Romul Munteanu
«Ne vom duce spre o literatura a inimii, poate chiar si a lacrimilor, în deceniile care vor urma din mileniul urmator.»

-Domnule profesor, buna ziua.

-Buna ziua, bine v-am gasit.

-Ne bucuram foarte mult ca sunteti aici, la Câmpina, printre noi, cu prilejul Galelor APLER 2000. Va rog sa-mi raspundeti, pentru început, la o întrebare directa. Care credeti ca este situatia cartii la sfârsitul acesta de mileniu?

-Situatia cartii difera, la acest sfârsit de mileniu, dintr-o tara într-alta. Dar, la noi, este înca grea. Nu pentru ca nu s-ar publica multe carti si variate, fenomen îmbucurator, dar este grea pentru ca livrarea ei se loveste de mari dificultati din cauza preturilor, a costurilor tipografice si a tuturor cheltuielilor care intervin în procesul de realizare a cartii pâna la capat. Asadar, vânzarea este grea, greutati au si editorii, si librarii. Unii sunt la marginea capatului, acolo, aproape de unde se spune ca n-ar mai fi nimic, dupa care fac ce fac si se salveaza, bietii de ei, si rezista. Este o perioada în care trebuie rezistat în cultura, nu toate sunt favorabile, si comertul cu cartea nu este un comert din care sa se îmbogateasca cineva. Dar este un comert cu cartea si cu spiritul, într-un anume fel, si cei care-i sunt daruiti sunt convins ca nu vor renunta la el.

-Domnule profesor, lasând la o parte chestiunile financiare, din punctul de vedere al scriitorului, al creatiei, al culturii române, ce credeti ca se întâmpla dupa zece ani, unsprezece ani chiar, de la schimbarea regimului politic, în literatura româna?

