Dupa întâlnirea cu cititorii si lansarea volumului Amantul Marii Doamne Dracula, am reusit sa-l rapesc pe scriitorul Fanus Neagu dintre solicitantii de autografe si, timp de vreo cincisprezece minute, în fata unei camere de luat vederi a postului de televiziune Prima Câmpina, sa încerc sa fac fata cu întrebarile raspunsurilor domniei sale. Iata ce-a iesit pâna la urma:

-Maestre Fanus Neagu, bine ati venit la noi, la Câmpina. Dupa câti ani?

-Va multumesc pentru urare. Pai, în Câmpina, în mijlocul orasului, dupa vreo noua ani. Am fost, ultima oara, cu prietenul si finul meu Cornel Dinu la o întâlnire la Casa de Cultura. Iar prima oara, am fost la o întâlnire, o, demult, la castelul Iulia Hasdeu, când era director domnul Onea, cu niste buni prieteni, dintre care unii, saracii, au disparut, Dumnezeu sa-i odihneasca. Si iata-ma, deci, numarând trei întâlniri în mijlocul orasului Câmpina, pe lânga care trec totdeauna grabit, spre munte. Acum am redescoperit frumusetea orasului, mai ales ca m-am ratacit pe niste strazi care parca tin de povesti, cazute din lumi de basm. E un oras superb înspre partea… nu stiu cum se numeste cartierul, pe lânga Casa de Cultura, Calea Grivitei, Badea Cârtan, pe-acolo, e un colt de rai.

-Mi se pare firesc ca dumneavoastra sa remarcati în orasul nostru tocmai spatiile care va sunt familiare, si vietii si creatiei.

-Tin de o mitologie a povestirii. Farmecul lor putin desuet îmi aduce aminte si de Dunare, si de orasele în care pare-se ca nu se întâmpla nimic, dar se întâmpla cele mai calme, mai calde si mai alintate povesti.

-Când ati descoperit magicul din aceste spatii?

-La nastere, sper eu, ca m-a daruit Dumnezeu cu spirit de observatie si cu darul melancoliei care naste din spiritul de observatie si din orizontul câmpiei, care este ondulatoriu si mereu mai departe, si din curgerea desavârsita a Dunarii.

-Credeti ca acest spatiu în care ati trait si pe care l-ati descoperit magic si pe care l-ati adus magic în cartile dumneavoastra corespunde acelui Macondo marquesian? La nivel astral, sa spunem, al unei comuniuni între oameni.

-Peste zodie si peste oameni s-ar putea sa corespunda. E un scriitor urias, Marques. De altminteri, vreau sa va spun ca sudamericanii au o literatura fabuloasa, care mi-e draga si cu care ma simt înrudit. E un spatiu al celor oprimati care trag mereu nadejde sa se elibereze. Cred ca aici suntem uniti si prin gena latinitatii si prin mereu nebunia încrederii în lume. Cred ca dam peste mii si mii de obstacole, dar pare-se ca astea fac farmecul înaintarii noastre.

-Observ ca sunteti un optimist.

-Toata viata am fost un optimist pentru ca am fost foarte bun bautor de vin. Din pacate, înaintând în vârsta, nu mai sunt acelasi ager bautor de vin, chiar acum nu beau deloc-deloc, iar în ultimul an aproape deloc, cu o mica pauza în care am savârsit si ciocniri de pahare. Când lucrez, nu beau absolut niciodata. Din tinerete pâna la adânci batrânete, daca le voi apuca, nu pot sa scriu un rând daca am gustat dintr-un pahar de vin. Nu beau decât apa când lucrez, rar câte-o cafea, ceai si – ai sa râzi acum! – lapte. Asta nu înseamna ca trebuie sa fiu trecut la categoria papa-lapte, pentru ca bucuria vietii, pentru mine, ramâne, totusi, vinul.

-Sub aceasta bucurie a vietii, sub acest optimism, cartile dvs. au, undeva, într-un strat ascuns si un semn al suferintei. Credeti ca este suferinta creatia, la origine?

