Iata-ma la Castelul „Julia Hasdeu” din Câmpina, în micul birou al d-nei Jenica Tabacu, muzeograf coordonator. O prima întrebare: care, ai spune acum, ca este punctul zero al legaturii tale cu acest loc, cu personajele care îi dau, astazi, anumite simboluri?

Eu cred ca nimic nu este întâmplator si, când spun acest lucru, ma gândesc la un prim contact cu acest loc. S-a întâmplat ca, în ianuarie 1988, când aveam 19 ani, dupa un esec la facultate, sa fie acesta locul meu de munca. Am venit aici, l-am cunoscut pe muzeograful de atunci, Octavian Onea, am început sa lucrez la muzeu pe un post pe care eu nu-l desconsider, acela de supraveghetor.

„Supraveghetor” înseamna ceva important.

Orice munca înnobileaza. Asa a fost sa fie primul meu contact cu locul acesta. La vremea respectiva, Castelul era în reparatie, restaurarea nu începuse înca, asa încât nu era deschis vizitatorilor. În anul acela, am facut multe lucruri bune. Îmi amintesc ca am suferit foarte mult, deoarece casuta, care se pastreaza si acum, se afla într-o stare jalnica. Cerdacul din lemn nu mai exista, mai erau doar câteva stinghii rupte cu nepasare ca sa fie puse pe foc. În interior, totul arata deplorabil, biblioteca savantului, documentele care se pastrau acolo nu erau pastrate în conditii foarte bune. Eu, cu puterile mele de atunci, am reusit sa fac doar ordine. Timp de doua saptamâni, am curatat locul, l-am ordonat, am pus în rafturi fiecare carte, fiecare document, inclusiv manuscrisele spiritiste pe care astazi le cercetez.

Cum de faceai asta? Din spiritul tau de ordine?

Nimeni nu-mi impunea lucrul acesta, dimpotriva. Întotdeauna mi-a placut ca în jurul meu sa fie ordine. Asa fac si acasa, si aici, acum. Eu spun ca un om care reuseste în viata e, înainte de toate, un om bine organizat. Îmi aduc aminte prima zi de munca la Castel. Domnul Onea m-a solicitat sa fac niste fise, împreuna cu dânsul, si nu am lucrat la Castel, am lucrat peste drum, la familia Adam, în bucatarie, unde gatea gazda. A doua zi, am refuzat sa mai merg acolo, pentru ca nu ma simteam în largul meu, aveam sentimentul ca deranjez o familie, normal. Am spus ca eu sunt angajata la Castel si acolo lucrez. Desigur, nu se putea lucra în casuta asa cum era atunci – dezordine de nedescris, lucruri aruncate pe jos, trebuia sa pasesti cu grija ca sa nu calci pe ele. Timp de doua saptamâni, am facut ordine, am pus lucrurile la locul lor. Bineînteles, i-am solicitat muzeografului parerea de fiecare data, nu era o munca de arhivar, ci pur si simplu, o treaba de om ordonat. Trebuia sa stii unde gasesti ceva când ai nevoie. Chiar daca era închis Castelul, mai veneau vizitatori mai speciali, personalitati.

De exemplu?

Chiar la doua saptamâni de când eram angajata, a venit poetul Ioan Alexandru. A fost o mare placere pentru mine sa-l primesc si sa stau de vorba cu el, a fost o ocazie unica.

Exista vreun semn al trecerii lui Ioan Alexandru pe la Castel?

Nu, nu exista. Venise cu unul dintre fiii sai, care avea probleme de sanatate, la celebrul medic Cojocaru, la Poiana Câmpina, si a tinut cu orice pret sa ajunga si la Castel. A, vorbit despre Castel, despre Hasdeu, despre Eminescu, a fost o discutie foarte interesanta, o discutie care, pot sa spun, mi-a schimbat destinul. Pentru ca, pe atunci, nu m-as fi gândit sa urmez o facultate umanista, alesesem matematica, în ultimul an de liceu, si continuam sa ma pregatesc pentru matematica.

