Convorbirea avut loc în dupa-amiaza zilei de vineri, 17 ianuarie 2003

La mai putin de o saptamâna de la vernisajul expozitiei tale intitulata „Cinci veacuri de singuratate”, te gasesc în singuratate, (dar cu Iarina, fiica ta, si cu mama ta, nu chiar atât de mare singuratate!) pentru ca afara este ghetus si esti una dintre victimele iernii (intrã Iarina). Iarina, vii lânga noi?

Vino aici, la mami.

Nu vine lânga noi. Lidia, cum e acasa, unde esti nevoita sa stai mai mult decât de obicei? Nu te mai duci la scoala.

Cum sa fie? Eu as fi vrut sa ma duc la scoala. Nu doream nimanui sa pateasca ce-am patit eu. Ma plictisesc, ma doare piciorul, e absurd, dintr-un accident banal…

Ai vrea sa faci altceva decât sa stai în pat.

Da, poate, am sa încerc sa lucrez…

Nu te întreb ce vrei sa lucrezi. Sa vorbim de expozitia ta vernisata sâmbata.

Nu ma întrebi de ce „Cinci veacuri de singuratate”?

Nu te întreb de ce „Cinci veacuri de singuratate”!

Si eu sa încep sa explic, asa… Citindu-ti poeziile [din vol. în pregatire „Geometria singuratatii”, ilustrat de lidia si lansat la Câmpina, pe 16 mai 2003 – n.m.] m-am gândit putin la Márquez si mi-am adus aminte cu placere…

…De „Un veac de singuratate”…

…Si am facut un fel de joc de cuvinte cu acest „Cinci veacuri de singuratate”. Dar, daca am deschide acest subiect, probabil ca am discuta, asa, o noapte si o zi. Pentru ca este destul de întins acest subiect. În primul rând, autorul îsi impune o anumita singuratate, chiar doreste sa fie singur, chiar daca nu mereu. Prin participarea colegilor mei, prietenilor mei la vernisajul acestei expozitii, am înteles ca nu sunt chiar singura. Dar, eu am vrut si altceva. Pe lânga aceasta conotatie „la vedere”, toate peisajele mele sunt prin prisma artistului singur, ca simplu spectator al caselor de pe Câmpinita, strazilor din Câmpina, de acum si de altadata, al Muscelului, cum era odinioara, am lucrari din ’92 si ’94. Am dorit un fel de retrospectiva, care sa fie un aport la aceste manifestari aniversare ale orasului, de la un bun câmpinean, sa spunem asa. Nu prin fotografie [ca în expozitia aflata anterior în aceeasi sala – n.m.], ci, asa cum am crezut eu si cum am vazut eu, ca locuitor si ca spectator.

Crezi ca un artist – un pictor, un scriitor, daca vrei – este un om care are nevoie de singuratate sau este un om al agorei, al pietei?

Depinde… Ca sa-l citez pe Ilfoveanu, mie îmi place sa lucrez pentru o anumita elita. Daca pot sa împac si cealalta parte…

Iar te vor înjura! Iar te vor înjura! Faci pentru elite! Nu faci pentru popor!

Ba da, dar nu cer sa fiu înteleasa de toata lumea! Adica eu ma exprim si ma pun pe tapet asa cum sunt eu. Nu doresc o explicatie si nu vreau sa lucrez chiar facând, cum sa spun, Rapirea din Serai sau apusuri de soare edulco-lirice. Nu vreau sa acuz pe nimeni, dar eu înclin sa cred ca am un mesaj si vreau sa formez un anumit gust, pentru un anumit public. Sau chiar pentru tot publicul. Cine întelege…

Pentru tot poporul român – cum spunea deunazi Sabin Balasa, bineînteles, cu ironia-i caracteristica, la o emisiune de televiziune. El avea tot timpul o ironie ascunsa sub fiecare fraza, sub fiecare cuvânt. Spunea: eu pictez pentru poporul român. Desigur, nu pentru fiecare individ, ci pentru toti cei care au nevoie de mesajul meu.

Am întâlnit si situatii fericite în care mi s-a spus: domnule, eu nu înteleg ce ai pictat aici, dar ma simt bine când vad asa ceva. E un lucru foarte mare ca se poate întâmpla asta. Daca vine cineva si priveste pictura ca atare, si si-o pune acasa si se simte bine când o priveste… Uite, am avut o mare satisfactie când, nici nu-mi pusesem bine lucrarile pe perete, a venit cineva si a zis: îmi place lucrarea asta, o vinzi cumva? Nu stiu, eu n-am facut expozitia neaparat pentru vânzare, dar, daca îti place, am sa ti-o ofer. Bun, trec peste asta, am facut un om fericit. Sunt putine cazuri, dar e bine ca se întâmpla si asa.

Pentru ca mesajul plastic, zic eu, ca si mesajul muzicii – cele care nu au drept suport cuvântul – se transmit altfel, de la spirit la spirit, între spirite pereche, poate, care îsi corespund…

În primul rând, ca eu înmagazinasem o gramada de fluxuri magnetice, de stari pe care le pun în lucrari. Acum daca ele se transmit… Chiar mi-aduceam aminte de Cezanne, care zicea: ce-ar spune o natura daca ar reactiona în timp ce o pictezi si chiar ar coresponda cu tine? Cum s-ar simti ea când ar sti ca tu o înregistrezi pe pânza, prin prisma ta?

Superb exprimat… Ai spus fluxuri magnetice, suntem la 50 de metri de Castelul Julia Hasdeu…

Da!