-Pai, sigur, pentru ca însasi facerea lumii a fost o suferinta a lui Dumnezeu, pe care ne-a daruit-o, noua, înmiit. Creatia este o suferinta pentru ca, fara suferinta, nu poti izbuti niciodata, în nimic. Toate marile cuceriri au fost facute prin suferinta. Durerea face parte din viata, ca si bucuria. Din nenorocire, face parte mai mult decât bucuria, din viata. Eu, tragându-ma din Câmpina Baraganului, din vad de Dunare, ma trag dintr-o zona tragica, ba înnamolita de vifore si viscole, bântuita si haituita de crivat, ba uscata de seceta si de saracie, totdeauna acoperita de acea vesela si zgomotoasa viata a taranului român: aplecat crâncen pe munca si gata sa-si dea examenul la pragul cel mai de sus în clipe de bucurie. Spatiul Baraganului e tragic în sine, ca istorie, ca izvor al vietii, si se racoreste si da speranta când coboara în mal de râuri si, zicem, în turmele de oi care aduc bucuria orizontului mai aproape si nadejdea într-o viata mai bogata. Ceea ce ma fascineaza din copilarie e grâul, e floarea soarelui, e via aceea de buturuga cu un destin ciudat, tine numai pâna la Lasata Secului, si mi-a ramas cel mai frumos lucru scris în inima, mie, care am vazut aproape toata lumea, drumul pe care tânjeam sa apuc odata, drumul ce pornea din malul Dunarii de la noi, al Brailei, de la mine pâna la Braila sunt cincizeci si doi de kilometri. Nimic nu mi-a ramas mai frumos în minte ca acest drum dupa care tânjeau în copilarie si despre care am scris si un volum de povestiri, se cheama chiar Povestiri din drumul Brailei. Oricât de bogata as avea eu imaginatia, totdeauna îmi fixez povestirile sau, sa zicem, crâmpeie din romane, pe acest drum si prin vrajitele locuri care-i dau ocol. Câmpia Baraganului, Braila si Bucurestiul reprezinta spatiul meu feeric.

-Maestrul Romul Munteanu îmi spunea, în toamna, ca mileniul care urmeaza va apartine lirismului. Dvs. sunteti un prozator, un romancier…

-Cui a zis ca apartine, Romica?

-Lirismului. Se va întoarce literatura la lirism. Dumneavoastra sunteti un liric prin definitie, nu se poate sa… o luam altfel!

-S-ar putea sa fi fost, acuma nu stiu daca mai sunt. Sa zicem ca sunt, sa admitem ca sunt. Malraux a zis ca va fi un secol religios. Fetele Brailei, care fac drumul Stambulului si-al Italiei, spun ca va fi un secol al lor. Capitalismul, care nu se mai instaureaza si ne tine felinarul rosu la poarta, zice ca va fi un secol al lui. Sa dea Dumnezeu sa fie un secol al pacii, în primul rând, si al traiului mai linistit, fara zbucium si nebuniile, nu ale tranzitiei, ci nebuniile moderne. Nu cred, însa, ca, înaintând, suntem abia în primul an al mileniului, înaintând spre jumatatea mileniului lumea va mai semana întru ceva cu ceea ce vedem noi astazi. Pacat ca nu vom sti, sau nu vom putea sa vedem în ce s-a schimbat tot ceea ce vedem noi acum, iubim sau dispretuim. Eu cred în Dumnezeu, dar nu stiu daca ne va da posibilitatea, de acolo de unde toti suntem sortiti sa ajungem, sa aruncam un ochi pe pamântul din viitor.

-Sa lasam Domnului ce-i al Domnului si sa ne întoarcem pentru o ultima întrebare. Sunteti în mijlocul vietii literare, culturale românesti.

-Sunt mai retras decât par…

-Sunteti foarte activ în ultima vreme. Si mi se pare firesc sa fiti…

-Sunt activ pentru ca scriu. Scriu si fac si publicistica. Altfel eu sunt un om retras în casa mea. De exemplu, saptamâna asta îmi mai apare o carte, acum, se cheama La umbra crailor de ghinda, convorbiri cu dramaturgul Mihai Ispirescu, de-a lungul a doi ani. E tiparita, numai trebuie sa-i puna copertile, tot la editura Semne a domnului inginer Duru.