Pare firesc, pentru o fiinta ordonata, ca tine.

Poetul Ioan Alexandru m-a sfatuit sa aleg aceasta cale, credea ca urmez o facultate la fara frecventa, a zis: „nu, domnisoara, eu nu va vad acolo, eu cred ca exista o cale mult mai buna, cea de a face filologie”. Pâna la urma, a fost jurnalistica… pe care am terminat-o în 1994. În timpul studiilor, am colaborat la ziarul „Prahova”, era singura gazeta din acea vreme, voiam sa fac jurnalistica, dupa absolvire. Nu a fost sa fie asa. Dar, pe atunci, nu m-am gândit nici o clipa sa revin la Castel. O singura data am acceptat o colaborare pentru o revista din Bucuresti, un magazin pentru femei, un material despre Julia Hasdeu. Am venit la Castel, dar cu domnul Onea nu comunicam prea bine, cred ca simtul meu pentru ordine, un pic nemasurat, îl deranja. Nu m-a ajutat aproape deloc sa ma documentez. M-am documentat, totusi, pentru ca, în 1988, citisem si câte ceva din ceea ce se afla în biblioteca si arhiva Castelului.

Si ai scris despre Julia Hasdeu…

Da… atunci. Apoi, în 1994, am plecat în Franta, dar n-am putut ramâne acolo, nu m-am putut împaca cu sentimentul acela, ca esti strain într-o tara straina. M-am întors acasa, cu toate ca puteam sa ajung, cu putina rabdare, unul dintre cronicarii de la „Le Dauphin libere”. Ma primisera în cercul lor, am lucrat chiar si în cadrul agentiei de presa, am beneficiat de o bursa-stagiu, fara remuneratie, bineînteles. A fost o experienta foarte frumoasa, un contact cu atmosfera dintr-o redactie occidentala. N-am avut rabdare, ar fi trebuit sa astept un anumit timp, nu se stie cât de lung, pentru eliberarea actelor necesare; acest lucru însemna sa nu-mi vad copilul, însemna mai multe lucruri… însemna sa nu mai vin acasa! N-am rezistat si m-am întors. M-am întors cu gândul sa fac ziaristica, îmi placea acest lucru. Cred ca aceasta facultate a accentuat dorinta mea pentru ordine, dar, mai mult, m-a învatat sa sintetizez si sa spun în foarte putine cuvinte cât mai multe lucruri.

Te-a învatat sa scrii scurt.

JT: Exact. Am mai învatat un alt lucru: sa respect documentul, sa caut întotdeauna sursa, sa nu fac afirmatii fara fundament. Este foarte important lucrul acesta. Am învatat sa exclud subiectivitatea, iata, chiar în legatura cu cercetarile pe care le fac acum, referitoare la experientele lui Hasdeu si povestea acestui Castel.

Adica sa respecti spiritul stiintific.

Sursa asigura credibilitatea. Nu cred în autoritatea personala, eu cred în autoritatea documentara. Desigur, atunci când nu e o idee, o teorie a ta, personala.

Sa revenim, te-ai întors în România.

Da. Primul pas a fost sa merg la redactia ziarului „Prahova”, unde oamenii ma cunosteau, atât regretatul Octavian Gâla, cât si domnul Cârstea, care era redactor-sef.

Domnul Gâla era câmpinean.

Da. Dar se pare ca nu a contat acest lucru, domnul Cârstea m-a rugat sa fac o cerere, dar, mai pe ocolite, mi-a spus ca nu sunt locuri, chiar în ziua respectiva fusese angajata o inginera. Nu a contat ca aveam studii de specialitate, ca, la vremea respectiva, vorbeam câteva limbi straine, tocmai venisem din Franta cu o experienta chiar în presa, cu un atestat al acestei experiente. Discutia aceea mi-a lasat o amaraciune în suflet, pe care o port si astazi. De câte ori ajung la Casa Alba din Ploiesti, parca retraiesc acel sentiment de frustrare.

