 |
Constantin Trandafir 12 «munci» pentru un critic literar |
home |
1. Cum ati perceput întâia oara partea nemateriala a vietii? A fost acesta si momentul în care ati descoperit placerea lecturii? -Nu-mi dau seama cum si când am perceput partea aceasta „nemateriala” a vietii. Sigur, a fost si momentul când am descoperit cartile si, mai mult, o placere speciala de a citi. Pentru ca nu-mi vine sa fac o parada de carturarism, sa ma dau cititor precoce si infatigabil, ma voi margini la un elogiu al lecturii. E un subiect preferat al meu, ivit si din neputinta de a-mi împlini pofta nesatioasa si trebuinta lecturii, si din perplexitatea de a fi aflat ca, unii oameni care stiu sa citeasca, n-o fac mai deloc, ca unii intelectuali care îsi zic asa, au chiar alergie la lectura; mai mult, exista persoane care scriu carti, multe, uneori, si citesc absolut întâmplator sau nu citesc decât propriile „opere”. Eu mi-am permis, adesea, sa atrag atentia ca, cine nu citeste în proportie de nouazeci la suta, comparativ cu cât scrie, n-are nici o sansa cu scrisul literar. Este exasperant sa stii ca, daca citesti o carte pe saptamâna, în 50 de ani nu reusesti sa parcurgi decât 2500 de titluri, cu mult mai putin decât tipareste o editura serioasa, occidentala, într-un an. Citim îngrozitor de putin într-o viata. Si, daca mai esti si critic literar, adica un cititor profesionist (asta-i meseria!), musai se cuvine ca citesti „încet” si sa „rumegi” îndelung… Sa-mi fie cu iertare, o fiinta care a fost la scoala si nu citeste macar o carte pe luna, trebuie sa fie foarte neîncrezatoare în puterea mintii sale. Dar televiziunea, Internetul? -Nu, televiziunea, nu suplineste lectura de carte. Nici Internetul, care ajuta mult informatia, nu înlocuieste cititul cartii de hârtie. Galaxia Marconi contra Galaxia Gutenberg? E un risc spre robotizarea fiintei umane. O carte presupune o lectura epicureica, amoroasa, se cere pipaita, privita, perceputa cu mirosul ei tipografic proaspat sau vechi. Cum „sa citesti” pe Internet Romeo si Julieta, Luceafarul, Doamna Bovary, Anna Karenina? Marile Biblioteci ale lumii trebuie închise, ori date prada flacarilor, ca Biblioteca din Alexandria? Si Borges, naivul, îsi închipuia lumea ca o Biblioteca! Pe semne ca sunt eu depasit de vremuri, ruginit, si am ramas la vorba lui Miron Costin sau, mai încoace, a lui Albert Flocon („creata de om, cartea reflecta universul si pune în miscare lumea”). Lectura a fost, este si ramâne o forma de cunoastere si de simtire, reazem moral si terapie a fiintei umane, „lumina” si civilizatie. Stop, ma opresc aici cu apologia, desi s-ar mai cuveni invocata cel putin teoria mai noua a lecturii. Cât despre „textualismul mediatic” de sorginte fantasy si cyber-punk, literatura „virtuala” on-line („nefasta cultura a mijlocitorului”, cum îi spune N. Manolescu) – mai ramâne de vazut… Sunteti un prizonier al acesteia? -Daca sunt un prizonier al lecturii? S-a înteles: prizonier fara scapare, victima fericita a unui „viciu nepedepsit”. 2. Lectura înseamna si «judecata» de valoare? Când? Pentru cine? -Lectura desemneaza actul de a citi. Frumos poncif, nu? Fenomenologic privind lucrurile, lectura înseamna a citi un text, interpretându-l, fie în sensul lui real, fie dincolo de semnificatia aparenta. Lectura critica, daca are o anume personalitate, aduce o lumina proprie asupra textului, comparativ cu alte viziuni. „Povestea” e arhicunoscuta. Faptul ca aceeasi opera poate inspira lecturi diferite, în timpuri diferite, demonstreaza polivalenta operei, caracterul ei deschis interpretarii, examinarii care, la rândul ei, este (trebuie sa fie) pluricentrica. Pluralitatea de sensuri, atât a structurii interne a operei, cât si a libertatii ei simbolice, solicita capacitatea lectorului de a deslusi semnificatiile „ascunse” si de a produce o judecata estetica, adica de a exprima explicit, la nivel conceptual, o atitudine apreciativa si interpretativa. Are, deci, o intentie axiologica, o judecata de valoare. Asta înseamna ca receptorul