Într-o zona linistita a Câmpinei, o casa obisnuita, a carei principala calitate pare a fi comoditatea, cu o cutre larga, este locuinta profesorului de filozofie Viorel Cernica. L-am vizitat pentru aceasta discutie având convingerea, formata în ultimii doi ani, ca a dialoga cu el nu este doar agreabil, ci si, cu precadere, folositor pentru spirit. M-a primit la poarta, linistind cei doi câini comunitari care ma priveau cu ochii nu doar interesati… Asezati în fotolii, în fata bibliotecii si a ferestrei largi, am început sa depanam cuvinte.

Etimologic, filosofia înseamna iubire de întelepciune. Cum vede un practicant al unui asemenea profesii întelesurile cuvântului „acasa”?

Acasa? Înainte de a vorbi despre „acasa”, doresc sa spun ceva despre cuvântul filozofie. Etimologic vorbind, filosofia înseamna iubire de întelepciune. Numai ca, la începuturi, adica într-o perioada cuprinsa între secolul VII î.Ch. si sec. IV î. Ch., filosofia aceasta a capatat niste sensuri si, uneori, sensurile acestea sunt mai importante decât cel etimologic. Unul, care e, de regula, nesocotit, este acela al filosofiei ca fapta. Socrate, stim bine, n-a lasat nimic scris si totusi, el e socotit unul dintre cei mai mari filosofi. Deschidem o istorie a filosofiei, oriunde e scrisa aceasta, si observam ca pentru perioada veche numele lui Socrate e acolo. Ceea ce înseamna ca viata aceasta a lui Socrate a fost semnificativa, într-un anumit sens filosofic, cu toate ca el n-a scris nimic. Ar putea sa spuna cineva asa: domnule, totusi, noi cunoastem ideile lui Socrate, de pilda, ni le-au transmis Platon, Aristotel, istoricul Xenofon… Dar daca suntem cu totul atenti la ceea ce este semnificativ pentru filosofie din mostenirea socratica, o sa sesizam ca nu aceste idei, ci faptele ca atare. Într-un fel, fapta aceasta socratica are legatura cu „acasa” de care m-ai întrebat. As putea lega un anume sens al cuvântului „acasa” de întelesuri ale formulei „cunoaste-te pe tine însuti”, o formula consacrata filosofic de catre Socrate. De fapt, „acasa” cred ca reprezinta eul propriu, care se poate întinde pâna dincolo de pielea corpului. Blaga spunea ca orizontul unora este propria piele. Pentru ei „acasa” este chiar corpul lor. Pentru multi altii, însa, cred eu, pentru cei mai multi dintre oameni „acasa” aceasta trece dincolo de piele, într-o zona în care, totusi, eul este suveran. Vezi, fiecare dintre noi ordoneaza spatiul, locul în care se afla. Zona aceasta nu este strict fizica, spatiala, ea poate fi o zona sociala si este de cele mai multe ori o zona sociala. Cred ca am putea prinde acest „acasa” folosind si formula „întoarcerea spre sine” sau „reîntoarcerea catre sine”. Fiecare este cu sine, dar este obligat cumva sa-si iasa din sine, sa aiba relatii cu cei din jur, sa consume ceea ce îi ofera mediul în care traieste, dar omul este dator sa se întoarca spre sine. Din nefericire, multi ramân rataciti în zona aceasta din afara lor, nu se întorc. În timp, au fost puse la punct tot felul de tehnici de ramânere în aceasta zona care nu este, totusi, „acasa”, care te rataceste. Un cuvânt care generic exprima „tehnici de îndepartare de sine”, de blocare în acest spatiu al impersonalului se cum spunea Heidegger, este cel de divertisment. Pascal spunea frumos ca omul a inventat divertismentul tocmai pentru faptul ca-i este teama sa aiba de-a face cu sine, sa ramâna singur cu sine. De fapt, îi este teama sa se întoarca acasa.

