si proportia transformãrii înfãptuite de generatia ’60. Dupã 1947, e bine cunoscut cã se instaureazã “cea mai rigidã orientare propagandisticã, o adevãratã paranoia ideologicã”,asezonatã de tezism,maniheism, sectarism. Interpretarea artei ca expresie a ideologiei (“estetica marxistã”), ingerintele partidului totalitar conduc la un schematism impropriu viziunii creatoare si critice – în totul dogmatism sinistru si sociologism vulgar. Raportul între artã si realitate este interpretat dupã leninista învãtãturã din “Organizatia de partid si literatura de partid”, o unicã orientare, un dictat într-un domeniu prin excelentã al libertãtii care, neîndoielnic, solicitã angajare civicã (asa cum reclamã si ideologia actualã a “corectitudinii politice”, excedând pânã la înregimentare!). Nici vorbã, dirijismul ideologic e contraproductiv, singura ideologie în lumea artei nu poate fi decât aceea întemeiatã pe baze estetice, o ideologie a puterii de creatie, a “constructiei”, a imaginatiei si a efectului artistic. Vechi clisee – nu-i asa? – intrate de mult în paradisul (mai degrabã, în infernul) limbajului de lemn, captivante tocmai prin desuetudinea si malignitatea lor. În spatiul nostru ideologic literar, Lenin a ajuns pe mâna unor vrednici stalinisti ca N. Moraru, Ion Vitner, Mihai Novicov, Traian Selmaru, Nestor Ignat, Sergiu Fãrcãsan, C.Ionescu-Gulian etc. Metoda “realismului socialist” îsi dã pe fatã întreaga-i pedestritate. Asa de absurdã s-a arãtat a fi aceastã sintagmã, “realismul socialist”, cã n-a trecut prea multã vreme si a fost înlocuitã cu o formulã mai flexibilã: “umanismul socialist”. […] În acest marasm nemaivãzut, are loc Congresul Scriitorilor din 1956, când, pe lângã frazeologia propagandisticã, apar si primele semne de reactie centrifugã. Tot în acest an moare Nicolae Labis, exceptie în conjunctura funestã. Se resimte o relativã destindere îndeosebi pin gruparea de la Steaua si prin alti câtiva colegi cu vocatie autenticã. […] Resortul prim al vag perceptibilei schimbãri, deocamdatã, în câmpul poeziei românesti este poetul puber Nicolae Labis care se situase, temerar, pe linia marii poezii (Eminescu, Rimbaud, Esenin) si, în acest sens, el reprezintã exceptia. El, poetul Primelor iubiri si al Luptei cu inertia, este deschizãtorul de drum, recunoscut ca atare, al generatiei care se angajeazã în resuscitarea liricii noastre dupã noaptea proletcultistã. De aceea a fost numit în felurite chipuri: “buzduganul unei generatii”, “legenda Labis”, “stindardul unei generatii”, “axioma Labis”, “promotorul eliberãrii poeziei”, “steaua polarã a generatiei noi”, “simbolul penru o nouã vârstã poeticã”. Revendicat ca port-drapel (cãzut la datorie), el este un exemplu fertil, uneori tiranic, pentru poetii generatiei saizeciste, prin refuzul inertiei, disponibilitatea eticã si reflexivã, cãlãuzirea poeziei spre problemele majore ale omului contemporan: “Labis era, acesta e cuvântul, un conducãtor”, apreciazã Grigore Hagiu. […] Resurectia s-a sprijinit pe ruptura de isprãvnicia proletcultistã, iesirea de sub presiunea sufocantã a politicului. Ar fi imposibil de crezut cã aceste libertãti sunt depline. Se mai fac destule concesii ori de evaziune esteticã (!), ori de “colaborationism”, ceea ce n-ar fi o mare nedreptate dacã aceste incriminãri n-ar veni, cele mai dure si mai stãruitoare, de la unii care au cochetat, mai discret sau mai fãtis, cu comandamentele esteticii marxiste”. Nici vorbã, n-a fost un mars triumfal, o cale netedã presãratã cu fanioane. Drumul creatiei în general este plin de meandre. Caracterizeazã aceastã generatie decizia de a fi prezentã în Cetate, la modul eruptiv tineresc, de la Nicolae Labis mostenire; o impetuozitate cu o expresie metaforicã mai subtilã, între spaima de inertiile cuvântului si ambiguitãtile lui. Poezia evolueazã pe trasee dintre cele mai diverse si mai mãnoase, de la energetismul (sentimental sau antisentimental) la o anumitã frenezie autoscopicã în deslusirea si afirmarea identitãtii, precum si un “intimism” raportat mai ales la febrilitatea eroticã. Discursul este când emotie si jubilatie în fata materiei, când detasare, scrutare severã si elaborare lucidã, care determinã proliferarea asa-numitei poezii despre poezie, distantã esteticã, intelectualizare a emotiei. Capi de serie ai acestei generatii sunt, tacit sau declarativ, numiti Nichita Stãnescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Grigore Hagiu, iar în prim planul creatiei literare se situeazã Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Adrian Pãunescu, Constanta Buzea, Ana Blandiana, Ileana Mãlãncioiu, Gheorghe Pitut etc. Alte nume de notorietate ale acestei generatii se vor impune în cadrul promotiei ’70 si mai departe: Ovidiu Genaru, Cezar Ivãnescu, Mircea Ivãnescu, Ioanid Romanescu, Florenta Albu, Emil Brumaru, Mihai Ursachi, Dan Laurentiu, Sergiu Adam, Mircea Ciobanu, Virgil Mazilescu, Marius