George Vulturescu
«Eu cred ca suferinta prin arta poate fi transformata în lumina si în bucurie.»

E ultimul octombrie al mileniului al doilea. Ne aflam pe valea râului Doftana, ceva mai sus de barajul Paltinu. Undeva, în apropiere exista, cu mai bine de treizeci de ani în urma, Izvorul Vulturului. Aici faceau popas oamenii de la munte, în drumul lor catre oras, mâncau slanina cu ceapa si pâine, se odihneau, beau apa rece si porneau mai departe. Acum nu mai exista, dar, lânga mine se afla domnul George Vulturescu, venit din nordul tarii, directorul revistei Poesis.

-Bine ati venit în acest peisaj care poate ca va aminteste de locurile din care veniti.

-Bine v-am gasit si multumesc ca m-ati adus aici, într-un loc care ma face sa verific numele meu de Vulturescu.

-În acea zona în care visez sa ajung cât mai des, dar nu reusesc s-o fac decât la prea multi ani distanta, se întâmpla ceva numit Poesis. Ce este acest Poesis pe care stiu ca l-ati visat multi, multi, multi ani si a-ti reusit sa-l realizati?

-Poesis, asa cum cred ca deja stie foarte multa lume, este o revista a prieteniei. Eu spun o revista a prieteniei pentru ca nu exista o anumita generatie la noi, exista o legatura peste generatii. Apoi, as vrea sa spun ca am încercat sa leg toata activitatea mea de la revista Poesis de aceasta zona pe care multi o numesc, mai ales dvs., de aici, din aceasta parte, un loc unde se agata harta în cui. Mie-mi place sa glumesc si sa spun: noua, în Oas si în zona mea de codru, de unde ma trag - eu fiind codrean - îmi place sa tin acel cui; acolo avem si cuie din lemn, dar pentru noi este foarte important ce agatam în cui. Eu, deja, dupa unsprezece ani de activitate, pot sa agat în acest cui o traista cu unsprezece ani de activitate, cu zeci de numere ale revistei Poesis. Pentru ca, în zona mea de nord, revistele, bisericile, învatatorii erau focare de cultura. În toata zona Transilvaniei. Nu mi-am dorit decât sa continuu aceasta traditie si sa fac, asa cum spuneati, ceva ce-si viseaza fiecare poet. Nu exista poet care sa nu-si viseze propria revista de poezie. Am reusit sa fac eu acest lucru pentru ca, probabil, fiind si ardelean, am avut mai multa tenacitate. Va amintiti imaginile acelea din [poezia lui] Ioan Alexandru, fie iertat, cu bivolii care trag în genunchi. E o vreme de tranzitie în care, uneori, spunem ca tragem si-n genunchi. Poesis sper ca este cunoscuta de dvs. Mi-as dori sa înteleaga toata lumea ca Poesis nu e doar un anumit numar de pagini care vine în lume, ci este o activitate, o cafenea literara Poesis, o editura, editura Solstitiu, avem librarie, toate acestea le face un grup de poeti, de scriitori care conduc ziare, deci, iata, revista mea apare pe lânga un trust de presa.

-Credeti ca viitorul revistelor literare, revistelor de cultura, în general, este de a fi pe lânga un trust de presa?

-Eu cred acest lucru. Va dau exemplul meu de la Satu Mare. Iata, un poet, Dumitru Papuraru, a reusit sa aiba doua ziare, Informatia zilei si Universul Satmarean, are tipografie proprie si mi-a pus-o la dispozitie, efectiv, numiti-o sponsorizare, nu intra în problemele activitatii mele, chiar daca este poet; si reusesc sa fac aceasta revista cu ajutorul tipografiei. Toate costurile le suporta el si plata redactiei si a celorlalte activitati, deci a colaboratorilor, se face si prin Ministerul Culturii, dar o infima parte. Eu cred ca este un viitor la care trebuie sa ne gândim. Vedeti, în tarile civilizate, nu exista aceste reviste de cultura ca la noi. De aceea, se spune mereu: România are multe reviste de cultura. Acolo exista acele pagini de cultura inserate în marile hebdomadare care reusesc sa te propulseze în lume. Va amintiti ca se ia din mijloc pagina de cultura. Eu cred ca cine ajunge în acele pagini de cultura e un scriitor lansat. Cred ca trebuie sa privim cu mai multa seriozitate aceasta viata culturala întretinuta de aceste reviste zonale, de ziare zonale, trusturi de presa. La mine, în judetul Satu Mare, am norocul sa functioneze acest sistem.