exprima o apreciere deliberata prin prisma gustului (spontan, subiectiv, relativ) si a culturii estetice (rigoare, comprehensiune, rationalitate). Judecata de valoare se produce, e de înteles, cu deosebire în lectura profesionista, în critica literara, si are rolul de valorizare, altfel spus, de a determina valente valorice ale operei. Pentru cine? Pentru autor (care ba o baga în seama, ba o ignora), pentru receptorul însusi, pentru destinatarul social-estetic al operei. Cam asta e. Repet, înca nu s-ar mai putea vorbi despre acest destinatar care, pur si simplu, este socotit impulsul primordial al scrisului, un fel de coautor, în tot cazul – un factor indispensabil în actul creatiei… 3. În legatura cu transmiterea (comunicarea, schimbul) cunostintelor, înclinati spre oralitate ori spre textul scris? Ma gândesc la diferentierea pe care Platon o face (în Scrisoarea VII si în Phaidros) între hipomneza si anamneza, între ceea ce poate fi reamintit pe dinafara si ceea ce antreneaza procesul (miscarea) dezbaterii interioare, în relatie cu ceea ce Bergson sintetizeaza cu expresii «du mecanique plaqué sur le vivant». -În fata acestei întrebari ma simt ca un trecator oarecare (nu Oedip, care s-a descurcat cu brio) fata cu ghicitoarea sau enigma Sfinxului. Asa ca sunt pierdut! Sa aproximez, totusi. Personal, am fost nevoit, prin profesiune, sa recurg mai mult la comunicarea orala, cât se putea, în chip peripatetic, ori asemenea calugarilor vaganti, care trebuie sa se adreseze unui public larg, de regula în loc deschis. Dar, în clasa fiind, neaparat se impunea sa recurg la „metoaghele intuichive”. Asemenea se întâmpla si la cenaclul literar, si în cazul lansarilor de carte (unde primeaza rostirea) si chiar la colocvii, ca de-aia se numesc asa (colloquium, convorbire, discutie). Când sunt mai „popular” (de cele mai multe ori), manifestarea e strict orala (nu si anonima, eventual!). Si cu toate acestea, nu-s un bun orator, dar, în diverse situatii, îndeajuns de retor si limbut. Probabil ca, din cauza unui scrupul excesiv, pentru exprimarea cât mai lapidara si mai exacta, fara nici un fel de rabat al vorbirii „libere”, prefer textul scris. Nu-i vorba nici de „hipomneza”, nici de „anamneza” si alte alea. Sunt cât de cât spontan, dar experienta scris-cititului mi-a aratat ca mai mult conteaza un text bine pus la punct, cu limpezime si preciziune, decât un discurs improvizat pe loc, fatalmente fara miez si digresiv. Chiar când vorbesc „liber”, e bine sa fiu pregatit de mai înainte, sa cunosc „subiectul” si sa-i fi stabilit în prealabil punctele de reper. Înteleg, însa, ca altceva se urmareste cu aceasta chestiune a oralitatii si a textului scris, una mai de profunzime, filosofico-poietica. Nu ma aventurez. Corect, slabirea memoriei antreneaza mai mult „reamintirea pe dinafara”, iar amintirea ideilor contemplate într-o etapa anterioara solicita mai intens un proces interior, care poate fi mai bine captat scriptic. În plan literar, între scriptic si oralitate exista o frumoasa convergenta. Sa ne gândim numai la faptul ca literatura populara îmbraca a posteriori haina scriptica; la rândul lui, scrisul literar apeleaza la elemente ale stilului oral, care asigura o speciala expresivitate. Când am scris cartea despre Creanga, obligatoriu a fost sa ma refer la oralitate. La fel, în cazul lui Caragiale, unde s-a pus si problema scripticului sub forma prezentei înscrisurilor, textelor, scrisorilor, telegramelor proceselor-verbale (!), pagini din publicistica etc., dar asta, e de-acum, cu totul altceva… 4. Cât din fiinta (spirituala) care sunteti azi s-a nascut la Câmpina? Pentru care motiv? - Iata-ne cu picioarele mai pe pamânt, desi e vorba de „fiinta spirituala”! Fiinta mea „spirituala”, atâta câta exista astazi, s-a cladit la Câmpina în cea mai mare parte. Nu pentru ca ar fi fost aici un mediu favorabil (în provincia foarte mica?!), ci pentru ca aici se petrecu maturitatea mea (cât priveste vârsta biologica, adica). Începutul a avut loc în secolul prin