Ai un discurs încântator. Dar sa ne întoarcem „acasa”, adica la aceea la care voiam sa te duc. Ultima ta carte se numeste Cautarea de sine si chemarile traditiei si pornind de la conotatii posibile ale acestui titlu, te întreb, prima data în viata ta cum era acasa? Ce înseamna acasa?

Ce sa însemne acasa? Familia mea, mama, tata, la Sascut, în judetul Bacau. Acolo m-am nascut. Eu am o oarecare retinere când este vorba de trecut. Nu pentru ca am ceva de ascuns din trecutul meu. Însa, obisnuiesc si o cer si celor din jurul meu sa numeasca trecut niste evenimente pe care le-au trait, niste întâmplari, de cele mai multe ori comune. Cred ca un asemenea trecut este cu totul nesemnificativ pentru ceea ce suntem noi acum. Poate exagerez… Atâta vreme cât traim în umbra trecutului si reconstituim acea „acasa” de la care am pornit noi.

La Sascut, în 1957, se nastea Viorel Cernica, într-un anumit spatiu care nu cred ca era lipsit de semnificatie pentru omul care esti astazi.

Nu am o simpatie deosebita pentru psihanaliza… La Sascut era frumos, la început. E o zona de deal, Subcarpatii, Sascutul se afla între doua râuri mari, Siret si Trotus, nu departe este Adjud, apoi orasul Onesti, mai departe e Bacaul. Calatoream cu trenul la Bacau, resedinta de judet, unde am urmat liceul, si, dupa prima saptamâna de scoala, am avut un soc. Unii dintre colegii mei, care nu era bacauani, au spus ca merg acasa cu autobuzul. Cum sa te duci acasa cu autobuzul, te duci cu trenul, autobuzul e doar pentru interiorul orasului!

Aveai o anumita perceptie asupra realitatii.

Localitatea mea natala arata bine pe vremea aceea, familia mea era bine asezata, printre primii care am avut curent electric, aparat de radio… Am avut bunici foarte buni, un strabunic de-al meu era un fel de vraci. Avea multe carti religioase si le citea din ele unora care erau bolnavi, veneau din multe locuri, uneori foarte de departe. Într-un târziu, când batrânul nu mai vedea bine literele cartilor, îi chema pe unii dintre nepoti si stranepoti sa citeasca. La un moment dat, m-a preferat pe mine, cred ca pentru ca citeam mai cursiv decât ceilalti.

Într-un fel, erai si tu vindecator…

Nu, nu! El cred ca avea niste capacitati paranormale, în nici un caz eu. Credinta lui era ca tocmai textul acela religios citit din carti avea efect asupra bolnavului.

Iata ca, vrând-nevrând, mi-ai dezvaluit si o latura magica a acelui „acasa”.

Mai vreau sa adaug ceva. Batrânul avea foarte multe carti vechi. Foarte multe. El a spus, dupa ce l-am ajutat, ca toate cartile acelea vor fi ale mele. Ei, afla ca, dintre toate cartile respective mai am una singura, o Psaltire, nu e foarte veche, e aparuta prin 1931, o traducere a psalmilor lui David. Mai citesc din când în când din ea.

Din acest spatiu al Sascutului, despre care aflu acum ca avea o anumita magie a sa, ai ajuns în Subcarpatii în care se afla un alt loc magic: Câmpina. Care a fost drumul pâna aici?

Am facut liceul pedagogic la Bacau, apoi facultatea de filozofie la Bucuresti, si am fost repartizat la Breaza. De fapt, am ales eu Breaza. Am stat doi ani acolo, am fost logoped la scoala ajutatoare si am predat psihologia la liceul militar, m-am casatorit si m-am mutat la Câmpina. Am predat la Câmpina la vreo trei licee, mai întâi la Liceul Mecanic 2, apoi la Liceul de Petrol, câtiva ani la Colegiul National „Nicolae Grigorescu”. De curând, m-am mutat la Bucuresti, ca profesor. Sunt titular la Universitatea Politehnica, am un curs si la Facultatea de filozofie a Universitatii Bucuresti si un cumul la Universitatea „Dimitrie Cantemir”, facultatea de Stiinte Politice.