-Voiam sa va întreb ce opinie aveti despre ceea ce numesc criticii pe care-i iubiti atâta, am pus în ghilimele…

-Nu, nu, nu, eu îi respect!

-Am pus în ghilimele în gluma, desigur… Este firesc asta. Ce spuneti despre ceea ce numesc ei postmodernism, includ optzecisti, toata generatia care azi are între patruzeci si cincizeci de ani.

-Sunt formulari pe care critica le-a lansat, scriitorii în care au crezut nu le-au acoperit si-au ramas goale de continut. Nu vad generatia optzecista dând un roman mare. A fost un mare romancier, s-a prapadit anul trecut, Tudor Dumitru Savu, de la Cluj, care a scris un roman, Cantacuzinii, despre care eu i-am spus: „mai, sunt invidios, trebuia sa-l scriu eu”. S-a prapadit, din nefericire. Altii care sa-l egaleze nu-i vad. Ori, pâna nu se împlinesc într-o pleiada, sa cucereasca piata literara, lumea literara, sufletul cititorului, nu se poate vorbi de generatie. Noi am avut noroc, generatia mea, venind dupa razboi, dupa acel gol imens, pe care-l cascase razboiul si seceta, si dezastrul comunismului. A plouat Dumnezeu cu mana peste un numar aproape nemasurat de mare într-o tara ca România, cu talent si, as fi ispitit sa spun, cu geniu. Gânditi-va la Labis, Nichita Stanescu, Dimov, Tomozei, o multime de poeti de prima mâna în Europa. Si prozatori ca Nicolae Breban, Stefan Banulescu, D.R. Popescu, Constantin Toiu, Buzura…

-Cu Stefan Banulescu mi se pare mie ca…

-Ne tragem din aceeasi zona, el era de pe malul Dunarii, era de la Borcea…

-Si astfel va sunteti familiari…

-Acelasi fluviu ne uneste, pe acelasi mal vrajit am copilarit, era un scriitor de excelenta si un formidabil cunoscator al limbii române. Am fost prieteni desavârsiti, am si lucrat împreuna, cândva, la Luceafarul, el, redactor sef, eu, redactor sef adjunct, ne-am înteles bine, ne-a parasit prea devreme si el, Dumnezeu sa-l odihneasca. Uitati, generatiile vin în valuri si se succed la distanta de timp. Formulele optzecisti, nouazecisti, sutamisti – asa le zicea la aia care faceau o suta de mii de kilometri cu locomotivele în comunism – astea sunt formule care trec, vin, sunt aripi fara fulgi, alea cu fulgii smulsi nu duc departe.

-Pariati pe vreun nume în proza tânara?

-Pariez numai la loto si nu-mi iese, cum as putea sa pariez eu acum pe…? Eu le doresc tuturor tinerilor sa ajunga sa ne depaseasca oricând. Asta trebuie sa fie soarta tuturor scriitorilor, sa ajunga sa-si doreasca, atunci când sunt la apogeu, ca generatia din urma sa-i întreaca. Pentru ca, altminteri, istoria literaturii române ar ramâne saraca. Eu le doresc celor tineri, n-am cum sa numesc pe unii, poeti, prozatori tineri, sa ne depaseasca si sa dea Dumnezeu sa traiasca lunga, lunga vreme ca sa creasca, asa cum spuneau Vacarestii, limba româneasca.

-Maestre Fanus Neagu, va multumesc foarte mult. Va mai asteptam la noi, si în spatiul magic de la Castelul Iulia Hasdeu unde va amintiti ca ati fost si poate ca atunci veti avea amabilitatea sa ne mai spuneti câteva cuvinte…

-Voi avea obligatia morala sa va aduc aminte ca din acest spatiu al dumneavoastra s-au pornit doi uriasi ai literaturii, fratii Geo Bogza si Radu Tudoran. Stiti ca, dupa moartea marilor scriitori, acestia intra într-un con de umbra. Dar îsi revin imediat, generatiile în succesiune au nevoie de piscuri. Radu Tudoran si Geo Bogza au fost doua piscuri ale literaturii române. Atunci voi avea, când ne vom întâlni din nou, voi avea obligatia sa vorbesc despre ei.

-O luam ca pe o promisiune de onoare.

-Eu o iau ca o datorie a mea.

Florin Dochia