-Domnule Eugen Uricaru, bine ati venit la Câmpina.

-Bine v-am gasit.

-Va urez, în numele tuturor câmpinenilor, La munti ani!, pentru ca astazi, chiar printr-o coincidenta fericita, împliniti 55 de ani.

-Da, e adevarat, va multumesc foarte mult, mai ales ca ati facut urarea în numele tuturor.

-Am facut-o în numele tuturor, pentru ca si întrebarile pe care le voi pune si la care va voi ruga sa raspundeti sunt în numele publicului din Câmpina pe care, în felul acesta, îl reprezint. Pentru ca sunteti scriitor si, mai mult, de câteva luni, si presedinte al Uniunii Scriitorilor, din aceste doua pozitii, care partial se acopera una cu alta, care credeti ca este în acest an prim al mileniului situatia culturii si literaturii române?

-Ati sugerat foarte bine ca situatia de scriitor si cea de presedinte al Uniunii Scriitorilor nu coincid în totalitate, din cauza ca, atunci când detii o responsabilitate de manager cultural, cum este functia de presedinte al Uniunii Scriitorilor, nu înseamna ca esti si cel mai mare scriitor din România. Doresti, dar aceasta dorinta va fi împiedicata de faptul ca esti presedinte si toata lumea va suspecta ca „nu e chiar atât de mare, dar lumea zice ca e din cauza ca e presedinte. Ma rog… Ca scriitor si ca presedinte cred ca ne gasim într-un moment de maxima criza si nu este o criza a culturii si a literaturii, ci este o criza din cauza culturii si din cauza literaturii. Criza apartine natiunii române, statului român si este provocata de, sa spunem asa, usuratatea cu care cei care conduc destinele natiunii române privesc rolul si rostul culturii, al literaturii în special, pentru ca, în domeniul atât de vast al culturii, literatura este cea mai intim legata de identitatea nationala. Fiind o arta facuta cu limba româna, ca instrument, în fapt, literatura este depozitarul memoriei colective. Si, din cauza aceasta, în momentul în care lucrurile nu merg bine - si nu merg bine nu din cauza scriitorilor, nu din cauza cititorilor, ci din cauza unor greseli administrative, a unor greseli de conceptie - atunci lucrurile scapa de sub control. Pentru ca scriitorul, n-o sa va vina sa credeti, îsi face datoria prin munca patriotica. El continua sa scrie literatura, desi nu este platit pentru ceea ce munceste, îsi vede tiparita o carte într-un tiraj discret sau se poate afirma doar în rândul prietenilor care stiu oricum ca el este scriitor, pentru ca tirajele, cum spuneam, sunt minuscule; si nu vorbesc de tirajele cartilor speciale, ci vorbesc, în general, de tiraje. Media tirajelor în România, inclusiv manualele scolare, este în jur de 1300 pe titlu. Chiar astazi, la colocviul de la Galele APLER, pe care cu generozitate Câmpina le adaposteste la a treia editie, spuneam ca trebuie sa fim foarte atenti. Daca în anii optzeci erau cam 5300 de titluri si era momentul cel mai negru al culturii române, România tiparea tot atâtea titluri cât Albania, Albania aceea, nici macar Albania de astazi…

-A lui Enver Hodja…

-Da. În schimb, tirajele macar reuseau sa ajunga în toate zonele tarii. Astazi, se tiparesc în jur de opt mii de titluri dar, fata de tirajul mediu de astazi, de 1.300 de exemplare, vreau sa spun ca tirajul minim al unei carti era [atunci] de 12-13 mii. Deci, ce diferenta este!

-Ceea ce numeati mai devreme criza circulatiei cartii.

-De fapt, de aici începe totul. În 1990 s-a distrus un sistem care asigura circulatia cartii în România, un sistem creat în 1923. Acest sistem, de bine, de rau, a functionat; am subliniat ca trebuie sa-i multumim lui Dumnezeu ca avem libertatea de a scrie tot ce vrem noi, dar sa fim foarte atenti ca orice bat are doua capete. Si aceasta libertate poate deveni o povara, o povara foarte grea, daca nu stim s-o administram cum trebuie. Revenind la circulatia cartii, eu am considerat ca, în acest punct concret, de fapt, se întâmpla începerea unui proces foarte periculos pentru natiunea româna, pentru ca o carte necirculând, de fapt, împiedica crearea unei unitati a culturii, permitând, în acelasi timp, aparitia unor microculturi locale.

