Momente faste, duminica, 23 septembrie 2001, într-una din salile Casei Tineretului din Câmpina. Într-o atmosfera (parca prea) intima, trei poeti francezi s-au supus tirului de întrebari ale unor scriitori si iubitori de literatura. Moderata cu gratie si dezinvoltura de Iana Cristea, ca translator, discutia s-a întins pe aproape doua ore si a continuat în biroul gazdei – directorul institutiei, Florin Buda. Ceea ce reproduc aici este esenta rãspunsurilor celor trei la întrebãri adresate de unii dintre cei prezenti.

Jean Max Tixier este poet, prozator, critic de literatura si arta, membru al redactiilor revistelor Encre Vives si Autre Sud. În 1980, a publicat studiul Vers une logique poetique, consacrat raporturilor între poezie si stiinta. O alta carte – Evidences du mot - aduna studii consacrate poetilor Paul Valéry, Jean Cocteau, Saint-John Perse, Roger Caillois, Francis Ponge, Jean Tortel etc. În 1994, a obtinut marele Premiu Literar din Provence pentru întreaga opera.

Jacques Lovichi este poet si prozator, membru al redactiilor revistelor Encre Vives si Autre Sud.

Yves Broussard este „poet mediteranean de expresie franceza”, plasat între vârfurile poeziei franceze contemporane, creatorul (împreuna cu Jean Malrieu) al revistei Sud, azi înlocuita de Autre Sud, pe care o conduce ca director. A publicat peste douazeci de volume de poezie, traduse în mai multe limbi europene si nu numai. Numeroase premii importante i-au încununat opera, între anii 1983 si 1997.

Una dintre întrebarile adresate s-a referit la masura în care conceptiile poetice pe care le sustineau în anii ’70 (primii doi) si le mai asumã si astazi, la începutul mileniului al treilea. O a doua întrebare viza situatia cartii (pe hârtie) în epoca actuala a comunicatiilor electronice, existentei internetului care extinde aria de receptare a informatiilor.

J.M.T.: Cred ca nu ma situez într-un absolut, ci într-un relativ. Ceea ce vreau sa zic este ca poemele pe care le-am scris acum treizeci de ani sunt semne ale mele, dar nu mai sunt eu. Nu mai sunt acelasi. Ceea ce ma intereseaza este ca în fiecare volum publicat, fara sa-mi dau seama, dar sunt foarte aproape, sunt potentialitatile, germenii volumului viitor. Adica, în fiecare moment, trebuie ca scrisul meu sa fie cercetat, nu de o maniera arbitrara, dar pot sa fiu fidel functionarii elaborarii creatiei, fidel cu mine însumi.

J.L.: Cred ca putem sa aderam la ceea ce a zis Jean Max, chiar daca avem, uneori, opinii divergente. În ceea ce ma priveste, îmi asum în totalitate productia poetica, chiar cea de acum cincizeci de ani, ceea ce dovedeste ca nu sunt prea tânar. (Râde.) Am sa revin, un minut, asupra notiunii de postmodernitate. Daca avem dificultati sa vorbim de postmodernitate si de a ne situa în raport cu ea, se datoreaza faptului ca, cel putin în Franta, s-a facut uz abuziv de acest termen, care nu mai acopera realitatea. Multi oameni s-au pretins poeti în numele acestei pretinse postmodernitati. De aceea, avem noi aerul ca ne eschivam de la întrebarea aceasta, dar adevarul este ca, de fapt, nu avem raspuns.

Y.B.: Internet – sunt strain de aceasta tehnica. Pentru ca poemul este scris de la stânga la dreapta si de sus în jos, pe hârtie, îi scriu, deci, pe hârtie, apoi îl las, îl corectez, dar nu scriu niciodata direct la ordinator. Ceea ce e important este ca poemul odata recunoscut, deci terminat, este un suport, dar ca proba a contrariului exista aceasta hârtie-carte. Sunt convins, cu mare regret, ca ea, cartea, este condamnata la disparitie. Poemul va fi transmis, difuzat de ordinator, prin internet. Ceea ce ar trebui poate sa mai subliniem este ca în Franta exista o scoala, îndraznesc sa spun o scoala, de poeti ai oralitatii, de performeri. Cunosc unul la dvs. în România, Rodica Davincescu, poate este un Ah!, o arta noua, sa spui epitete, sa faci gesturi mari, sa lansezi cuvinte, onomatopee. Pentru mine asta nu e poezie, pentru mine sensul poeziei este, repet, utilizarea rationala a limbajului, tinând cont ca limbajul este evolutiv.

