Adevarul. Este una dintre acele valori eterne pe care oamenii le-au cautat de-a lungul întregii lor vieti. El este considerat de unii ca fiind absolut, dincolo de putinta de a fi contestat, si universal, neschimbat indiferent de conditii. Omul nu reuseste însa sa recunoasca adevarul. Asa cum sustinea filosoful Karl Popper, omul poate cel mult sa recunoasca si sa elimine eroarea si greseala, fara a avea vreodata pretentia absurda ca a atins adevarul de altminteri pentru totdeauna învaluit în ceata. Filosoful german Nietzsche afirma ca adevarul este "o suma a relatiilor umane"; oamenii le preamaresc, le transpun si le împodobesc, iar pentru generatiile viitoare aceste relatii par deja ferme, devenind chiar constrângatoare, asemenea canoanelor bisericesti. Chiar daca observam relatiile sociale, care tind sa dea dreptate metaforei nietzscheniene, noi continuam sa credem în existenta unor legi ale cunoasterii care sa ne înlesneasca dobândirea adevarului. Din moment ce nimeni nu poate dovedi existenta unui adevar absolut, nu cumva încrederea noastra în existenta acestuia tine mai mult de mistic?
Un mit este o poveste sacra. Un mit spune ceva ce s-a întâmplat, ce se întâmpla si se poate întâmpla. Mitul transcede cele trei timpuri si se propulseaza în eternitate. Numai forta unui adevar absolut poate provoca aceasta trecere. În esenta unui mit, cel care stie cum sa caute va descoperii adevarul. Cu atât ai mult când este vorba despre un mit care discuta chiar problema adevarului. Un mit care poate sa ne ofere adevarul despre adevar. Acest mit, numit "mitul pesterii", din cauza analogiei principale pe care o foloseste, apartine filosofului antic Platon, care l-a inclus în dialogul sau intitulat "Republica".

"(…) iata mai multi oameni aflati într-o încapere subpamânteana ca într-o pestera al carei drum de intrare da spre lumina, drum lung fata de (lungimea) întregului pesterii. În aceasta încapere ei se gasesc, înca din copilarie, cu picioarele si grumazurile legate, astfel încât trebuie sa stea locului si sa priveasca doar înainte, fara sa poata sa-si roteasca, din pricina legaturilor, capetele. Lumina le vine de sus si de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc si oamenii legati este un drum asezat mai sus, de-a lungul caruia, iata, e zidit un mic perete, asa cum este paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra caruia îsi arata ei scamatoriile.
[…] mai încearca sa vezi si ca, de-a lungul acestui perete, niste oameni poarta felurite obiecte care depasesc înaltimea zidului, mai poarta si statui de oameni, ca si alte fapturi de piatra sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poarta, unii, cum e si firesc, scot sunete, altii pastreaza tacerea.
[…] Iar daca ei ar fi în stare sa stea de vorba unii cu altii, nu crezi ca oamenii nostri ar socoti ca, numind aceste umbre pe care le vad, ei numesc realitatea? […] În general, deci […] asemenea oameni nu ar putea lua drept adevar decât umbrele lucrurilor. […]
[…] când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat si silit, deodata, sa se ridice, sa-si roteasca grumazul, sa umble si sa priveasca spre lumina, facând el toate acestea, ar resimti tot felul de dureri, iar din pricina focului n-ar putea privi acele obiecte, ale caror umbre le vazuse mai înainte. Ce crezi ca ar zice, daca cineva i-ar spune ca ceea ce vazuse mai înainte erau desertaciuni, dar ca acum, se afla mai aproape de ceea-ce-este în mai mare masura, vede mai conform cu adevarul? […] Nu crezi ca el s-ar putea afla în încurcatura si ca ar putea socoti ca cele vazute mai înainte erau mai adevarate decât cele aratate acum?
[…] Iar daca l-ar sili sa priveasca spre lumina însasi, nu crezi sa l-ar durea ochii si ca ar da fuga îndarat, întorcându-se spre acele lucruri pe care sa le vada si le-ar socoti pe acestea, în fapt, mai sigure decât cele aratate?
[…] Dar daca cineva l-ar smulge cu forta din locuinta aceea, ducându-l pe un suis greu si pieptis, nedându-i drumul pâna ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi si nu s-ar mânia ca e tras? Iar când ar iesi la soare, nu i s-ar umple ochii de stralucire, astfel încât nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevarate?
[…] La urma, el va privi soarele, nu în apa, nici reflexiile sale în vreun loc strain, ci l-ar putea vedea si contempla, asa cum este, pe el însusi, în locul sau propriu.
[…] Dupa aceasta, ar cugeta în legatura cu soarele cum ca acesta determina anotimpurile si anii, ca el cârmuieste totul în lumea vizibil, fiind cumva raspunzator si pentru toate imaginile acelea, vazute de ei (în pestera).
[…] Ei, si nu crezi ca daca omul acesta si-ar aminti de prima sa locuinta, de întelepciunea de acolo ca si de partasii sai la lanturi, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbarii, iar de ceilalti i-ar fi mila?
[…] Iar daca el ar trebui din nou, interpretând umbrele acelea, sa se ia la întrecere cu oamenii ce au ramas totdeauna legati si daca ar trebui s-o faca chiar în clipa în care nu vede bine, înainte de a-si obisnui ochii, iar daca acest timp cerut de reobisnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de râs? Si nu s-ar spune despre el ca, dupa ce s-a urcat, a revenit cu vederea corupta si ca, deci, nici nu merita sa încerci a sui? Iar pe cel ce încearca sa-i dezlege si sa-i conduca pe drum în sus, în caz ca ei ar putea sa puna mâinile pe el si sa-l ucida, oare nu l-ar ucide?"