-Sa zicem, o enclavizare culturala?

-Da. Daca vreti, si asa. Daca ideile nu circula, daca limba se închide într-o zona bine determinata, închisa, daca oamenii cred ca ei devin buricul lumii, pentru ca, neavând contact si comparatie, e normal sa faca contact si comparatie între ei, în acel moment noi pierdem bunul cel mai de pret, ceea ce se cheama chintestenta unitatii nationale care este constiinta culturala comuna româneasca. Vechile precepte ale clasicilor spuneau ca o natiune se construieste pe o unitate de interese economice, geopolitice, pe baza unei piete de desfacere comune si abia apoi pe limba si cultura. Toate lucrurile acelea care tin de productie, care tin de capital, nu mai au valabilitate astazi. Astazi capitalul umbla într-o noapte din Japonia pâna în Africa de Sud. Fuge si nu poti sa-l prinzi. Dar oamenii devin bogati într-o noapte si saraci într-o secunda. Astazi nu mai conteaza ca umblam cu pantofi facuti în Thailanda, camasi din China sau ca mâncam orez din… Chile sau Argentina si asa mai departe. Astazi conteaza cum gândim. Pentru ca aceste unitati de lupta colectiva pentru supravietuire se bazeaza nu neaparat pe bani si pe productie, se bazeaza pe o unitate culturala. Daca noi vom pierde aceasta unitate culturala, vom fi un spatiu deschis tuturor vânturilor.

-Vom fi ocupati! Cultural vom fi ocupati de o cultura mai puternica.

-Da. Daca va uitati mai atent, la ora actuala, tineretul - si nu doar tineretul - se lasa coplesit de televiziune; este un mijloc de comunicare unilateral.

-Instrument al leneviei casnice…

-Cartea este bilaterala, este interactiva. Exista tot atâtea romane Baltagul, câti cititori de Baltagul exista. Pe când un film Baltagul este unul singur. Si toata lumea plânge la aceeasi uniformitate. Deci mintea se blegeste…

-Este sclava imaginii…

-Se înmoaie, nu mai este ceva activ, ceva care vrea sa cunoasca, sa cucereasca. Se lasa întoxicata cu ceea ce îi dam. Si e simplu: manelele, serialele, filmele cu batai, astea pot sa umple viata unui om. Dar interesant este ca o umplu la fel, fie în România, fie în Ciad, fie în SUA, fie în Rusia, toti oamenii acestia primesc aceeasi subcultura.

-Credeti ca e un pericol atât de mare? Pâna la urma, telenovela îsi are originea în romanul-foileton, început cu Daniel Defoe, în cotidiane. Nu e o modernizare a foiletonului o tele-vizare a acestuia?

-Nu vorbeam de telenovela în sine. Vorbeam ca oamenii se multumesc sa se uite la televizor si sa primeasca aceeasi cantitate de informatie culturala, oriunde ar fi. Capacitatea lor de a dialoga cu eternitatea a disparut. Ei stau, sunt niste bureti în care se toarna aceeasi telenovela oriunde. Pai, între 1984 – Orwell si aceasta situatie nu e nici o diferenta!

-Sigur. Nu mai dialogheaza nici cu ei însisi. Nu mai au viata interioara.

-Recepteaza ceea ce li se da. Ei nu mai participa. Sunt ca niste eprubete: torni un lichid albastru, vor arata albastru; torni unul verde, vor fi verzi.

-Aveti o viziune (nu spun ca n-as fi de acord cu ea) destul de neagra. Eu gasesc o fereastra, sa zicem, în aceasta situatie a cartii, cartea electronica. Înainte de aceasta manifestare, Galele APLER, am cautat pe Internet scriitori români. Si-am gasit, unde? Pe un site german, al domnului Schenk, o serie de scriitori; pe un site facut de George Astalos, Literae, o alta serie; si am mai gasit pe doua site-uri de la Constanta.

-Foarte frumos.

-Si am avut acces si la niste texte. Ma gândesc, Uniunea Scriitorilor nu poate avea un site al sau?

