Bine ati venit, domnule Nicolae Breban, în acest spatiu magic, asa îl numim noi, al Castelului Julia Hasdeu.

Nicolae Breban: Este magic si pentru mine, pentru copilul si tânãrul care eram; am citit atâtea lucruri despre acest castelas, despre legenda Juliei Hasdeu. De altfel, la Lugoj, unde am fãcut liceul, liceul de fete se chema "Julia Hasdeu". Dar vreau sã spun cã, în primul rând, mã impresioneazã mãrturiile rãmase de la marele lingvist si marele istoric al culturii române, unul dintre putinii bãrbati ai acestei natiuni care, ca si Cantemir, ca si Blaga, si-a propus proiecte mari, teme mari. Chiar dacã Etimologicum Magnum Romaniae n-a ajuns decât pânã la B, pânã la bãrbat, eu admir si, mai ales, incit pe tineri sã priveascã spre aceste mari modele, mai degrabã decât spre "micii fãurari", care si ei au momentele lor de sclipire. De asta sunt emotionat. Sunt prima oarã pe teritoriul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu si sunt si încântat de aceastã constructie, vag ezotericã; mobilele sunt frumoase, splendide si e grozav cã s-au pãstrat mobilele originale. Sigur, legenda Juliei e o legendã fãcutã pentru tineri, poeziile ei sunt interesante si pentru faptul cã e o corespondentã între culturile francezã si românã, fatã de originile gândirii si literaturii moderne românesti care, toate, în mare parte, îsi au originea acolo, la Paris. Desi eu m-am adãpat mai degrabã din sursele germane, Câmpina are acest tezaur aici si mã întristeazã ce spunea, mai devreme, ghidul muzeului, starea de delãsare a mormântului Juliei Hasdeu de la Bellu. Încercãm sã sesizãm Academia si Ministerul Culturii sã facã ceva, pentru cã n-avem multe asemenea semne ale trecutului de glorie al literelor românesti.

Pentru cã ati spus de câteva ori cuvântul tristete, îl asociez cu un alt cuvânt, suferintã. Credeti cã marii scriitori (si scriitorii, în general) au nevoie de suferintã pentru a ajunge la mari creatii? Fac o legãturã între disparitia lui Edgar Allan Poe, pe 7 octombrie 1849 (s-au împlinit de curând 151 de ani de atunci) si nasterea, la trei luni si o sãptãmânã, a lui Mihai Eminescu. Iau aceste douã repere pentru suferintã, nu neapãrat în sensul propriu, pentru calea spre o creatie de mare valoare.

N.B.: Da… E discutabilã ideea. Stiti cã romanticii puneau mare pret pe suferintã. Marele meu maestru, rusul Feodor Mihailovici Dostoievski, si-a construit toatã opera sa pe suferintã ca o cale de a ajunge spre umanitate. Maiorescu însusi avea teza suferintei. În general, teoreticienii romanticilor constatau, si cred cã e adevãrat, cã geniul are "capacitatea de a-si crea calea aceasta spre capodoperã prin suferintã. Într-adevãr, geniile, oamenii de mare talent, marile personalitãti stiu sã-si complice în asemenea fel viata, încât sã nu se poatã adapta lumii în care trãiesc si, pe de altã parte, trebuia sã recunoastem cã si lumea din jurul lor, lumea burghezã, cum am numit-o, dar, sã zicem, lumea normalã, lumea mediocrã, în sensul bun al cuvântului mediocru, se împotriveste acestor tineri cu idei bizare, care atacã ideile mostenite, ideile conservatoare. Deci, suferinta si-o provoacã omul de mare talent. Geniul, nu stiu dacã e o conditie sau nu, pentru cã sunt genii care n-au avut nevoie de suferintã ca sã creeze, cum a fost Goethe, de exemplu. El a stiut sã se aranjeze în existentã pe lângã ducele August si a fost ministru toatã viata. La Poe, sigur cã da, care e înrudit si cu Baudelaire, care l-a si tradus în francezã, desi nu stia bine engleza, e vorba de spiritul romantic târziu care intrã în aceeasi tipologie a creatorului. Vedeti cã e si o chestie de culturã, de caracter personal. Rãspunsul meu este cã suferinta socialã nu e neapãrat necesarã pentru nasterea unei capodopere, pentru cã suferinta intimã oricum existã, ea stã la baza creatiei mari.

Dar pentru romancierul Nicolae Breban, viata omului Nicolae Breban si creatia omului Nicolae Breban - privite, sã zicem, prin aceeasi prismã?