De ce ai ales aceasta zona dupa absolvirea facultatii?

A existat o prerepartitie, eram tentat sa merg la Slobozia împreuna cu un coleg, dar nu m-am dus acolo pentru ca avusesem o experienta la terminarea liceului, într-o localitate saraca, de câmpie, cu alt fel de oameni, diferiti de cei cu care ma obisnuisem la Sascut si chiar la Bacau. Dar am ales, atunci, sa fiu psiholog-logoped, la sfatul unui profesor de-al meu, Lazar Vlasceanu. Suna foarte bine, foarte frumos denumirea.

Ai sa parasesti Câmpina?

Nu. Sigur nu.

N-o sa te întreb de ce; s-a înteles deja. Si Câmpina e în zona de deal. E asezata între doua râuri…

Nu am motive cu totul speciale pentru care ramân aici, la Câmpina. Sau motivele acestea, daca exista, se actualizeaza din când în când, mai cu seama atunci când sunt nevoit sa stau la Bucuresti. Acolo e un mediu placut, dar numai atâta vreme cât stai în Universitate sau într-o biblioteca, pe strada nu îmi place, îmi place pe strada la Câmpina. Iata un motiv pentru care prefer sa stau aici, e mai multa liniste. Apoi, ma simt foarte bine în casa aceasta; sa stii ca multa vreme eu n-am avut senzatia ca sunt acasa în aceasta casa a mea. De o bucata de vreme, adica din momentul în care am înteles ca s-ar putea sa nu mai pot locui aici, am început sa simt aceasta casa ca fiind „acasa” mea.

Acasa la tine esti si cu cartile tale pe care le-ai scris, cu cartile tale care au fost editate, cu zecile de studii, de articole, de eseuri publicate în presa româneasca (si de) specialitate, publicate în reviste din Germania.

Trebuie sa fac o precizare în legatura cu Germania. Redactia revistei Kant Studien face anual o lista bibliografica care cuprinde studii socotite de ei reprezentative pe teme kantiene. În aceasta bibliografie internationala Kant au fost cuprinse si doua studii ale mele publicate în Revista de filozofie. E drept ca am de trimis un studiu de filozofie kantiana la aceeasi revista Kant Studien.

Se spune ca nu poti practica cu adevarat disciplinele filosofice fara sa stii limba germana.

E o prejudecata pe care nu mi-o asum. Pot veni cu nenumarate exemple de mari filosofi care n-au avut aceasta prejudecata.

În 1999 ai obtinut doctoratul. Ai patru carti publicate. Sunt profesori de filozofie, stimabili, care ramân doar la catedra, în slujba elevilor, nu se apuca sa scrie carti, articole, studii.

Ca sa predai filosofie la liceu, nu e necesar sa scrii, trebuie sa ai talent pedagogic si sa stii sa formezi, nu doar sa informezi. Cei care mai si scriu, trebuie sa citeasca mai mult, sa fie la zi. Eu am simtit nevoia de a scrie. Am început sa scriu poezie, de fapt. O lunga perioada de timp nu am publicat, desi scriam, scriam texte despre filozofie. Am spus unor persoane ca fac ceva, iar acestea m-au îndemnat sa si public. Aveam înca retineri. Totusi, prin anii ’90-’91, pentru ca aveam o lucrare despre filosofia româneasca, am cautat o editura, dar pentru ca nu aveam un „nume”, n-am gasit. Abia dupa ce am ocupat un post în cercetare, prin concurs, si dupa ce m-am înscris la doctorat am gasit edituri dispuse sa îmi publice lucrarea aceea, numai ca n-am gasit sponsori. Mai târziu, am reusit s-o public, mai intervenisem asupra textelor, între timp, se numeste Exercitii fenomenologice asupra filosofiei românesti interbelice.

Cartea a fost apreciata de personalitati importante ale domeniului (cum ar fi profesorul Gheorghe Vladutescu), a intrat în bibliografiile altor lucrari. Cred ca esti multumit de acest lucru.