care am trecut nu de mult. Dar asta n-ar fi fost de-ajuns, daca n-ar fi existat, cum se spune, în stare latenta, un impuls care vine mai de departe, oho, ce vorba mare! La Câmpina am gasit, probabil, ceva care plutea în aer, de la însorirea abundenta, de la „duhul” unor înaintasi ilustri de pe aceste meleaguri, la atentia confraterna a câmpinenilor, pretuitori, în strafundul firii lor, de valori spirituale. Am simtit totdeauna simpatia lor aparte. Toate acestea, combinate cu dramul de „inspiratie” ce mi-l lasara din batrâni, parintii din parinti, s-au unit cu firestile acumulari ale vârstei si au facut ca, daca privim cantitativ, trei sferturi din fiinta mea spirituala sa se fi consolidat la Câmpina. Aici am scris, cu o singura exceptie, toate cartile mele de pâna acum, cele mai multe de critica literara si istorie literara. 5. Motorul creatiei artistice este suferinta, bucuria (extazul!) sau normalitatea? Sau altceva? Exista creatie în absenta unei legaturi personale, particulare, intime cu dimensiunea transcendentala a fiintei? Care este relatia dvs. cu transcendentul? -O, pe semne ca special ati gândit acest chestionar pentru a ma pune într-o situatie atipica. Eu, monser, sunt un om din popor, care va sa zica. Dar daca m-am bagat în critica literara, trebuie sa suport consecintele. Motorul creatiei artistice este tot ceea ce-i omenesc: suferinta, bucuria, extazul, aspiratia. Nu anormalitatea produce creatie. Dimpotriva. Numai romanticii au pretins si impus credinta anormalitatii creatorului: „Ah! Organele-s sfarmate si maestru e nebun!” Dilthey se credea îndreptatit sa afirme: „Geniul nu este un fenomen patologic, ci omul sanatos perfect”, care se caracterizeaza prin marea energie a sistemului sau psihic, prin capacitatea memoriei (apropo de anamneza), prin vioiciunea spiritului si libertatea imagistica. Pe scurt, putere de creatie. N-as putea spune daca exista creatie în absenta unei legaturi intime cu dimensiunea transcendentala a fiintei. Relatia mea cu transcendentul este foarte neclara. De altfel, e momentul sa facem, împreuna cu Noica, o disociere între transcendent si transcendental: transcendentul este dincolo de noi, transcendentalul este dincoace de noi, în proximitatea fiintei noastre, în „universul mic”, din care nu lipsesc metafizica si abisalul… Exista o multitudine de factori care influenteaza acest proces, de aceea nu se pot stabili cu exactitate prioritatile: impulsul divin (Platon), expresia sensibila a ideii absolute (Hegel), activitatea spirituala prelogica (Croce), revelatia pura (Bremond), manifestarea sublimata a refularilor instinctuale (Freud), dicteul automat al inconstientului (Breton), impulsul ludic (Karl Gross), expresia sintezei armonioase si superioare a disponibilitatilor vitale (Guyau), procesul creativ natural construit în plan spiritual (G. Seailles), elaborarea intelectiva (Poe, Valery) etc. Cu alte cuvinte: rational, afectiv, senzorial, genuin, mestesug-artefact, intuitie-spontaneitate, deliberare-elaborare, vocatie, „serbarea intelectului”, „moartea intelectului” etc. Personal, votez pentru varianta Poe-Valery. - Asadar, votati pentru constructie? - Da, votez pentru constructie, cum s-a înteles deja, pentru deliberare si elaborare. Acestea sunt doua cuvinte care cred ca exprima cel mai bine un sistem de creatie artistica. I-am spus sistem pentru ca, într-adevar, e vorba de o constructie. Valery vorbeste tot timpul de construire pentru a se opune la ceea ce se numeste absenta intelectului. Pentru ca, pe vremea aceea, când scria si Valery si se exprima în felul acesta, aparuse ideea ca intelectul nu are nici un efect asupra poeziei si asupra creatiei, în general. Ca poezia, creatia, sunt neaparat o stare genuina spontana. Asta spune chiar Breton, autorul Manifestului suprarealist, ca intelectul ucide creatia. Vine Valery, care provine din Poe, si spune ca intelectul, dimpotriva, este cel care consolideaza creatia. Deci, moartea creatiei prin intelect – Breton, sa zicem, triumful creatiei prin