N.B.: Suferinta a apãrut în viata mea, suferinta socialã, în tinerete, când, din cauza originii mele sociale, tatãl meu era preot unit si mic fabricant, am fost dat afarã din scoli, din liceu, din facultãti. Dupã douãzeci de ani, eu însumi mi-am provocat aceastã suferintã cãreia i-am fost la început victimã, dupã aceea i-am fost autor. În 1971, dacã tineti minte, am iesit din sistemul oficial în care eram foarte bine plasat…

Ne amintim cu totii acest lucru…

N.B.: Am intrat încã o datã într-un con de suferintã socialã care a durat aproape douã decenii, dar pentru care, însã, - de asta vorbesc eu despre o justitie care planeazã deasupra noastrã - foarte rapid, zei, zeii mei tutelari, m-au rãsplãtit imediat cu lucrãrile mele fundamentale. Încã în ´72, anul în care m-am întors în România deposedat de toate privilegiile pe care le avea acel tânãr (si erau importante pe vremea aceea, vilã la sosea, masinã la scarã, membru în diverse comitete si comitii), în acel an am scris Îngerul de ghips, am început Bunavestire, peste câtiva ani scriam Drumul la zid. Eliberat de functii, dar si de starea aceea de mizerie psihologicã, pe care am avut-o toti scriitorii sub comunism, ce ne împingea la autocenzurã, ne împingea la mediocritate, vrând-nevrând, eliberat de aceastã pasãre neagrã si apãsãtoare cu care ne ademeneau oficialitãtile, am reusit sã-mi ating temele mele mari. Sunt, astfel, recunoscãtor celei de-a doua suferinte pe care mi-am creat-o singur. Aici e vorba de instinct de existentã, de ce alegi, pentru cã alti colegi ai mei, la fel de talentati, au rãmas în sistem si nu stiu dacã si-au atins marile lor teme si dacã si-au atins exprimarea lor fundamentalã.
Creatia are nevoie, în afarã de profesionalism, de culturã, de muncã, are nevoie de un anumit tip de radicalitate psihologicã. Aceastã radicalitate ti-o dã numai trãirea putin în afara, în penumbra socialului si mai ales a privilegiilor, a nucleului oficial.

Nu pot rata o întrebare obisnuitã, banalã: la ce lucrati?

N.B.: Lucrez la o tetralogie care nu e povestirea unui singur om în patru etape ale existentei, ci este aceeasi scenã epicã vãzutã din patru unghiuri diferite. Primul volum a apãrut acum doi ani, Ziua si Noaptea, (tot ciclul se cheamã Ziua si Noaptea), luna viitoare termin volumul al doilea care are un titlu fascinant pentru mine, Vointa de putere.

Vointa de putere… Are cumva legãturã cu Nietzsche? S-au împlinit o sutã de ani de la moartea fizicã a lui Nietzsche.

N.B.: Bineînteles cã are. E unul dintre maestri mei, o declar adeseori, am doi mari maestri, din tinerete, pe Nietzsche si pe Dostoievski. Douã spirite foarte apropiate, desi nu s-au cunoscut si nu prea s-au citit; Nietzsche a citit câteva din cãrtile [lui Dostoievski] dupã cum vãd dupã ultima biografie apãrutã la Gallimard, în trei volume, a lui Karl Janz. Ei m-au format, m-au impresionat, m-au emotionat si mã emotioneazã în continuare. Sunt maestri eterni. Eu spuneam, în tinerete, când eram întrebat ce maestru am, spuneam Dostoievski; si un amic zice: "a, esti orgolios, l-ai ales pe unul dintre cei mai mari"; si eu am spus: "nu, sunt umil, pentru cã voi v-ati ales pe altii mai mici drept maestri, ca sã puteti sã-i atingeti în zece-cincisprezece ani, pe când Dostoievki nu poate fi nici mãcar egalat. Deci, a fost o formã de umilitate, nu de orgoliu, cã mi-am ales acesti maestri. Sigur cã vointa de putere este un concept nietzschean, era ultima carte pe care o pregãtea, s-au gãsit notele sale. Sora sa, Elisabeth Förster- Nietzsche a si scos o carte apocrifã transcrisã de ea din note si falsificatã de ea…

Falsificatã precum a fãcut cu Asa grãit-a Zaratustra, ultimul capitol…

N.B.: Da, asa se pare… Dar asta e falsificatã în întregime. De aceea, nu-s decât notele sale despre vointa de putere, însã vointa de putere sau de dominare, cum o spune el, apare în toatã opera sa. Ea m-a atras foarte mult si ca o teorie a elitelor, bineînteles, ca o radicalitate extremã a unui spirit care luptã cu o ideologie veche de douã mii de ani, cu crestinismul, luptã cu marea ideologie idealistã, (ideologie în ghilimele!), marea filozofie germanã, luptã chiar cu maestrul sãu din tinerete, cu Schopenhauer. Vointa de putere mã intereseazã si pentru cã noi am traversat o epocã aflatã sub semnul puterii discretionare, totale, sub semnul manipulãrii omului de cãtre om, ceea ce înseamnã politicul, noi am traversat acest secol care a fost un secol al politicului, care a fost nu al banului, cum a fost secolul trecut, al marilor averi si al marilor familii, ci al ceea ce numim noi politic. Indiferent cã era politicã rosie, comunistã, sau neagrã, fascistã.