-Noi avem un proiect foarte mare. Acum se lucreaza la un site al Uniunii în care vrem sa facem o biblioteca ce va cuprinde toata literatura româna contemporana, cu tot, cu imagini. Am editat deja un CD-Rom cu 28 de poeti contemporani, cu imagini în miscare, deci poetul este în miscare, vorbeste, recita, dupa aceea sunt prezentate manuscrisele…

-Eu va ceream mult mai putin, numele scriitorilor, scurta biografie… informatie bruta, îi spun prietenului meu din Thailanda, uite, vezi ca pe site-ul cutare gasesti toti scriitorii români, o chestie foarte simpla si care stiu ca nu este foarte scumpa, un domeniu…

-Costa însa foarte mult productia… Am facut acest CD-ROM, lansat asta-vara la întâlnirea cu scriitorii români din întreaga lume, începe cu Gellu Naum, Dumnezeu sa-l ierte, sunt 28 de poeti si, de o saptamâna, am încheiat discutiile cu Radio Cluj care s-a angajat sa produca matrite pentru un CD-Rom cu toata poezia româna contemporana pe care noi o s-o oferim.

-Va multumesc pentru aceste vesti bune.

-Sa speram ca vom avea toata poezia româneasca, cu prezenta poetului, cu manuscrisele sale, cu cinci poezii la fiecare, ca oricine sa-si dea seama despre ce este vorba în aceasta literatura contemporana care, asa cum spuneam, tinde sa devina o literatura de sertar.

-Da. Frumos spuneti… Vreau sa va „deturnez” spre romancierul, spre scriitorul care sunteti.

-Credeti ca mai am timp?

-Nu asta vreau sa va întreb, cu siguranta aveti timp si trebuie sa aveti timp, trebuie sa va faceti, sunt sigur, pentru a fi la zi în ceea ce priveste dezvoltarea romanului pe plan mondial. Citeam un interviu acordat de Naipaul, cel care a luat premiul Nobel pentru Literatura în acest an si care spunea ca vremea romanului, în sensul clasic al cuvântului, s-a terminat la începutul secolului 20. El vorbea de ultimii saizeci de ani ai secolului al XIX-lea, dar prelungea pâna la Proust. Spunea ca astazi nu mai putem scrie asa. Ca eseul, romanul-eseu începe odata cu Virginia Woolf; are el niste conceptii destul de restrictive, drept pentru care si în Anglia e destul de contestat, nemaivorbind de India originara. Ce ziceti despre romanul acestui început de mileniu, sau, sa spunem, din ultimele decenii? Dupa noul roman francez, relansat acum cu Reluarea lui Alain Robbe-Grillet, sa zicem…

-Da. O sa va contrariez. În primul rând, cred ca foarte multe dintre experimentele în domeniul romanului vin din putinatatea talentelor. Este, exista (luati-o în ghilimele!) o ura împotriva celor care au talent si din cauza aceasta oameni inteligenti, care n-au talent, încearca sa demonstreze ca inteligenta este mai importanta decât talentul.

-Parca-l repetati de Naipaul, într-o fraza de-a lui! El voia sa demonstreze, probabil, o alta idee, dar cam la fel se exprima.

-Problema este ca si mai putini oameni sunt si inteligenti si au si talent. Din cauza aceasta romancierii sunt din ce în ce mai rari. În primul rând, a scrie o carte, un roman, presupune o concentrare deosebita, presupune un timp dedicat acestui lucru, presupune munca fizica, pâna la urma, si rezistenta psihica, pentru ca nu e simplu sa construiesti, e foarte greu sa fii coerent un timp îndelungat. Stiti, cum se spunea, poti sa minti în diferite forme, dar e imposibil sa minti tot timpul, pe toata lumea. Visul oricarui romancier este exact acesta: sa ajunga sa poata sa minta pe toata lumea, tot timpul.

-Superb spus! Îmi amintesc ca afirmati mai devreme: „oamenii nu inventeaza realitatea, ei se adapteaza la realitate.” Scriitorul face invers, inventeaza realitatea?

-O prelungeste. Preia din realitate si… Un scriitor care ne-a fascinat pe toti la momentul sau a fost Marquez, nu? El ce-a facut? De fapt, a luat motivele cartilor populare si le-a dezvoltat.

-Si propria biografie.