intelect, Valery. Eu sunt de acord cu aceasta idee ca, daca exista, într-adevar, o anume inspiratie, stare genuina, un anume ingenium acela este neaparat specific creatorului farar posibilitatea de a construi. Cum ar fi creatorul popular, de exemplu. Dar aici problema se pune altefel, pentru ca aici nu intervine un singur creator popular, ci o multitudine de creatori populari, si, atunci, iese din discutia noastra. Revin prin a spune ca Valery, venind din Poe, pune un accent mult prea mare pe constructie, pe deliberare si elaborare. Mai bine mi se pare ca a spus Arghezi, când a îmbinat cele doua moduri: „slova de foc (care reprezinta talentul, vocatia, inspiratia, spontaneitatea, ceea ce existaa ca stare nativa) si slova faurita împarecheate-n carte se marita” s.a.m.d. S-a înteles chestia asta? Slova faurita este mestesugul… - Stiinta constructiei… - …Pe linia Valery. Dar creatia presupune neaparat ansamblul celor doua dimensiuni: nativa, genuina, creativa prin talent, prin ceea ce se numeste mostenire si ceea ce dobândesti, apoi, prin cultura, prin cunoastere. Sa cunosti multa poezie, daca vrei sa scrii poezie! Sa citesti multa proza, daca vrei sa scrii proza, s.a.m.d. Cum sa scrii poezie fara sa fi citit poezie? - Asadar, ceea ce am dobândit prin datele genetice, împreuna cu ceea ce dobândesti prin experienta personala. Totusi, v-as ruga sa comentati, în acest context, o fraza a Ruxandrei Cesereanu, care, scriind despre poemul delirant, afirma: „Conducta ratiunii trebuie sa fie totdeauna secundara, minimala, lasând conducta inconstientului sa joace rolul esential.” Se poate si asa? Puteti gasi un exemplu? - Dar nu se poate! Nu se poate pentru ca d-na Ceseareanu merge pe directia a ceea ce numeam mai devreme, suprarealismul. Acesta considera ca subconstientul, chiar, e prioritar. Asta spunea si Bergson, ca subconstientul are valori poetice, artistice mai mari decât constientul. Freud, cu psihanaliza lui, ajunge la concluzia ca toti factorii creatori vin dintr-un factor subconstient care este libidoul. Asta e exagerare. Vine ceva din batrâni, cum spunea Eminescu, „ce ni-l lasara din batrâni, parintii din parinti”, din fundul arhaic, sa zicem, dar pâna nu intervine ceea ce apartine strict, nu neaparat unei logici, ci unei ratiuni creatoare… - Mi-a placut cum ati spus: ceea ce vine si ceea ce inter-vine dupa aceea. - Da, bine zis, ce fel aveti de a prinde acest joc de cuvinte! Sunt emotionat pâna la… - Glumiti, stiu ca spiritul ludic nu va lipseste… - (râde) Mergem mai departe? 6. Da, trecem la cartile dvs. Doua dintre cele mai recente – aceea despre Bacovia si aceea despre Caragiale – m-au impresionat în mod deosebit (si numai pe mine, ati avut cronici excelente). Ele sunt copiii dvs. cei mai dragi? - Problema comporta o reactie emotionala si, orice s-ar spune, eu sunt pledantul spiritului critic. De aceea, nu-mi place niciodata sa vorbesc despre cartile mele. Meseria si firea ma îndeamna sa ma pronunt exclusiv despre altii, despre scrisul altora. Oricum, în legatura cu scrisul meu am avut totdeauna mari îndoieli, sincer, nu-i falsa modestie. Un scepticism apasator ma cuprinde când am încheiat treaba si a fost tiparita cartea. Dupa momentele grele ale „facerii”, cu stari alternante de optimism si deceptie, cu tot efortul de a pastra un echilibru al luciditatii, urmeaza lucrul „împlinit” care mi se pare aproape un esec. Totusi, sunt „progeniturile”mele si nu le detest, am aproximativ aceeasi atitudine fata de toate. Un dram de încredere, pentru recenta mea „isprava”: Efectul Caragiale. 