Dar a fost si asta o experienta…

…Din care consider ca am avut de câstigat. Orice rau spre bine, nu? Sau dupa ploaie, vine soare! Pentru ca, plecând de la Casa Alba, m-am îndreptat catre Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie, unde aveam cartea de munca, pe care trebuia sa o ridic. Pe scari, m-am întâlnit cu fosta mea sefa, domnisoara Ani Iordache,sef de sectie raspunzând si de Muzeul Memorial B. P. Hasdeu. M-a îmbratisat si m-a întrebat: „Ai venit sa te angajezi la noi?” Am ramas surprinsa, nu credeam ca în Prahova am vreo sansa. „Aveti vreun loc liber?”, am întrebat. „Încearca sa vorbesti cu directoarea”.

Ani Iordache era la Casa Memoriala „I.L. Caragiale”, dar si sefa sectiei „memoriale” pe judet.

Da. Am intrat la d-na directoare, am facut o cerere (nu-mi amintesc daca în acea zi) ca sa fiu angajata la Muzeul B. P. Hasdeu. Am avut, asa, o inspiratie, nu stiu de unde mi-a venit.

Poate era mai mult o dorinta…

Abia apoi am aflat ca exista un loc la Muzeul B. P. Hasdeu! Urma sa fie scos la concurs un post de supraveghetoare. Era prin aprilie 1995, în februarie se deschisese integral muzeul, participasem atunci si fusesem impresionata, chiar daca restaurarea nu se terminase, cum nu s-a terminat nici azi.

Asadar ai facut cerere.

Sa particip la concurs pentru supraveghetoare.

Mai fusesesi supraveghetoare…

Mai fusesem si am spus ca voi fi supraveghetoare pâna când va fi disponibil un post de muzeograf, pentru care voi sustine, desigur, un nou concurs. „Esti sigura?”, m-a întrebat secretara. „Da, sunt sigura!”, am spus. În Franta vazusem arhitecti care faceau munci comune, pentru ca nu gaseau un post potrivit cu pregatirea lor. În plus, era aproape de casa si ma simteam legata de acest loc. Doamna directoare mi-a spus, peste câteva zile, ca eu sunt la început de cariera si nu este de acord sa mi-o încep în acest fel. Sincera sa fiu, nu am înteles discursul domniei sale, nu m-a multumit acel raspuns.

Directoarea era doamna Lia Dulgheru.

Cea care este si astazi. Nu m-a multumit acel raspuns. Se vede bine ca, la noi, la români, exista aceasta tendinta de a face o diferenta între „munca de jos” si „munca de sus”. Mi-am dat seama ca nu am cum sa ma opun situatiei si, atunci, am cedat. Nici nu m-am înscris ca participant la concurs.

Stricai imaginea acea a participantilor, erai deasupra competentei cerute de post.

Ma rog, probabil. Dupa acel episod, a mai durat o luna si cineva a iesit la pensie si atunci m-am prezentat la concurs pentru un post de muzeograf. Având în vedere ca Muzeul era o institutie de importanta judeteana, chiar nationala, cu legaturi atât în tara, cât si în strainatate, cu alte muzee, cu alte institutii, cu donatori etc., era nevoie de cineva care sa se ocupe de relatiile cu publicul. Asadar, postul a fost scos la concurs cu aceasta încarcatura de sarcini. Am participat la concurs…

Studiile tale te recomandau pentru un asemenea post.

Da, da. Am luat acest post, am stat la Ploiesti pâna în ianuarie 1996. În acest timp, am participat la realizarea a doua carti: „Un trecator grabit prin timpul nostru”, despre profesorul Simache, si „Nicolae Simache, ctitorul”, scrise de Paul D. Popescu. De asemenea, am tehnoredactat câteva carti semnate de sotii Stanescu, Iulia si Eugen…

Doi oameni deosebiti, remarcabili…

Exact, pentru mine au fost nu doar colegi, ci mai mult, aproape parinti, am învatat sa nu accept mediocritatea în jurul meu, pentru ca atunci decad. Din pacate, dupa desprinderea Muzeului Hasdeu de Muzeul de Istorie, ne vedem mai rar. Dar, între timp, m-am ocupat de constituirea patrimoniului pentru sectia de istorie a sportului prahovean, împreuna cu Arthur Hoffman, un suflet mare, un entuziast.