-N-au fost schimbari fenomenale, dar cele care au fost trebuie luate în consideratie. Va aduceti aminte ca în prima etapa s-au dat publicitatii carti de memorii, jurnale, care apartineau în mare parte unor oameni care au fost detinuti în închisori, în lagare sau în cine stie ce câmpuri de detentie. Au venit, apoi, câteva romane modeste despre evenimentele din decembrie. Scriitorii s-au grabit, câtiva, si au scris iute despre aceste evenimente, dar cartile n-au avut ecou. Însa ceea ce mi s-a parut într-adevar îmbucurator a fost faptul ca au intrat în câmpul creatiei oameni cu formatii diferite, cu conceptii diferite, s-a largit aria tematica a culturii. Libertatea a dus la deschiderea prozei, mai ales, si a teatrului, în oarecare masura, care este mai slab reprezentat, a dus la deschiderea prozei si la înflorirea ei prin scriitori de vârste diferite. Gânditi-va ca de la oameni mai tineri, cum este Alexandru Ecovoiu, sau cum este românca de la Miami, Gabriela Marin Tenden, pâna la Breban, Marius Tupan si la batrânul domn Dinu Zarifopol, care are un superb roman în patru volume scris în conditii extrem de grele, scris pe ascuns, pastrat în taina, s-a dezvoltat o literatura extrem de diversa în tara noastra. O literatura diversa, dar arareori mare. Poezia si-a pastrat liniile ei directoare în evolutia sa, este înca antitragica, ludica, rareori cu un suport filozofic. Acum, sunt semne sa poetii se deschid spre sentiment, spre sertarul inimii, si eu înclin sa cred, pe baza de semne reale venite din câmpul literar, ca ne vom duce spre o literatura a inimii, poate chiar si a lacrimilor, în deceniile care vor urma din mileniul urmator. Critica, înainte, era mult mai îngradita decât alte domenii, pentru ca prozatorii îsi mai puteau acoperi cuvintele, criticilor le era mai greu; si-apoi, sa nu uitam ca mai era o situatie ciudata: un critic dinainte trebuia sa-si limiteze discursul la un anume strat de semnificatii, pentru ca, daca trecea de acest strat, devenea un om care denunta cartea si care duce la oprirea ei. Daca cineva ar fi descris cu toate simbolurile romanele lui Buzura, ale lui Toiu sau ale altora, ar fi ajuns în fata unui nucleu de sensuri care ar fi aratat ca sunt carti periculoase pentru sistemul trecut. Criticii s-au pazit sa faca acest lucru si, de aceea, poate, vor simti nevoia, asa cum am simtit-o si eu, sa revina asupra unor lucrari despre care au scris înainte, spre a descifra sensurile ultime si spre a da relevanta profunzimilor cartii. Dar, ajung la critica; sigur, sunt multe lucruri îmbucuratoare aduse de libertate, dar libertatea ne-a adus si cenzura economica si faptul ca anumite carti nu mai pot sa apara tot din lipsa de bani si fiindca nu se cumpara, nu se cumpara cartile de critica si istorie literara, fara de care eu nu concep cultura. Fiindca o literatura care nu-si are stratul ei de rezonanta în critica, nu-si va gasi, la rândul sau, ecoul public cuvenit. De aceea, eu am si facut aici ?la Galele APLER 2000, n.a.? apel la editori si la librari sa gaseasca solutii pentru o mai buna raspândire si, întâi, publicare a cartilor de critica si în acelasi timp sa fie acordate fondurile necesare pentru operele dificile. Gânditi-va ce travaliu presupune reeditarea unor scriitori clasici mari, care n-au mai fost tipariti de mult. Ma gândesc si la cei mai vechi, unde, din nou, intervine lectura de manuscrise, lectura de texte vechi din alfabete de tranzitie, lectura de texte latinizante care trebuie si ele curatate, cum sunt cele ale Scolii Ardelene, si apoi textele cu alfabete mixte pâna dupa ?18?48. Toate acestea presupun specialisti care, din pacate, încep sa dispara. Sunt foarte putini la ora actuala specialistii în paleografie, sau, oricum, în cartea veche, care mai pot citi manuscrise vechi si nu numai manuscrise vechi, carti vechi. Lumea merge spre o modernitate grabita, uitând ca la temeliile culturii întotdeauna stau cartile vechi, cartile clasice de care nu putem sa facem abstractie niciodata. Criticii se grabesc si ei spre ultimele noutati literare, dar nu-si fac macar antrenamentul, nu-si formeaza muschii la lectura unor carti mari. Fiindca, altfel, vom sari câteva etape din cultura. Nu mai vorbim de Eminescu decât la mari festivitati, dar macar atunci vorbim si facem editii, dar vorbim rar de Sadoveanu, de Rebreanu, de Arghezi, de Blaga, din când în când ne aducem mai des aminte, dar mai sunt atâtia si atâtia scriitori români de care nu vorbim. Rar se pomeneste numele lui Cotrus, bunaoara, la noi în tara, al lui Mihai Codreanu de la Iasi si al scriitorilor, cum sa spune eu, care reprezinta mâna a doua, înainte, ma gândesc la Gib Mihaiescu, la George Mihail Zamfirescu si atâtia altii, scriitori din care apar si opere foarte putine. Noroc ca s-a gasit editura Gramar de la Bucuresti care pune în circulatie în colectia aceea frumoasa care se bucura de succes câte 100+1 romane care, dupa cum spune patronul de acolo, se vând bine, merg bine.

-Domnule profesor, urmatoarea întrebare am pus-o si altor oameni de litere. Este o întrebare care priveste, într-un fel intimitatea creatiei. Am sa pornesc de la o coincidenta, poate, cine stie?, cel de sus poate-o stie. Anul acesta, pe 7 octombrie, s-au împlinit 151 de ani de când a plecat dintre noi, oamenii, Edgar Allan Poe. La trei luni si o saptamâna, se nastea Mihai Eminescu, pe care îl sarbatorim în acest an. E vorba de perioada romantica si e vorba de doi romantici care si-au pus amprenta puternic asupra dezvoltarii culturii universale.

-Edgar Allan Poe este un fenomen unic în lume. A trait putin, dupa cum bine se stie. Este un romantic ciudat, este un outsider. Este un romantic al carui program literar, gânditi-va bine, a deschis drumul simbolismului. Pentru ca artele poetice mai mici sau mai mari pe care le concepuse Poe, au fost aduse în Europa de Baudelaire si au fost duse mai departe de generatiile urmatoare care, într-adevar, au configurat simbolismul. Dar fiindca a venit vorba de Eminescu, el, romanticul întârziat, ramâne un contemporan nu numai al lui Novalis, Hölderlin si al altora ramâne un contemporan al simbolistilor, al poetilor parnasieni, al poeziei moderne în general. Pentru ca cine a urmarit, cum am facut si eu într-un studiu, evolutia poeziei eminesciene, poate sa constate ca ea se desparte de retorica exterioara, declamatorie, evidenta în scrierile romanticilor mari, de început, cum e Hugo sau Byron, la el retorica se interiorizeaza, textul se liricizeaza, devine mai muzical, evocator, reveria sporeste. Toate aceste motive, alaturi de multe altele care m-au facut sa gasesc teme care circula din Eminescu la poetii simbolisti, toate acestea ma fac sa afirm fara teama ca pot fi contrazis fara dovezi, ca altfel e usor sa contrazici pe cineva, ca Eminescu are o eternitate asigurata, ca el nu este poetul care a scris pentru un anumit timp si, ca Poe, ramâne un scriitor al tuturor secolelor.