-Da, dar motivele cartilor populare, întâi. Daca un carturar pretios descopera tot mecanismul si, cum sa spun, „reteta”, daca-mi permiteti acest cuvânt, succesului la Marquez în lipsa de constrângere, de complexe, pe care o gasim în cartile populare. Cititi Alexandria, romanul despre Alexandru Macedon, si vedeti ce batalie cu furnicile uriase, si ce ploi, si ce nebunii sunt acolo; am citit aceasta carte când eram copil, chiar în chirilica, o aveam de la bunicul meu, si nu m-a uimit niciodata, mi-a placut, pentru ca regasesc ceea ce…

-O lume.

-O lume. Si asta e, vedeti, cu succesul, de cele mai multe ori, sau aproape întotdeauna: oamenii refuza noul pentru ca a cunoaste, nu?, înseamna a cheltui energie. Si noi avem tendinta de a economisi energia, nu? Noul este un risc. Orice lucru nou e ceva care presupune un risc, o cheltuiala de energie, un risc în ceea ce priveste siguranta persoanei si asa mai departe.

-E si o lege a conservarii energiei.

-Da. Din cauza aceasta, oamenii prefera lucruri deja cunoscute, recunoastem, traim în relatiile noastre cu oamenii, suntem bucurosi ca ne recunoastem cu cineva.

-Asa scria si Marquez, ca l-ati amintit, tot asa scria, trebuie ca ei sa recunoasca despre acel lucru ca e adevarat. Frumoasa Remedios era o vecina care întindea rufele, bunica aceea cu fluturii galbeni era bunica lui cu fluturii albi…

-Toate aceste lucruri existau în cartile populare europene care au ajuns dupa aceea si în America Latina.

-Dar e foarte greu de scris asa. Tot Marquez si-a propus sa scrie în sase luni Un veac de singuratate si l-a scris în optsprezece luni. De ce? Pentru ca nu parea adevarat. Lui nu i se parea adevarat.

-Da, sigur. Dar sa revin. Toate aceste experimente, noul roman, tot felul de chestii din acestea, sunt, de fapt niste smecherii. Un om inteligent propune un manifest si dupa aia supune textul. Si oamenii, care sunt si naivi, si doritori de a se individualiza, de a spune, dom’le, am facut ceva ce numai eu fac, urmeaza aceste lecturi si, e foarte curios, chiar le place! Chiar sunt multumiti sufleteste, au o emotie estetica, tot felul de lucruri în care lipseste viata, lipseste simplul adevar, totul este o crosetare în jurul unei chestiuni care este doar banuita. Doar adevaratele talente ajung la problema. Si problema este simpla: un baiat iubea o fata, omul se naste si moare, toate aceste lucruri. Important este cum le spui. Toate aceste carti, toate aceste curente, toate aceste scoli care declara ca romanul clasic a murit, ca romanul nu mai este, ca exista o alta solutie, toate provin din inteligenta, dar nu din suflet; chiar nu mai avem nevoie de asta, de suflet? Eu cred ca, asa putini câti sunt, scriitorii de astazi care au si talent si inteligenta pot sa convinga cititorul ca, la o anumita vârsta, sa-l citeasca pe Cehov, la alta vârsta sa-l citeasca pe Tolstoi, la alta vârsta sa-l citeasca pe Radu Tudoran, un mare romancier, dupa parerea mea, are mult suflet în ceea ce a scris si un talent extraordinar. E din zona dvs., de aici.

-Este. Chiar mi-aminteam, când spuneati de Cehov, ca l-am recitit la o alta vârsta, pe la vreo treizeci de ani, si mi s-a parut ca îl prefigureaza pe Kafka.

-Asta nu-i nimic! Toti venim din Mantaua lui Gogol, nu? Eu cred ca întotdeauna mai exista un dram de speranta ca literatura, ca delectare a sufletului, continua. Ca exista si o alta distractie a mintii, ca ne dovedim citind o chestie încâlcita ce destepti suntem ca am priceput. Asta e ca la cuvinte încrucisate. Dar delectarea sufletului e doar în literatura care este continua de la Daphnis si Chloe, de la Longos, pâna la un prozator român foarte interesant, Petru Cimpoesu, cititi-l si vedeti, ce simplu, ce direct.

-De la Iasi?

-E din Moinesti, e inginer.