Ai sentimentul ca n-ai lucrat degeaba si ca poti lucra mai departe în formula în care ai lucrat si pâna atunci.

Sa venim putin spre ultima ta carte, Cautarea de sine si chemarile traditiei.

Aparent, ar fi vorba de doua lucruri diferite. Cautarea de sine si, separat, chemari ale traditiei. De fapt, este vorba despre un singur lucru. Cautarea de sine nu e posibila numai prin sine, ai nevoie de altul. Iar altul acesta nu trebuie sa fie neaparat persoana din imediata apropiere fizica. Poate fi altul al traditiei. De fapt, cei mai multi dintre cei care se cauta pe sine îsi iau drept calauza altul ce se afla în traditie. În felul acesta, de fapt, traditia devine vie. Pentru ca vezi, ne raportam deseori la traditie ca la ceva mort. Folosim deseori numele unor personalitati, titlurile unor opere fara sa le dam viata. Abia când altul se raporteaza în tine, cautându-te pe tine, traditia ce i se asociaza lui, devine vie. Eu m-am cautat pe mine cautând si pe altul si nu stiu daca chiar am ajuns la o revelatie a altuia în propria fiinta, dar sigur asta am cautat. Ca sa ma întorc la aceasta lucrare… eu am gândit asupra ei de mult timp, de doi-trei ani. Am si discutat cu un prieten al meu si mi-a spus ca nu e bine sa fac lucrul acesta, sa pun într-un volum studii de filozofie româneasca, studii de filozofie generala si niste eseuri care se deosebesc destul de mult de studiile respective. Eu totusi m-am încapatânat sa cred ca un astfel de volum e chiar necesar, pentru mine, mai întâi. El trebuia sa adune ceea ce eu am lucrat într-o anume perioada. Este chiar perioada în care a fost scrisa lucrarea de doctorat si în care am conceput o alta lucrare despre filosofia contemporana, oarecum din nevoia de a preda un curs de filozofie contemporana. Înainte de publicare, atunci când faceam corectura, mi-am dat seama ca formula aceasta nu e rea de loc. Iar dupa ce cartea a aparut mi-am dat seama ca nu am procedat gresit punând la un loc astfel de bucati care, aparent, nu au nici o legatura. Ele formeaza o unitate, pe dimensiunea acestei cautari de sine. Nu este un text curat filosofic. Oarecum, curatenia aceasta, nu numai a gândului, poate curatenia sufleteasca, interioara, am capatat-o scriind niste eseuri, pentru niste reviste culturale, între care si Revista Noua, pe care o cunosti. Asadar, cred ca nu este posibila cautarea de sine fara altul, dar nu fara acest altul mort, ci fara acest altul care e revelat în propria fiinta. Eu am crezut ca acest altul poate fi semenul, apoi am crezut ca acest altul poate fi Dumnezeu, apoi am crezut ca acest altul poate fi o opera, filosofica mai cu seama, pentru ca în spatiul filosofiei m-am miscat eu mai mult. Acum cred ca altul acesta trebuie sa fie si semenul, si opera filosofica, în genere, opera culturala, trebuie sa fie si Dumnezeu. Atâta vreme cât esti în cautare de sine, dar te afli departe de propria-ti fiinta, acestia trei reprezinta doar ipostaze ale altuia. Pe masura ce te apropii de tine, îti dai seama ca, de fapt, ele constituie un singur reper de care ai nevoie. Adica nu te poti gasi pe tine fara altul, asta si pentru ca, în afara de faptul ca ai nevoie de o calauza (si calauza e totdeauna mai bine initiata decât tine), nu e posibila cutarea de sine pentru ca iesi în afara de sine, trebuie sa zabovesti în afara ta, trebuie sa ai o anumita perceptie asupra mediului din afara ta si abia traind în aceasta pierdere de sine sa constientizezi ca ai nevoie din nou de tine. Chiar aceasta iesire din sine înseamna doi si nu unul singur, iar atâta vreme cât esti dincolo de sine esti cumva altul, esti si opera culturala, esti si semenul tau, esti si persoana cu care convietuiesti, esti fiecare astfel de ipostaza. Te împarti, te regasesti. Eu stiu? Poate ca niciodata n-o sa ajungi la o identitate totala cu tine pentru ca aceasta cautare de sine nu cred sa aiba un sfârsit, desi misticii vorbesc despre un astfel de sfârsit, despre o astfel de identitate, de unire, spun ei, cu Absolutul, cu Divinitatea.