Aceastã apropiere se face din ce în ce mai mult, între ideologia fascistã si cea comunistã. O ultimã întrebare, pentru cã pornesc de la rãspunsurile dumneavoastrã. François Ettori spunea într-o carte cã, de-a lungul existentei omenirii, au fost trei puteri care au condus lumea si vorbea în ordine de: forta brutã, fizicã, religia si banul. El încheia: secolul urmãtor, mileniul urmãtor, va apartine informatiei. Cine va detine informatia, va detine putere. Nu vor dispãrea celelalte, dar preponderenta va apartine informatiei. Vã pun aceastã întrebare si în legãturã cu dezbaterile care au avut loc în aceste zile la Galele APLER 2000 referitoare la epoca internetului si transformarea cãrtii pe suport de hârtie în carte electronicã, un moment esential al acestui sfârsit de mileniu.

N.B.: Nu mã impresioneazã prea tare pe mine. Eu cred altceva. Spun asta si în Bunavestire, în câteva pagini. Vorbeam de nevoia de mit a omului, vorbeam de faptul cã vitalitatea, asa crede autorul Buneivestiri, vitalitatea omenirii este capacitatea de a crea mituri, cum a fost mitul homeric, mitul feudalitãtii, chiar si mitul banului, mitul burgheziei, care încã planeazã asupra lumii. Si acolo, în Bunavestire, vorbesc de ultimul mit posibil, cel al politicului. Informatia si escaladarea tuturor acestor etape, perfectionarea fantasticã a suporturilor tehnice ale informatiei mã impresioneazã mai putin, cum nu m-a impresionat prea tare, acum douãzeci de ani, când omul a ajuns la lunã. La fel, a existat o euforie a perfectiunii mijloacelor tehnice care în cazul acela nu era decât o rachetã sol-aer, nu? Care a depus pe lunã un om cu o psihologie foarte-foarte simplistã. Cei doi astronauti, unul dintre ei se pare cã s-a si "clãtinat" putin psihic, aveau o psihologie medie, aproape infantilã, sã spunem, fatã de ceea ce a produs spiritul uman. Pe mine mã intereseazã [mai mult] ceea ce numesc eu rezonanta ca mijloc de comunicare, decât comunicarea ca atare. Pentru cã nu comunicarea face mari salturi, suportul e mai interesant acum, care si el, dupã primele valuri de entuziasm, se va limita, va fi un simplu suport care va duce mai departe ideile, cartea, structurile. Pe mine mã intereseazã, cum vã spuneam, politicul, eu cred cã politicul va domina si în secolul viitor. Ceea ce întelegem prin politic: capacitatea, nevoia unor concentrãri mari umane de a avea niste exponenti, cum erau dragomanii sau voievozii acum o mie de ani, nevoia unor structuri deja mult mai ample de a se organiza - de unde apare birocratia si odatã cu birocratiea apare si politicianul, care e un exponent, care e un purtãtor de cuvânt si care apoi devine manipulator. Noi trãim în zodia politicului, nu cred cã s-a terminat cu nazismul si fascismul, astea au fost forme absolute ale politicului. Vom intra si în alte forme, formele normale care sunt cele ale administratiei politicului
Dar pe mine asta m-a fascinat: politicul si mai ales primul si cel mai mare roman politic al lumii, care e Posedatii lui Dostoievski.

Domnule Nicolae Breban, eu vã multumesc foarte mult pentru aceste câteva minute pe care mi le-ati acordat, am sã vã rog, în încheiere, sã spuneti câteva cuvinte pentru câmpineni.

N.B.: Sunt bucuros cã aici, la Câmpina, se pãstreazã legenda de oras intelectual de înalt nivel. Ieri, îmi spunea amicul meu Florin Sicoe, care e inspector sef la Culturã la Prahova, cã trebuie sã recunoascã ploiestenii cã orasul Câmpina are un nivel superior lor. Tin minte cã am fost în Câmpina acum vreo treizeci de ani, adus de amicul meu Matei Cãlinescu, sã vizitãm pe un tinerel care avea rubricã la Contemporanul, îl chema Nicolae Manolescu. De atunci, n-am mai fost în Câmpina, în afarã de anul trecut, o searã. Astãzi am rãgazul sã vãd mai bine câteva clãdiri deosebite si acoperisurile de aici, de pe terasa Castelului Hasdeu si promit sã mai revin.

Vã multumim si vã mai asteptãm.

Florin DOCHIA