Se pare ca si tu esti sub aceasta umbrela spirituala a Castelului…

Cred ca-mi este chiar benefica, pentru ca Hasdeu a invocat tot felul de spirite…

Depinde cum judecam lucrurile. Depinde de lumina pe care o punem pe acest tablou.

Cred ca eu sunt într-o zona mai favorizata…

E mai multa lumina la tine, aici… Hai sa ne întoarcem la expozitie. Ce contine? 45 de tablouri…

Eu mi-am propus, pentru acest an, o retrospectiva, desi n-am murit!, de obicei asa s-a încetatenit , ca dupa ce trec nu stiu câti ani, devii si consacrat. Aveam în pod zeci de schite si de lucrari, de tatonari de-ale mele si cautari, pe care, tot rasfoindu-le si ravasindu-le, m-am gândit ca ar fi pacat sa nu le vada si altcineva, era munca de câtiva ani. Nu vreau sa ma laud, am avut o viata destul de agitata si de complexa. Le-au vazut si alti prieteni care mi-au spus ca sunt frumoase si ca ar merita sa le scot de sub pragul timpului. Mi-am propus sa fie un început de retrospectiva. Mai am schite, crochiuri, portrete adunate, parada modei, papusi si alte „minuni” pe care le-am facut de-a lungul timpului. Sa am sanatatea si dispozitia necesara si am sa fac multe lucruri frumoase pe care mi le-am propus de ani de zile, dar conjunctura nu mi-a fost totdeauna favorabila, ca sa pot sa le acopar pe toate.

Sa zicem ca a venit un flux magnetic acum, în aceasta zona si te-a facut sa stai treizeci de zile, vrând-nevrând, în casa…

Nu mi-as mai dori sa mai am…

Ceva se pierde când altceva se câstiga, nu? Trebuie sa fie un echilibru. Asta ca sa glumim putin, nu e nimeni care sa doreasca acest lucru. Ce pregatesti pentru acest an? Din câte am auzit eu, - a venit, asa, un flux magnetic si mi-a comunicat ca - pregatesti o expozitie de nuduri.

Tema mea primordiala, pe lânga arlechini si colombine. Vreau sa încerc un nud putin mai complex, putin mai detasat de starea lui realista, încerc sa fac un pic de abstractionism. Chiar ma gândesc acuma… nu stiu înca ce… dar am niste idei în cap…

Iesi din neoexpresionismul tau…?

Da. Încerc sa-l aduc la un postmodernism spre mine. Fara falsa modestie, încerc sa ma arat si pe mine. Pâna acum, am tot luat de ici, de colo, nu promit ca o sa iasa nemaipomenit, dar încerc.

Postmodernismul asta e destul de ambiguu. Din ce în ce mai ambiguu, nu doar în arta plastica, vorbesc în general. Citesc tot felul de texte – postmodernismul pare a exclude individul. Or, la tine, spui ca vrei sa iesi mai mult în fata. Exclude individul, punând accent pe grupuri, pe colectivitati, pe minoritari, îi aduce în fata, la o egalitate cel putin. Pentru tine, ce înseamna acest postmodernism în care individul este în fata?

Eu l-am înteles ca etalon al sinelui, deci, ca o iesire în fata, nu neaparat a unui grup, cum a fost în perioada happening, arta conceptuala, mai este si acum. Nu pot sa spun ca sunt adepta chiar a tot ce se întâmpla acum în arta moderna, pentru ca mai sunt si…

…Extremisme.

Nu stiu… nu vreau sa spun ca sunt depasita sau blazata, dar pur si simplu nu le înteleg, sau nu-mi plac, sau nu sunt pe sufletul meu. Nu acuz pe nimeni, mi se pare normal, toata lumea vrea sa se manifeste într-un fel sau altul. Si chiar ceea ce e mai ciudat si mai… (nu vreau sa spun abject…) provocator, asta incita, place la public, dar, pentru scurt timp, pentru moment, impactul este foarte mic.

Tine de durata si nu de timp.

Eu vreau sa ramân la ceva care sa nu se scurga de pe perete în momentul când l-ai pus si, eu stiu, sa mai faca si muste…

Dar sa se scurga precum lacrimile pe icoanele sfinte. Ce legatura personala ai tu cu transcendenta?

Întotdeauna eu m-am gândit ca sunt (si pictorul, în general, este) pe o anumita treapta spre cer. El are voie sa-l picteze pe Iisus, eu am voie. În multe religii, figura acestuia nu poate fi reprezentata. Dar chiar daca nu o reprezint eu pur si simplu, având contact cu ce este frumos si reprezentând frumosul, mi se pare ca noi, pictorii, suntem aproape de Dumnezeu, prin însasi dorinta asta de a face lumea mai frumoasa, mai buna. Chiar si prin expozitia asta a mea, care este si un semnal de alarma, pentru ca lumea s-a înstrainat, s-a însingurat, (nu numai eu!) nu mai stam „la un pahar de vorba”, nu ne mai împartasim sentimentele, toata lumea alearga dupa bani, dupa afaceri si a uitat sa se opreasca un pic, sa intre într-o galerie de arta, sa se uite la un peisaj, la un portret. Eu m-am bucurat, totusi, ca lumea s-a strâns [la vernisaj – n.m.] într-un numar destul de mare.

Era chiar mare aglomeratie, tu esti putin prea modesta. Hai sa ne oprim aici; ca toate dialogurile noastre, si acesta ramâne deschis, dar sa promitem ca vom reveni. Îti urez sanatate, mult spor (si chef) la lucru, daca tot esti blocata în casa pentru vreo luna de zile. La revedere, asadar.

La revedere.

Florin Dochia