-Sunteti într-o situatie privilegiata, spun eu, pentru ca este o zona privilegiata din foarte multe puncte de vedere, istoric vorbind, mai apropiata de Occident, de civilizatia occidentala, dar, în acelasi timp, legata de acest pamânt românesc. Dar, nu de la stat trebuie sa asteptam ceva, ci de la ceea ce s-a numit sute si sute de ani de-a rândul mecenat.

-N-am asteptat nimic de la stat când am început primul numar al revistei Poesis. Nici Uniunea Scriitorilor, nici Ministerul Culturii nu au fost alaturi de mine. Pe parcurs, datorita activitatii valoroase…

-V-ati impus…

-Mi-am impus, întâi, propriul drum, dupa care au venit înspre mine pentru ca eu am strâns numai scriitori, nu am mers pe o activitate de amatori, nu am dorit sa fac o activitate amatoristica, acolo, în acel colt de tara. Ati spus foarte bine ca suntem o zona „ciudata”. Poate m-ati menajat, n-ati spus nimic despre acel focar si creuzet multietnic. Noi suntem un judet „cu probleme”, un judet în care exista maghiari, exista germani, exista ucraineni, rromi…

-Dar nu este un avantaj, domnule Vulturescu?

-Ba da, este un avantaj. As vrea sa va spun, ca am fost ajutat foarte mult, în ultimul timp, indiferent de nationalitatea politicienilor aflati la conducerea administratiei.

-Dincolo de politica, ma intereseaza politica culturii. Important este omul, ce poate el, ce stie el sa faca, valoarea pe care o are el, entuziasmul pe care îl are. Sa trecem, însa la partea spirituala. Ce promoveaza revista Poesis si tot acest complex, sa-i zic, Poesis, la acest sfârsit de mileniu?

-Este o revista dedicata exclusiv poeziei. Promovam cartea de poezie, promovam rolul poetului în societate. Mizam pe partea cea mai insignifianta, pentru ca, cine mai sta astazi în fata cartilor de poezie? Si întâlnirile pe care le organizez, anual, - exista festivalul international Zilele culturale Poesis în care se întâlnesc o suta, o suta cincizeci de scriitori, poeti. Sunt dezbateri despre poezie, despre difuzarea cartii de poezie. Noi acordam premii literare anuale; se numesc Frontiera Poesis, pentru ca tot suntem pe o frontiera, nu numai o frontiera geografica, ci o frontiera a cartilor. Vedeti, fiecare carte, în viziunea mea si a prietenilor mei, este o frontiera a spiritului uman. De aceea, îmi permit sa numesc aceste premii, Premiile Frontiera Poesis. Avem în vizor cartea valoroasa, indiferent de generatie si avem o deschidere catre tot ceea ce este european în acest moment. De aceea, invit scriitori din majoritatea tarilor europene si, sper, cei care stiu câte ceva ni se pot alatura, pentru ca scopul nostru este unul singur: sa triumfe cartea valoroasa de poezie.

-Sa triumfe spiritul. Am sa încerc sa vin mai aproape de sufletul dvs, de poetul care sunteti, cu o întrebare la care am rugat sa raspunda si alti scriitori, printre care Nicolae Breban; credeti ca suferinta, fie în viata particulara a creatorului, fie în sufletul creatorului, fie reala sau imaginata, joaca un rol important în valoarea creatiei?