Dar ai ajuns la Muzeul Memorial „B.P. Hasdeu”…

…În februarie 1996, prin transfer, ca muzeograf. Am redevenit colega de sectie cu domnul Onea, care, din motive numai de dânsul stiute, m-a primit glacial. Îmi vine în minte o expresie ce-i apartine si care, la vremea când a fost rostita, m-a durut: «Ai urmat o facultate aproximativa.» Azi, gândindu-ma la tot ce a fost trist în trecut, am puterea sa surâd si sa ma întreb: la ce bun?

Ca muzeograf aveai, desigur, contact cu vizitatorii, carora trebuia sa la împartasesti din cunostintele tale. Ce le spuneai, dat fiind ca o istorie a Castelului nu era înca scrisa…?
JT: Faceam o îndrumare bazata pe cultura generala, cum sa spun, nefundamentata stiintific suta la suta.

Era mai mult colocviala.

Cam asa. Dar nimeni nu se preocupa nici sa-mi spuna, nici sa-mi arate…

Si nici sa-si ceara…

Era, acolo, asa, un fel de dolce farniente, daca vrei.

Merge si asa!

Exact. N-am suportat ideea de a ridica din umeri atunci când esti întrebat si mai ales când reprezinti un asemenea loc, ca muzeograf, trebuie sa vii cu alte cunostinte, suplimentare. Eu despre aceasta nu stiam mare lucru. Stiam ce stia toata lumea. Am încercat sa descopar mai mult si m-am dus la arhitectul Calin Hoinarescu, la Ploiesti (era înainte de a veni efectiv la muzeul din Câmpina) sa-l întreb despre stilul constructiei, despre simbolurile sale, stiind ca este o constructie ciudata (asa mi se parea atunci, acum nu mi se mai pare ciudata, ci, dimpotriva, posibil de explicat), dar nu am aflat nici un raspuns. M-a trimis la pictorii Cristina Paunescu si Dan Strâmbu, care, culmea, au modificat si au creat pictura noua în Castel dovedind ca nici dânsii nu stiau si nu erau la curent cu ceea ce, de fapt, Hasdeu dorise sa simbolizeze prin acest loc. Dezamagita, am renuntat si am început activitatea la muzeu fara a cunoaste multe lucruri. Exista o prezentare generala, „Castelul a fost construit între anii…” etc., dar chiar descoperiri recente nu mai arata aceiasi ani! Nu se vorbea atunci despre cine au fost arhitectul, constructorul, abia acum descoperim acest lucru. Nu stiam nimic despre mostenitori, despre istoria proceselor care s-au derulat dupa moartea lui Hasdeu. Nu stiam nici macar numarul de ordine al Castelului în celebra lista a monumentelor de cultura elaborata de Consiliul de Ministri!

Era o ceata deasa…

Era o nebuloasa, o necunoscuta. Asa a fost timp de trei, patru luni. Pâna când la Castel a venit un domn care lucra în Ministerul Culturii, dar care a si scris niste carti legate de biografia lui Ion Barbu si altele, era domnul Mircea Colosenco. A venit într-o duminica, nu prea m-a bogat în seama, era cu sculptorul Alfred Dumitriu, care avea un atelier la demisol, cu d-na profesor Suditu, care era vicepresedinta fundatiei Hasdeu. Spre sfârsitul programului (avusesem destule grupuri), înainte sa iasa, domnul Colosenco m-a întrebat, într-o doara, ca un ecou: „Dar dumneata, cu ce te ocupi aici?” În sfârsit, ma baga în seama! „Stiti, am spus, m-ar încânta sa ma ocup de publicistica lui Hasdeu, de Hasdeu gazetarul”. La care dumnealui m-a întrebat, asa, deschis: „Duduie, cunosti franceza?” I-am spus ca da. Si atunci mi-a dat câteva hârtii – ulterior, am vazut ca sunt rezumate facute de Hasdeu la mesajele spiritiste, copiate de domnia sa de la Arhivele Statului. Mi-a spus ca stie de aceasta arhiva spiritista a lui Hasdeu raspândita în multe locuri si de care nu s-a ocupat nimeni, n-a studiat-o nimeni. „Consider ca dumneata ar trebui sa te ocupi, daca stii franceza, mai ales ca lucrezi aici, în acest loc”.