J.L.: As vrea sa revin asupra a ceea ce au spus Jean Max si Yves. Cred ca, în ceea ce priveste suporturile moderne ale poeziei, nu depinde de noi. Suntem foarte atasati scrisului, dar, contrar celor spuse în gluma de Yves Broussard, Jean Max Tixier si cu mine, n-am scris totdeauna de la stânga la dreapta si de sus în jos. Ni s-a întâmplat în epoca de care vorbeam mai devreme sa lucram pe pagina cu mai multe trimiteri, posibilitati de lectura. Înca o data, e o epoca revoluta.

J.M.T.: Nu putem, totusi, sa eliminam prezenta si utilizarea unui anumit numar de tehnici, de aparate noi. Un aparat nu e altceva decât un mijloc de prelungire a facultatilor umane. Fie ca scriu pe hârtie, fie ca scriu pe un ecran, voi mobiliza aptitudini identice, chiar daca rezultatul este diferit. Deci, trebuie sa privim problema în alt mod. Cum au spus Jacques si Yves, suntem atasati urmei lasate pe hârtie, scriiturii; asta înseamna ca poezia noastra, pastrând în limba elemente de fonetica si de muzicalitate, e în mod particular legata de spatiu. De ce? Pentru ca spatiul ofera particularitatea de a percepe în mod global si în durata, fara alterare, ansamblul relatiilor care unesc elementele unui text. În consecinta, problema scrisului poetic se traduce, mai întâi, printr-o anumita vointa de a ocupa un spatiu. Daca lucram pe ecran, exista posibilitatea de a lucra schimbând caracterele, de exemplu, pe sapte sau opt linii. Pe sapte sau opt linii nu putem lucra cu sistemul de relatii asa cum o putem face pe treizeci de linii [o pagina de hârtie, n.n.]. Acesta e primul element. Al doilea element: relatia între corp si unealta nu este indiferenta. Daca scriem cu mâna, exista o comunicare directa, (gest indicând legatura creier – mâna – n. m.), daca lovesc o tasta de masina de scris sau o clapa de ordinator la masina de scris, lucrez ca pe un pian, (miscari revelatoare, un real spectacol de balet al mâinilor – n. m.) îmi pot comunica violenta, instantaneu, dar nu pot s-o fac pe calculator. Un ansamblu de date care sunt în acelasi timp de ordin concret, dar si subiectiv, intervine. Nu este imposibil, din punctul meu de vedere, sa compui poezie pe ordinator, dar rezultatul va fi consecinta lucrurilor pe care tocmai le-am spus.

Y.B.: Ca urmare a ceea ce a spus Jean Max, o precizare, în ceea ce ma priveste. De fapt, eu nu scriu cu adevarat, pe ordinator, eu transcriu rezultatul comunicarii mele cu invizibilul. Invizibilul fiind ceea ce nu e imediat perceptibil ca imortalitate. Apoi, ceva mai târziu, preocuparile estetice, dispunerea tipografica, albul, spatiul intervin, în sfârsit. Spatiul si timpul ocupa un loc important pentru poezia mea. Unul nu este de conceput fara celalalt. Astrofizicienii au precizat bine acest lucru!

Fl. Dochia: Va multumesc mult, în mod special pentru expresia poetica a raspunsurilor dumneavoastra.
(O alta întrebare s-a referit la caile pe care le urmeaza la ora actuala, poetii francezi.)

