Ioan Mihai Cochinescu, a câta oara esti la Câmpina?

Cred ca a treia oara. A doua oara am fost la un cenaclu literar foarte frumos, o întâlnire între cenaclurile „I.L. Caragiale” din Ploiesti si „B.P. Hasdeu” din Câmpina. A fost o treaba foarte frumoasa. Asa îmi place mie sa spun: pe vremuri au fost si clipe frumoase.

În anii ’80.

’80, ’82… Da.

Si ti-au placut femeile de la Câmpina?

Ce? Ei, uite, n-am putut sa-mi dau seama.

Nu era nici o poeta la Câmpina? Dar ce-ti placea tie atunci?

Nu, nu femeile de la Câmpina m-au interesat. Mie mi-a placut Câmpina. Din prima. E alt aer. Cum era odata un banc, pe vremuri, cu Cuzma Cuzmici care împingea…

Ai venit acum, când Câmpina împlineste 500 de ani de la prima atestare documentara. Ai venit la o manifestare literara, ai venit ca scriitor.

Chiar asa. Este foarte bine ce spui. Am fost tentat sa intervin si eu la un moment dat în discutii, dar am observat ca a facut-o cineva mai bine decât mine, chiar pe ultima suta de metri si, cum se întâmpla, nu prea a fost ascultat, si mi-am zis, Doamne, bine ca n-am vorbit, ca vorbeam în vânt. Daca as fi avut spatiu în interventia asta, cred ca asta as fi spus, ce zici tu acum. Am venit la Câmpina cu tot dragul pentru ca este, în primul rând, un oras tare frumos si apoi, e aniversarea asta foarte rotunda, jumatate de mileniu! Nu e de ici, de acolo. Mi-ar fi placut sa fiu câmpinean, fara nici o îndoiala si prima oara când am fost, împreuna cu copiii mei – erau foarte mici – si cu sotia, a fost o întâmplare foarte frumoasa. Dar, pentru ca am venit aici ca scriitor…

As vrea sa punem accentul pe aceasta viziune a ta de scriitor, nu neaparat asupra Câmpinei, ci asupra prozei, pentru ca esti, în primul rând, prozator.

… îmi amintesc ca Laurentiu Ulici, la o întâlnire pe care am avut-o la Sinaia, cu ocazia Colocviilor romanului românesc…

…Acum doi ani, când a fost si la Câmpina, la Galele Apler…

Da. A deschis o perspectiva care mie mi s-a parut, la vremea respectiva, formidabila. Si anume: a fi critic literar, înseamna a fi manager. Întelegi? Mie mi-a rasturnat total convingerile. El a spus asa: pentru ca sa mearga lucrurile bine, din punctul de vedere editorial, trebuie sa avem management corespunzator. Mie mi se pare copilareste ce se întâmpla acum! Se asteapta de undeva, de la o instanta superioara, sa vina ceva, sa vina solutii, sa vina bani, sa vina lansare, sa vina bunastarea scriitorului român.

Ce-ar fi ca instanta asta superioara sa fie Dumnezeu? Ce legatura ai tu, scriitorul, cu transcendentul?

Eu am o legatura permanenta prin îngerasi. Mie îmi trimite permanent un îngeras. Este neobosit, este sâcâitor, nu ma lasa în pace, îmi da peste nas, are o nuia, ma atinge, asa, si câteodata, ma atinge mângâietor cu aripa lui. Si atunci, din chestia asta, se mai naste câte o proza. Nu ma viziteaza foarte des, este adevarat.

Te-a vizitat la prima ta carte?

Da!

Aparuta la Cartea Româneasca, „Ambasadorul”.

Asta este un eveniment. Îmi pare bine ca am scris eu aceasta carte!

Trecem peste faptul ca textele din aceasta carte le stiam în mare masura.

S-au citit în cenaclu.

As vrea ca te întreb o chestie, despre care stiu, dintre toti scriitorii care sunt aici, vreo 50-60, doar noi doi. Ai facut o experienta extraordinara, la un moment dat, când ai citit niste proze pe care nu le mai ai, pentru ca le-ai facut imediat barcute si le-ai dat foc într-o tava cu spirt.

(râde): Asta e o treaba extraordinara! Da. (râde îndelung). Mi-amintesc cu mare, mare placere de treaba asta, De ce? Pentru ca se leaga de un tip de… cum sa spun…

Era proza happening?

Era, categoric, desi noi nu o numeam atunci asa. Deci, era un happening în toata regula, În afara de asta, era si un fel de joaca între noi, membrii cenaclului. [I.L. Caragiale de la Palatul Culturii din Ploiesti]. Îmi amintesc ca, la modul cel mai serios, se discuta pe texte si eu cu Nino Stratan ne trimiteam avioane de hârtie. Unii erau nervosi, altii se distrau. Atmosfera nu era întepenita. Ei, de aici mi-a venit si ideea. Nu fac avioane de hârtie, o sa fac barcute care sa pluteasca pe un ocean – barcutele phoenix sa se numeasca chestia asta – si am exersat acasa, recunosc, sa nu fac vreo paguba la Palatul Culturii, unde tu erai atunci director, sa n-ai probleme a doua zi, Doamne fereste!