-Întrebarea pe care voiam sa vi-o pun suna în felul urmator: credeti ca suferinta, fizica sau spirituala, reala sau inventata de creator, joaca un rol în genialitatea creatiei?

-Eu sunt convins ca da. Poate ca fenomenul acesta l-au demonstrat cel mai bine medicii si psihiatrii si psihanalistii care au facut si aplicatii asupra literaturii. Suferinta acorda un grad de profunzime mai mare sensibilitatii scrisului. Suferinta mareste spiritul de reverie. Suferinta confera genialitatii o profunzime pe care altfel nu ar fi gasit-o. Eu nu neg faptul ca pot fi si genii fericite.

-Goethe, spre exemplu…

-În aparenta.

-Care, de altfel, cu Suferintele tânarului Werther, în epoca, a provocat un val de sinucideri.

-Goethe a întocmit, într-adevar, aparenta unui scriitor fericit. Era de provenienta modesta, a ajuns la cele mai înalte ranguri în ducatul de Weimar. Sigur, suferintele lui erau mai mult metafizice. Dar erau acele tipuri de suferinte care au amplificat dimensiunea unor sentimente în creatia lui literara. Daca Goethe nu ar fi trait personal anumite stari deosebite, nu ar fi existat Faust asa cum exista. Goethe avea o capacitate de traire (si lucrul acesta se vede din convorbirile lui cu Eckerman, mai ales) uriasa, o capacitate de dispunere si transpunere a sentimentelor pe planuri diferite. El a cunoscut suferinta din dragoste, oricât ar parea de ciudat, a cunoscut-o în tinerete, la Weimar, pentru o doamna ale carei farmece le-a descris cu discretie într-unele din poemele sale. Dar gânditi-va ca batrânul Goethe, aproape gârbovit, când a venit într-o statiune balneara, nici nu mai stiu unde era, cred ca era la Baden-Baden sau aici, în Cehia de acum, s-a îndragostit de o tânara printesa care cred ca nu avea nici optsprezece sau nouasprezece ani, si a cerut-o de nevasta. Bineînteles ca nu s-a putut. Si atunci, suferinta. Si acum îmi aduc aminte unde a si fost, suferinta aceea a generat faimoasa poezie care se cheama Elegia de la Marienbad, care ramâne una dintre cele mai profunde trairi si realizari ale poemului liric în creatia goetheana. Goethe, care a înteles gresit romantismul, fiindca el facuse acea afirmatie care parea o butada, ca tot ce-i clasic e sanatos si tot ce-i romantic e bolnav. Deci era bolnav de romantism fara sa stie si acolo unde romantismul a patruns profund în creatia sa, si-a patruns prin canalul suferintei, creatia lui s-a ridicat la parametri foarte înalti.

-Domnule profesor, a fost o încântare sa fiu împreuna cu dvs. în aceste câteva minute, vreau sa va smulg promisiunea ca, de câte ori veti mai veni la Câmpina, si, cu siguranta veti mai veni, veti accepta sa mai fiti împreuna cu noi. Va multumesc foarte mult, si as vrea sa închei cu ultimele cuvinte ale lui Goethe: „Licht, mehr licht!” Lumina, mai multa lumina!

-Da, Doamne, în câte feluri a fost interpretat si acest text. Când am fost la Weimar, am coborât în acea camera a lui Goethe unde a murit. Unde si scria. Ea este într-un demisol si acolo geamurile sunt mici. Nici nu stim sigur daca Goethe, atunci când i se stingea lumina ochilor, se simtea aproape orb fiindca murea sau fiindca cerea mai multa lumina pentru eternitate. Dar, oricum ar fi fost, mesajul lui ramâne la fel de profund.