Ti-a dat de lucru domnul Colosenco?

Mi-a lasat acele rezumate sa le traduc si sa-i spun peste trei zile daca sunt capabila sa fac acel lucru. Bineînteles ca, pâna miercuri, stiam ca acela va fi domeniul de care ma voi ocupa, chiar daca, atunci, nu stiam prea multe. Desigur, dl. Colosenco si-a dat seama de ignoranta mea, de necunoasterea unei terminologii specifice, asa ca m-a sfatuit sa citesc anumite carti, mi-a adus chiar anumite carti. Citindu-le, am început sa înteleg ce vrea sa însemne aceasta comunicare între cei vii si cei morti. Bineînteles, era doar abeceul…

Erai în clasa întâi!

Exact, exact, de la ele pâna la ceea ce citesc azi, în materie de ezoterism, de simbolistica, de stiinta semnelor, e o distanta enorma, un salt urias. Dar a trebuit sa încep cu ceva pe întelesul meu, al aceleia de atunci. Nu se puteau arde etapele, nebuloasa ar fi ramas. Si, putin câte putin, am început sa lucrez în arhiva spiritista. Lucram foarte greu, pentru ca arhiva spiritista nu exista la îndemâna mea. Desi eram muzeograf la Castel si ar fi fost normal sa am acces la cercetare, nu aveam. Pentru ca arhiva spiritista era nu la gestionarul muzeului, ci în grija domnului Onea.

Protejata.

Protejata, oarecum. Si-atunci am început sa fac tot felul de procese verbale, primeam zece manuscrise, trebuie sa le returneze a doua zi, a treia zi, îti dai seama? Era imensa munca, efortul, pentru ca în doua-trei zile nici n-ajungeam sa le copiez, la vremea respectiva, mi-aduc aminte, nu exista calculatorul, veneam cu masina de scris de-acasa, la muzeu n-aveam nici macar o masina de scris. Erau conditii destul de vitrege. Si totusi, asa am început sa studiez. Am lucrat cu domnul Colosenco, urmarindu-i ideile si am scos „Protocoalele sedintelor de spiritism”, o carte care nu m-a multumit deloc. Nu ma multumeste nici astazi. Dar, a fost un început necesar.

A fost o deschidere importanta. O lumina aruncata asupra unei dimensiuni care ramasese mai mult în legenda.

Eu înteleg acea carte, pentru ca am acum în memorie celelalte mesaje, care s-au legat. Dar cititorului îi este foarte greu s-o înteleaga, pentru ca nu exista o continuitate cronologica, noi doar am coroborat niste rezumate gasite de domnul Colosenco la Bucuresti, cu ceea ce am gasit eu la Câmpina, ordonându-le numai dupa data. Or, între datele respective, existau alte mesaje si legaturile se faceau daca, bineînteles, exista o ordonare cronologica a textelor.

„Arhiva spiritista” pe care ai început-o anul trecut [2002] s-o editezi – va ajunge, probabil, la sase volume – anuleaza valoarea „Protocoalelor sedintelor de spiritism”?

În mod sigur, da. Pentru ca, în „Arhiva spiritista”, am început sa le asezam [mesajele] cronologic. Toate textele pe care le-am gasit în diverse depozite, în diverse locuri – la Craiova, la Bucuresti si la Câmpina – le ordonam cronologic si, atunci, normal ca cititorului îi va fi mai usor sa urmeze firul mesajelor si sa aiba în memorie continuitatea experientelor lui Hasdeu. Nu mai exista rupturi.