Noi ne manifestam foarte frumos, atunci, sub supravegherea foarte stricta a „prietenilor” nostri de la Securitate.

Într-unul din textele din carticica pe care tocmai ti-am dat-o [Tratatul de Caligrafie], episodul îsi are locul.

Îti multumesc pentru carte si pentru dedicatie.

Si chiar vorbeam despre acest securist, constiincios, creionul chimic, nota el acolo…

Mai lua si autografe de la invitatii nostri care veneau câteodata, lua autografe si acum le poate vinde cu bani buni. Ei, dar unde se afla, acum scriitorul Ion Mihai Cochinescu, dupa vreo 15-16 ani de la evenimentul acela cu barcutele?

Pai, se afla tot acolo. Adica în barca, adica zboara în eter vorbele lui, nu e nimic nou. Între timp, mi-am câstigat foarte multi prieteni. Între timp, am devenit un tip un pic mai serios, pentru ca am intrat într-o zona de cercetare de-adevaratelea; vorba prietenului meu [Mircea] Cartarescu: Ce faci, batrâne? Zice: Scriu o carte de-aia cu note la subsol. Ei, asta fac si eu. Sunt pe ultima suta de metri la doctorat pe o tema foarte draga mie, adica pe barocul muzical venetian.

Da. Tu esti de specialitate muzicala, sa zicem asa. Vreau sa insist, însa, pe dimensiunea de prozator. Te socotesti optzecist?

Nu ma cred optzecist.

Nici Cartarescu nu se mai revendica de la optzecism…Modernismul pentru el a trecut…

De la început am spus asta. Dar mi-au fost prieteni cei din generatia ’80. Uite, acum vreo doua ore, ma întreba dl. Nicolae Breban acelasi lucru: daca eu ma consider optzecist. El mi-a dat si un posibil raspuns, m-a întrebat: dom’le, esti din ala care esti cu textualisme, cu… Nu, eu chiar cred ca…

Cum crezi ca e proza ta? E de tip fantastic? Exploateaza totusi fantasticul, zic eu.

Pai, orice proza adevarata exploateaza si zona fantasticului, nu? Exceptând acele cazuri foarte speciale de scriitori de factura realista, care exista totdeauna.

Ambasadorul este o parabola?

Este o parabola, da…

Si “Visul de iarna al Isabelei”?

Stii foarte bine povestile de acolo! Unele le-am scris ca un pariu cu mine, un pariu cu tine, îti amintesti, uneori chiar la teme date.

Erau acele experiente minunate pe care le faceam pe vremuri…

Cu mine functioneaza treaba asta: parabolicul. Este învecinat cu postmodernismul, dar asta nu înseamna ca eu am fost un teoretician care am experimentat teoriile. E putin drumul pe dos. Eu am scris niste texte si ele pot fi învecinate cu situatia despre care vorbeam.

Tu ai un Macondo?

Sigur! Chiar în «Visul de iarna al Isabelei». Si ma bucur ca exista. De acolo am si pornit. Eu am copilarit în Timisoara, într-o curte a unei case de tip habsburgic, cum sunt mai toate în Ardeal, în Arad, în Oradea, în Cluj, în Timisoara. Era o curte, era un subsol locuit de oameni de mai joasa conditie sociala, era parterul cu români asezati si era etajul cu evrei si allte nationalitati, oameni bine asezati material si social. Iar deasupra era podul. Din acest pat eu aveam, cât de cât, proiectia universului macondian de care spui tu. Aici, din perspectiva asta, eu vedeam ce misuna sau ce nu misuna în curte sau în casele oamenilor, daca as fi tras acoperisurile precum un Guliver.

Asa le vezi si azi? Asa vezi realitatea si azi?

Cum sa nu? Pai asta este realitatea! Nu e o parabola. Asa este!

Esti un scriitor auctorial?

Sigur.

Cel care vede tot si spune tot?

Vede tot, dar nu spune tot (râde). Adica, poate si din bun-simt (râde). Mie mi se pare ca – tocmai am scris o carte acum, se cheama „Muzica si alchimia” – la propriu vorbind, ceea ce scriu eu este o alchimie. Trebuie sa vedem sub grila asta ce mi s-a întâmplat si ce mi se întâmpla în continuare. Este chiar o alchimie.

Într-o discutie anterioara cu o pictorita, Lidia Nicolae, încheiam cu promisiunea continuarii discutiei.

Sigur ca mie îmi face placere, dupa mult, mult timp ne-am revazut si, data fiind proiectia mea despre tine, care este aceeasi, as vrea sa discutam si altadata pentru ca, iata, mai sunt multe de spus.

Si proiectia mea despre tine este neschimbata ca scriitor si ca barbat.

(râde): Multumesc. Pe curând.

Pe curând.

Câmpina, 31 octombrie, 2002
Florin Dochia