-Ma bucur ca ati pus aceasta întrebare lui Nicolae Breban care este tot din zona noastra, de Maramures. S-a întâmplat sa va pot raspunde pe propria experienta, cum va spune cineva, pe cord. Viata a vrut ca, într-un moment din copilarie, sa am un accident la ochi. Ei, bine, volumul meu, care ma reprezinta cel mai bine, se numeste Tratat despre ochiul orb. Am reusit sa fac din acest accident, din aceasta întâmplare a destinului, ceva, s-o transform în ceva luminos. Volumele mele de versuri au în centru acest motiv al ochiului, al privirii, al deschiderii. Iata ca ochiul închis în afara s-a deschis în interior. Eu cred ca suferinta prin arta poate fi transformata în lumina si în bucurie. Ma simt un om bucuros, un om deschis spre lume, ceea ce mi s-a întâmplat a fost, poate, un semn al destinului. Chiar un poet, un prieten, spune: draga George Vulturescu, tu esti un poet în-semnat; asa; deci, un semn al destinului pluteste deasupra noastra. Trebuie sa stim sa-l gasim noi, sa gasim resorturile noastre interioare si sa le transformam în opera.

Se întâmpla ceva cu fiecare dintre noi în anumite momente ale vietii. Pare ca cineva este deasupra noastra si cauta sa dea valoare anumitor momente ale noastre, anumitor suferinte sau bucurii ale noastre. Anul acesta este Anul Eminescu, al celui care a fost ultimul mare romantic. Era nevoie, pentru romantism, de înca o împlinire, prin aparitia lui Eminescu?

-Vreau sa nu va dau raspunsul acum, ci într-o care a mea care va fi sub tipar în curând, cu care vrem, câtiva prieteni, sa încheiem «Zilele Eminescu» si s-o lansez la Botosani. Mi-am sustinut lucrarea de diploma la Universitatea din Cluj. Am avut prilejul sa am o profesoara minunata, este eminescologul, cercetatorul Ioana Emilia Petrescu. Lucrarea se numeste Complexul Ghilgames – semnificatii si echivalente ale prafului la Eminescu. Înclin sa cred ca acolo veti gasi câteva raspunsuri despre ce înseamna pentru mine Eminescu. De asemenea, în acest An Eminescu, revista Poesis a avut pe tot parcursul anului pagini speciale, am lansat câteva carti la Satu Mare. În zona noastra au fost scriitori marcati de el si în dialog cu Eminescu. Am pus o placa comemorativa în satul Vezendin, unde traieste [urmasul lui] Dimitrie Sfura, cel care este autorul versurilor unui cântec pe care-l cânta mereu Eminescu, Mai turnati-mi, despre care a scris Teodor Stefaneli. În zona noastra, sunt câtiva poeti maghiari care au tradus pentru prima data în limba maghiara poeziile lui Eminescu. Cu toate ca suntem într-o zona de nord, pentru noi Eminescu este ceva foarte important. Gânditi-va ca acel vers „din Satmar pâna-n Sacele”, din Doina, nu este întâmplator. A scris despre Satu Mare mai mult decât despre mari orase ale tarii. El stia ca în aceasta zona de nord se vorbeste cea mai curata limba româneasca. Mai este poetul si parohul Georgiu Marchis, tatal unei scriitoare care a scris în limba maghiara, Otilia Marchis. Acest paroh a scris si a publicat în acelasi timp cu Eminescu în revista Familia de la Pesta si s-au influentat reciproc. Exista chiar un dialog despre paternitatea unor poezii ale lui Marchis care ar fi scrise de catre Eminescu. Deci, iata, zona satmareana, n-ati spus întâmplator, este legata de Eminescu, este legata de cultura; niciodata n-am fost o zona marginasa, niciodata n-am fost doar un loc în care se agata harta în cui.

-Ma bucur ca ati subliniat acest lucru, pentru ca, acolo unde se agata harta, este cuiul care tine harta.

-Multumesc.

-Eu va multumesc pentru clipele pe care le-ati dedicat acestui dialog. Va mai asteptam aici, la noi.

-Si eu va astept la noi, în nord.

-Am fost si as vrea sa fiu mai des.

-Asa spunem noi: am fost si-om hi.