-Asa comunicam, enclava de la Iasi cu enclava din Prahova…

-Un prozator de o simplitate si de o frumusete care m-a cucerit si pe mine. Eu ma straduiesc sa ramân partizanul acestei existente literare. Da, sigur, ei, bine, prin optzeci si ceva, am facut experimente în proza. Nu stiu daca s-a observat sau nu, dar am facut experiment în proza în care vorbeam de un lucru întâmplat în 1918 si, dupa aia, ma introduceam pe mine acum, în momentul în care scriam, si asa mai departe.

-Dar era un experiment tehnic.

-Dar era acelasi suflet care o facea.

-Ma gândesc ca aceste experimente, noul roman francez, sau Truman Capote cu banda de magnetofon si altii, au fost niste experimente de ordin tehnic, stilistic, poate.

-Dar nu s-a schimbat nimic…

-Cu ce au influentat dezvoltarea romanului?

-Ca si cum o femeie frumoasa îsi schimba garderoba. Chiar nu ne mai intereseaza femeia pentru ca o data are malacof, stiti, asa, mare, si altadata vine în minijup?

-Meme Marie, autrement coiffée…

-Femeia e importanta.

-Credeti ca romanul dvs. Mierea, sa zicem, transplantat pe realitatea de astazi, s-ar potrivi? Eu am avut impresia ca da…

-Eu cred ca aici am reusit…

-Adica nu dateaza de loc.

-Am reusit sa pastrez literatura în ceea ce am facut. Niciodata nu am încercat un succes, sa zicem, ca în literatura sa am succesul ziaristului. N-am vrut niciodata.

-E un roman, care, atunci, mi s-a parut ca a izbucnit destul de puternic, într-un context care a fost destul de bogat, un an foarte bogat în materie de roman si nu numai…

-Marea înselatorie care s-a petrecut în acea perioada era ca unii scriitori talentati n-au vrut succesul literaturii pe care o faceau, ci voiau succesul zilei, pentru faptul ca nu existau ziare adevarate, ei voiau ca într-un roman sa tina locul ziarului sau voiau ca într-un roman sa tina locul unui tratat obiectiv de istorie sau al unui dosar de la procuratura. Pe mine m-a interesat sa scriu în continuare literatura.

-Nu voiati sa rezolvati problemele societatii.

-Nu, eu cred ca pot sa rezolv problemele societatii, daca privesc de la nivelul omului normal, nu al omului angajat. Asta a fost diferenta.

-Sunt sigur ca am putea sa mai vorbim câteva ore bune. Va mai asteptam la Câmpina.

-Voi veni. Aici aveti câteva lucruri misterioase chiar. Mi-am dorit sa scriu un serial pentru televiziune. Si stiti unde voiam sa-l plasez? La Câmpina.

-S-au mai facut filme la Câmpina.

-Nu! Cu viata câmpineana.

-Nu s-au facut cu viata câmpineana, erau cu razboi, pe calea ferata…

-Eu ma gândesc la faptul ca orasul Câmpina este unul dintre micile orase românesti.

-A fost vama, târg…

-Pe care, daca-l luam în istoria sa, este emblematic pentru devenirea societatii românesti. Aici putem gasi exact toate transformarile, toate punctele de tensiune. Lânga Câmpina, la Moreni era o manastire catolica, întemeiata de fata unui mare diplomat român, care a fost distrusa imediat dupa razboi de armata rosie care a alungat calugaritele… Se chema Mânastirea Inimii lui Iisus. La Moreni. Cred ca au reînfiintat-o. Chiar am cunoscut-o pe maica stareta, care a venit s-o reînfiinteze, si era asa, un gest în fata lui Dumnezeu, nu în fata oamenilor. Si la Câmpina, familiile de petrolisti, familia Hasdeu. Daca vreodata o sa scriu – am fost invitat de un prieten sa fac un serial – dar nu mi-am terminat romanul…

-Ce roman scrieti?

-Ei, scriu un roman, un roman.

-Va uram sa aveti timp sa terminati romanul si sa treceti la serial ca sa veniti la Câmpina mai des.

-Trebuie sa-l termin anul acesta, neaparat, ca altfel nu-l mai termin.

-Si sa n-aveti probleme prea mari în domeniul administrativ…

-Nu sunt prea mari, sunt foarte mari.

Florin Dochia