J.L.: Cum spunea Jean Max Tixier, itinerariile poetilor francezi la ora actuala sunt extrem de individuale. Este motivul pentru care e dificil sa caracterizezi poezia actuala în Franta. Sau am putea scrie o carte întreaga despre acest lucru. Noi trei, care apartinem, toti, revistei Autre Sud, nu constituim o scoala literara. Adica, fiecare dintre noi scrie o poezie diferita de a celorlalti si foarte personala, chiar daca ne recunoastem toti trei pe directiile traditionale în ceea ce priveste poezia, în mod special poezia franceza.

J.M.T.: Vreau sa adaug (banuiesc ca este acelasi lucru si poezia româneasca, nu vreau sa ma aventurez prea mult pentru ca nu o cunosc foarte bine) ca, pe aceste cai individuale si voci individuale, de care vorbea Jacques Lovichi, daca acceptam o perioada de mare bulversare, de repunere în discutie, de mari experimente în toate directiile, faimosii ani ’70-’80, nu putem spune ca exista o ruptura adevarata cu poetii francezi de la începutul secolului XX. Domnul (Constantin Trandafir – n. m.) care ne-a facut onoarea de a spune câteva cuvinte în franceza a subliniat interesul meu pentru anumiti poeti ca Paul Valéry, Saint-John Perse, Roger Caillais. Pentru mine sunt de referinta esentiala. Eu fac poezia mea, dar, fara ei, poezia mea nu ar fi ceea ce este.

Y.B.: în completare, voi spune altceva, care îi va soca pe prietenii mei. Ei sunt vechi profesori de literatura, eu nu. Nu e un repros, nu e un regret, asta este situatia. Au evocat câteva dintre lucrarile unor lingvisti din anii ’70 în Franta, teoreticieni ai literaturii, ai poeziei, pe care un prieten de-al meu, astazi disparut, Jean Malrieu, si cu mine i-am numit „teroristi”, nu „teoreticieni”. Unii „lucratori de laborator” („laborantins”) au fost luati drept poeti, dupa parerea mea. Într-o zi, raspunzând la întrebarea „cum scrieti?” am raspuns: „de la stânga la dreapta si de sus în jos”. Dar m-am grabit sa precizez ca asta nu înseamna ca fac o scriitura poetica fara utilizarea rationala a limbajului. N-am facut studii literare, ma consider, putin, ca acei constructori de catedrale care nu stiau nimic despre rezistenta materialelor si care au reusit niste constructii care sunt si astazi în picioare, în timp ce altele s-au prabusit pentru ca au fost prost construite. Vreau sa spun ca m-as situa, în Franta, într-o categorie de poeti, între ghilimele, ”spiritualisti”, dar luat în sensul a-religios.

J.L.: Ati înteles, prin ceea ce tocmai a spus Yves Broussard, ca, cu toate ca suntem foarte apropiati, avem puncte divergente. Ceea ce mi se pare foarte important. Probabil ca acest lucru ne si tine împreuna. În ceea ce priveste „poezia de laborator”, este adevarat ca Jean Max Tixier si cu mine am colaborat la acea miscare de care el vorbea, în anii ’70, la poezia aceea care era foarte tehnica si care putea trece drept exercitii de stil. Dar mi s-a parut utila într-o anumita perioada a evolutiei noastre. Si nu am ramas acolo. Din nefericire, în Franta, si poate este cazul si în România, exista oameni care, dupa douazeci de ani, fac acelasi lucru pe care l-am facut noi atunci si care cred ca sunt primii care fac acest lucru. Asta e o nota definitorie a tuturor avangardelor, sa devina foarte repede ariergarde.

J.M.T.: Societatea evolueaza, miscarea idelor se dezvolta, consecintele asupra modului de gândire, a modului de a fi, de a simti sunt ca, în fiecare moment al istoriei, exista necesitatea pentru poet de a integra datele contemporane fara sa-si ucida sensibilitatea, pentru a produce o opera care sa aiba caracter de noutate, care sa permita fiecaruia sa înceapa cu el însusi, sa stabileasca raporturi cu lumea si cu fiintele, asa cum sunt ele în acest moment istoric, si nu de a perpetua limbi moarte.

A consemnat Florin Dochia