Poate ca „Protocoalele” îsi vor pastra, totusi, valoarea bibliografica, în vremuri, fiind prima încercare de deschidere a acestei dimensiuni hasdeene.

A fost o experienta necesara si o experienta din care eu am avut de câstigat, în sensul ca, dintr-odata, s-a deschis o poarta. O poarta de la care a început un drum, la capatul lui o alta poarta, un alt drum si asa mai departe. A fost un pas necesar.

Eu zic sa pastram aceasta carte, pentru ca multi oameni mari îsi pastreaza abecedarul. Mi-amintesc ca aveam acasa, copil fiind, abecedarul tatalui meu, de dinainte de razboi, nu mai avea o alta valoare decât acea sentimentala, de aceea îl pastrase.

Eu sunt legata mult de „Protocoale”. Însa, din punct de vedere stiintific, valoarea creste. Uite, de pilda, daca în volumul I din „Arhiva spiritista” nu mi-am permis sa introduc nici un cuvânt pentru a usura lectura cititorului, nu mi-am permis sa fac prea multe adaptari – si este destul de greu sa citesti acest volum si sa-l întelegi, trebuie sa revii la o fraza, la un paragraf – pentru ca am vrut sa pastrez spiritul acela, am vrut sa pastrez sufletul textului receptat de mediu sau receptat de Hasdeu, în volumul al II-lea, am progresat putin. În sensul ca, pastrând mesajul în sine si dorind ca orice cititor sa-l gaseasca în forma lui autentica, mi-am permis sa adaptez un pic si traducerea ca sa usurez lectura si nu ca sa fac modificari de sens…

Fara a trada spiritul stiintific.

Deja este un mic progres. Vreau sa spun ca eu m-am trezit dintr-odata facând aceasta munca. Dar am gasit, în sfârsit, o cale de colaborare si nu cu oricine, ci cu profesorul Ionel Oprisan, care este un cercetator împatimit al biografiei si operei lui Hasdeu. Lucrând de unul singur si neavând o experienta în aceasta directie, nu ai cum sa nu gresesti, sa ai scapari. Din punctul meu de vedere, consider ca volumul al II-lea este mult mai bine realizat decât cele anterioare.

Are aproape cinci sute de pagini.

Cu desene, cu schite. Mesajele ofera din ce în ce mai multe informatii. Voi da un mic exemplu. Nu am stiut si nimeni nu a cunoscut perioada reala de zidire a Castelului. Am descoperit într-un mesaj aceasta perioada. Nu am stiut ca la mormântul Juliei exista portretul acesteia facut de Diogene Maillart, în ziua mortii ei. Noi, la Castel, detinem o reproducere. Despre tablou nu stiam unde se gaseste, nu stim nici azi, dar stim ca s-a aflat la mormântul Juliei. Un alt exemplu este ca am aflat cine a pictat îngerii la templu. Hasdeu nu vorbeste despre artistul care i-a pictat, în cavoul de la cimitirul Bellu. El este Juan Alpar, un nume care mie mi-a retinut atentia. Cercetând într-o enciclopedie, am descoperit faptul ca Juan Alpar a pictat peisaje câmpinene chiar în perioada în care acest Castel a fost decorat la interior! Ma gândesc – si este o supozitie – oare Juan Alpar a pictat în Castelul Julia Hasdeu? A realizat pictura murala?

Înca o directie de cercetare.

Aceasta cautare în arhiva spiritista ma conduce catre anumite informatii care nu ramân necunoscute. Ar fi drept sa amintesc faptul ca cercetarea arhivistica pe care am întreprins-o în 2002 a avut ca rezultat constatarea nulitatii absolute a certificatului de mostenitor pe care un cetatean îl obtinuse în… 1973! Timp de treizeci de ani, nimeni dintre cei care ar fi putut sa schimbe situatia nu a facut-o, desi erau la curent cu faptul ca un individ pretindea ca ar fi mostenitorul lui Hasdeu si avea acte în regula, eliberate chiar la Câmpina. Evident, persista întrebarea: de ce nu au cercetat adevarul? Din nepasare, sau, poate, din complicitate. Greu de raspuns… Domnul Petre Costache, juristul Consiliului Local Câmpina, si cu mine, determinati de ceea ce „vorbeau” documentele, am crezut în câstigarea procesului pentru anularea acelui strâmb certificat de mostenitor. Si a fost sa fie vistorie, un trumf al adevarului ascuns în hârtii timp de decenii. Infoematiile adunate vor umple paginile istoriei acestui loc, istorie înca nescrisa.