Poate ca nu conteaza atingerea telului, ci drumul catre el.

Fara îndoiala. Eu cred în Cale si nu în identitatea aceasta, mi se pare mie, abstracta cu tine însuti. De aceea am zis cautare de sine, constient ca aceasta cautare nu se sfârseste niciodata.

Deci nu cautarea sinelui, ci cautarea de sine. E foarte importanta expresia…

E foarte importanta nuanta aceasta, si e bine ca ai adus vorba despre ea. Cautarea sinelui n-ar avea nici un fel de sansa, se exprima, pâna la urma, ca o imposibilitate.

E mai mult o întâlnire în abstract.

Sigur ca da, e o identitate abstracta. Cautarea de sine cere chiar pe altul si, de asemenea, înseamna o ramânere pe o Cale Buna. Eu asa cred, calea cea buna este catre tine împreuna cu altul acesta, care poate sa aiba mai multe ipostaze unite, uneori, într-una singura. Dar as vrea sa mai stam un pic de vorba despre mistica. Misticii spun ca ajung la sfârsitul Caii. Eu am o structura mistica si am avut în ultimii cincisprezece-douazeci de ani întâmplari în care am crezut ca am ajuns, ca sa spun asa, la o revelatie ultima sau la acel sfârsit al cautarii de sine. Mi-am dat seama ca m-am înselat, dupa fiecare astfel de eveniment. Asta m-a dus cu gândul la faptul ca structura mea mistica este incompleta. Stiu ca pentru împlinire de sine este necesara aceasta cautare de sine si chiar regasirea de sine, însa am aflat tocmai datorita acestor (sa le spun) întâmplari ca aceasta cautare nu se sfârseste. Ceea ce înseamna ca eu nu voi putea fi niciodata, în ceea ce fac, bineînteles, într-o identitate cu o formula mistica. Vreau sa spun ca regret. Poate ca vei spune ca nu am nimic de regretat, pentru ca ceea ce conteaza e, totusi, Calea, si asa am spus si eu mai devreme.

Dar aspiratia catre îti „cere” sa fii trist atunci când îti dai seama ca nu poti atinge, ca nu ai structura necesara.

Exact. Eu nu am o structura mistica completa, desi sunt atras de scenariile mistice, cred ca au fost (eu le numesc) revelatii, tocmai din acestea am capatat, pâna la urma, o anume întelegere asupra faptului ca niciodata nu se va sfârsi, ca totul continua. De fapt, s-ar putea ca unele dintre gândurile noastre sa devina un fel de principii, matrice ale faptelor noastre si ale altor gânduri. Eu am avut despre nemurire, de exemplu, o reprezentare cu totul comuna. Mi s-a vorbit mult în copilarie despre viata de dincolo, despre Iad, Rai, mai târziu am aflat despre Purgatoriu. M-am gândit ca nemurirea aceasta înseamna o stare de perfectiune. Am întâlnit, însa, o poezie a lui Vasile Voiculescu, pe care o si folosesc într-un eseu din carte. Poezia se numeste Învierea si poetul, într-o maniera poetica, spune ca , de fapt, nemurirea nu e o stare, ci o lucrare fara de sfârsit. Sigur, aceasta lucrare implica saltul si, într-un fel, trebuie sa fim constienti ca saltul acesta este posibil si aici, aici, în aceasta viata. Si cred ca acestei cautari de sine, care are legatura cu traditia în foarte mare masura, de aceea am si spus în titlul cartii chemarile traditiilor, acest salt îi da substanta. Fara el nu stiu daca suntem pe calea cea buna catre sine.

Florin Dochia