Robescu, Daniel Turcea, Adrian Popescu, Ion Mircea etc. Nu prea seamãnã a “desert”… Liderul incontestabil al generatiei este Nichita Stãnescu. (I se spune “generatia lui Nichita Stãnescu”.) Poetul reînvie, cu mijloace proprii, vizionarismul eminescian si hermetismul barbian, pentru ca, apoi, sã instituie un sigiliu numai al sãu de la un volum la altul. Poetica nichitianã se impune deopotrivã insolitã si ispititoare: “Poezia este ochiul care plânge. / Ea este talpa care plânge, / ochiul mâinii care plânge, / Ochiul cãlcâiului care plânge”. Poetul Necuvintelor se dureazã “în toatã puterea cuvântului”, devenind nu umai protagonistul generatiei sale, dar si un mare poet al literaturii române. Si a fost preaslãvit si contestat, imitat inimitabilul. Cezar Baltag se remarcã printr-o poezie a conceptualizãrii simbolurilor si, cu precã6dere, prin vointa de a accede la mituri si, astfel, în zona eteratei metafizici, un lirism pur în descendentã barbianã. Desenele fine, suav transparente ale lui Ilie Constantin surprind prin excelenta stilisticã si prin neistovita lor rezistentã, cum se poate vedea si numai din aceste versuri de prin 1960: “Priveste câmpia – aceastã zare continuatã, / acest repaos îndelung al scoartei lumii: / câmpia e o intrare în infinit”. Cu parodiile sale din 1964, Marin Sorescu dã la ivealã o constiintã criticã/liricã perfect constituitã, pentru ca în Poeme (1966) fantezia paradoxalã si strategiile demitizante sã-i contureze dictiunea inconfundabilã. Noul val textualist, ironic, ludic, parodic, postmodernist îl are precursor apropiat, fãrã sã recunoascã. Ion Gheorghe se îndârjeste sã creeze o mitologie liricã întemeiatã pe straturi primordiale, “descoperite” în repertoriul folcloric autohton, din care nu lipsesc scenariile suprarealiste. Ioan Alexandru celebreazã în poezia lui de început exultanta descoperirii lumii ca miracol, urmând, apoi un profetism social si un itinerar liric al eliberãrii si ascezei. Cât îl priveste pe Adrian Pãunescu, un militantism tumultuos manifestã încã din primele volume (Ultrasentimente si Mieii primi), totusi mai interiorizate, pentru ca vitalismul frenetic sã se augmenteze odatã cu Fântâna somnambulã pânã la avânturi tribunarde.Constanta Buzea vine cu însufletite accente confesive, complinindu-si registrul cu meditatii elegiace ori solemne. Ana Blandiana a început printr-o poezie a exuberantei senzuale, plinã de mirãri, înfiorãri, extaze, spre a evolua, apoi, în sensul lirismului melancolic si ritualic. Debutul Ilenei Mãlãncioiu cu Pasãrea tãiatã (1967) se produce când aceastã generatie câstigase deja terenul si înainta vertiginos. În aparentã, poeta urmeazã un traseu discordant, cãci în fapt consunã cu efortul de reînsufletire a poeziei noastre din acest al doilea modernism, însã pe urmele lui Bacovia si ale unui postmodernism românesc in statu nascendi. Gheorghe Pitut practicã un neoexpresionism neguros de sursã mitologicã-chtonianã... Si, încã o datã, nu trebuie ignoratã interferenta generatiilor, care nu sunt entitãti închise, exclusiviste, decât dintr-o pornire autarhicã absurdã.Mã gândesc la prezenta unor poeti ca Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Stefan Augustin Doinas, Gellu Naum. Impresionantã este solidaritatea componentilor acestei generatii, si nu doar în spatiul literar, ci si al artei în general. Chiar mai mult decât atât: istorici, filozofi, arheologi, matematicieni, fizicieni, chimisti etc. Nu cunosteau dusmãnia si invidia concurentialã, desi diferentele valorice erau evidente si recunoscute. Pare un peisaj idilic, cu prietenii sincere si trainice, uniti în cuget si simtire, fiecare cu personalitatea lui distinctã. O, tempora! O, mores! Aceastã cordialitate se baza pe idealuri comune sau compatibile. Exista acea formã esentialã a culturii si civilizatiei: politetea. Pãstrându-se în fondul principal al generatiei, reprezentantii ei evolueazã pe itinerarii tematice si prozodice dintre cele mai diferite. Este încã una din explicatiile succesului de public si de criticã, o receptare cum nu de multe ori se întâmplã în cuprinsul unei literaturi. Cel putin într-o primã fazã, reprezentantii “generatiei solidare” au manifestat in corpore un romantist energetic, “revolutionar”, un idealism exprimat cu tinereascã înflãcãrare, nu totdeauna beneficã întemeierii, ”crezului” estetic, mai cu seamã. […] În multe chipuri a fost numitã generatia ‘60: “de aur”, a “dezghetului”, a “înviorãrii si emancipãrii”, a “recuperãrii lirismului”, un “Sturm und Drang românesc”, generatia “inauguralã si reformatoare”. Cu înãltãri si cãderi firesti, cu lumini si umbre, potrivit cu principiul coincidentei opozitiilor, poetii acestei generatii au provocat, fãrã îndoialã, o “explozie liricã” întru regãsirea esentelor autentice ale poeziei. Constantin TRANDAFIR *(Fragment din vol. „Grigore Hagiu si generatia sa” în curs de aparitie la editura Premier)*
sus