Informatii cu caracter stiintific-istoric, atestari ale unor fapte si ale unor oameni reali.

Întotdeauna mi-am spus – si am spus si altora, apropiati de acest loc – ca acest Castel nu este foarte vechi, nu este batrân, nu dateaza din 1200, 1100 sau mai stiu eu de când, ca o catedrala occidentala! La acelea cunoastem istoria, cunoastem cine le-a facut, s-au pastrat anumite date. Castelul Julia Hasdeu este tânar, are doar o suta de ani! Si este imposibil ca, în aceasta arhiva care s-a pastrat, sa nu descoperi niste lucruri legate mai ales de perioada în care Castelul a fost construit. Si iata ca, putin câte putin, descopar aceste lucruri.

Cum vezi viitorul Castelului, viitorului operei lui Hasdeu si viitorul tau legat de amândoua? Întrebarea e usoara, raspunsul e mai greu…

Nu stim… Probabil ca orice om, în viata, are o misiune… Cred ca… viata asa mi-a aratat, pâna acum… ca misiunea mea pe pamânt este aceasta: sa scot la iveala aceste lucruri legate de Castel. Poate nu întâmplator pe mine ma roade curiozitatea de a afla mai mult. Si am si forta necesara de a lucra într-o arhiva. Este un lucru deosebit de greu. Cercetarea în arhiva, dupa mine, implica nu numai rabdare, ci si multe alte lucruri… conexiunile pe care trebuie sa le realizezi între date, informatii, pentru a le îmbina, a le armoniza, necesita, în afara cunostintelor, mai multa aplecare si mai mult sacrificiu din partea celui care o face. Eu cred ca despre acest loc se va vorbi mult timp de aici înainte. Descoperirile acestea poate ca vor avea si ele rolul lor, în sensul ca vom afla, probabil, semnificatia reala pe care Hasdeu a vrut sa o dea acestui monument. Pentru ca Hasdeu nu l-a înaltat întâmplator. Si el nu este numai un monument al durerii lui Hasdeu sau un fel de dar consolator pentru fiica sa defuncta. Castelul înseamna mult mai mult, este expresia credintei proprii a lui Hasdeu despre aceasta existenta a omului în legatura cu divinitatea si despre existenta omului în Univers. Lucrurile sunt foarte complicate, însa mi-as dori din suflet ca acest castel sa devina un loc reprezentativ, un loc de atractie pentru milioane de turisti din toata lumea. Mi-as dori ca, în viitor, la Castelul Julia Hasdeu sa lucreze o echipa de cercetatori, de specialisti, de oameni care, într-adevar, sa aiba chemare si sa fie interesati de tot ce misca în Univers. Pentru ca dorinta lui Hasdeu aceasta era. Ceea ce s-a dorit prin 1995, un templu al paranormalului – înclin sa cred ca nu era decât un fel de joc…

Mai degraba joaca… o deviere de la adevar…

Da… aici s-ar putea organiza întâlniri de înalta tinuta stiintifica, în colaborare cu centre stiintifice specializate în diverse domenii – biologie, astronomie, geografie, fizica etc.

Si mai cu seama interdisciplinare…

Sa se faca, astfel, conexiuni între stiinte, dar si între persoane, în asa fel încât sa emane, din acest loc, acel fluid al stiintei pure, adevarate, în care credea savantul si pe baza careia el si-a cladit întreaga lui filozofie de viata.

Nu mai am decât sa-ti spun, cu recunostinta: multumesc.

Florin Dochia