Mitul parca mai mult ascunde adevarul. Dar nu e oare pestera întreaga noastra viata, petrecuta sub imperiul lumii din jurul nostru? Nu sunt oare fapturile din piatra si lemn ale caror umbre le vad oamenii legati valorile goale si lumesti ale caror umbre noi le urmam credinciosi întreaga noastra viata muritoare? Nu suntem noi însine cei care stau legati si cred ca umbrele de pe peretele vietii lor sunt lucruri adevarate? Nu suntem noi cei neputinciosi în a ne dezlega si incapabili de a duce pâna al capat urcusul greu care ne-ar putea apropia de lumina inteligibilului, de soarele care straluceste în fata pesterii? Nu suntem noi cei care se cramponeaza de parere, în fond niste umbre fara corp, în loc sa caute sa descopere adevarul care se gaseste în universalul de deasupra opiniei? Nu suntem noi cei care alergam cât mai departe de lumina orbitoare a adevarului si cei care ne obisnuim atât de greu cu ea, când nu mai avem de ales? Nu suntem noi cei care sunt fericiti în ignoranta si ne temem de nefericirea care ar putea sa izvorasca din cunoasterea adevarului? Nu suntem noi cei care îi dispretuim pe cei care aduc adevarul si îi rastignim pe cruci materiale sau spirituale, doar pentru a le recunoaste mult mai târziu si a le pretui darul de adevar? Nu suntem noi eroii mitului lui Platon? Nu suntem noi, oare, atât de departe si, totusi, atât de aproape de adevar?
Platon ne propune "lumina inteligibilului", care ne poate oferi adevarurile ultime ale cunoasterii. Dar de existenta ei nu putem fi siguri. Nietzsche afirma ca adevarul lui Platon are valoare pur mistica si nu putem avea niciodata certitudinea dobândirii sale. Si totusi, întreaga cultura europeana tinde sa îl contrazica pe filosoful german. Ce drum trebuie sa alegem? Sa alegem "drumul drept" al lui Platon, pentru ca e cel mai greu si pentru ca putem spera ca ne va mijloci trecerea de la vizibil la inteligibil, de la recunoastere la cunoastere, de la ascuns la adevar.

Andrei Dumitrescu si Adrian Spârchez