7. Puteti decodifica („deconstrui”) sensul titlului celei mai noi aparitii editoriale : Efectul Caragiale ? - De ce „efectul Caragiale”? Macar ca ar fi un „secret” de bucatarie personala, farmecul unei discutii sta si în satisfacerea curiozitatilor nesemnificative. Dar, vai, scuze, explicarea unui titlu, e, uneori, o initiativa foarte importanta. Ma gândesc, de pilda, la Enigma Otiliei. Dar în critica / istorie literara, cazurile sunt cu totul rare (Rimbaud le voyou, însa aceasta „cercetare” apartine unui poet). Vreau, nu vreau, trebuie sa ma supun regulii jocului. A fost o explozie cu efect întârziat. Din numeroasele „proiecte” titulare, capabile sa corespunda intentiei, am avut într-un târziu „revelatia” acestei formulari, spre suspiciunea editorului, om extrem de riguros, dedat la exprimari „clasice”, care sa sune bine si la „subventie” în „Anul Caragiale”, ceea ce nu s-a întâmplat din cauza, poate, si a titlului mult prea eseistic. Apoi, ma gândeam ce frumos si eclatant circula sintagma „Efectul Coanda”. Si ce exact! Efectul Caragiale rezulta dintr-o cauza Caragiale, multipla, de exceptie. O lume obiectiva, diversa, care are drept consecinta o lume-Caragiale, cu o traiectorie neobisnuita (de efect), obtinuta prin procedee ingenioase, specifice, de natura estetica. Si înca, ecoul pe care îl are opera lui Caragiale asupra noastra, „actorii sociali”, asupra vietii sociale românesti, asupra literaturii române, optzeciste mai ales, asupra receptarii… 8. Orice ati spune, sunteti (suntem) zoon politicon. Din perspectiva convingerilor personale, care credeti ca este viitorul miscarii de stânga numita political correctness, în conditiile tot mai accentuatei globalizari? - Este, într-adevar, omul un zoon politicon si de mult se bate moneda forte pe aceasta tema, cu deosebire la noi si paroxistic în perioada postdecembrista. Totusi, ce e prea mult, strica. Politica a devenit o obsesie a vremurilor noastre, spre paguba altor manifestari umane. Si Caragiale se vedea nevoit, la un moment dat, sa observe cu nemultumire: „În România, înfloreste o vasta industrie – industria politica”; Mircea Eliade constata consternat: „Nu cred ca mai exista în lume vreo tara (ca România, n.m.) în care sa se consume atâta energie politica”, iar Eugen Ionescu ajunge, parca, la exasperare: „Pasiunile politice sunt dizgratia si adesea rusinea omenirii, mediocritatea si prostia ei”. Înregimentarea intelectualilor este total contraproductiva. Scriitorii „afiliati” se transforma, inevitabil, în propagandisti de partid, scriu în indezirabila nota tezista, adica în afara imperativelor artistice. Acelasi Eugen Ionescu: „Un conformism de stânga e tot atât de jalnic ca si cel de dreapta”. Pe Paul Reynaud l-am citat de mai multe ori, ca argument al autoritatii si pentru fulguranta supunerii: „Nu sunt nici de dreapta, nici de stânga; sunt inteligent”. Cât despre „corectitudinea politica”, e înca un subiect la moda, extenuat de atâtea interpretari care se bat cap în cap si nu sunt totdeauna „corecte”. Conceptul e nascocit si invocat cu sârg de eseisti, cum spun, într-o devalmasie oripilanta. Miza programului „corectitudinii politice” ar fi expurgarea oricarei traditii spontane, naturale, în beneficiul unei puteri dictatorial-lozincarde. În locul libertatii funciare, intervine sloganul obstructiv al acestei „incorectitudini”, tipat si din stânga, si din dreapta. Cica acest program ar apartine unei minoritati luminate versus majoritatea rudimentara. Pe de alta parte, trâmbitasii fatada ai „valorilor occidentale”, arhangheli ai pluralismului, multiculturalismului, globalismului, sustinatori mult prea înfocati ai „drepturilor omului” au facut o suspecta pasiune pentru as-anumitele minoritati de orice fel: feminin patetic, bigotism, ecologism radical, handicapati, lesbiene, homosexuali si tot asa. Cine priveste cu suspiciune aceasta confiscare a „corectitudinii politice” este stigmatizat ca anti-occidental, nationalist obtuz, anti-american si altele. Se trage cu strasnicie hilara semnul egalitatii între valorile fundamentale ale Occidentului si ideologiile „corectitudinii politice” care, sa fie foarte clar, cum ar zice un grandios politician, nu sunt doar „stângiste”. Un „om nou”, homo oeconomus al tehno-globalismului vizeaza si ideologiile de dreapta, si cele de stânga, desi cei dintâi vad multiculturalismul, globalismul si pluralismul prin paradoxul exprimarii depline a individualitatii, pe câta vreme ceilalti vad ceva foarte neted, suprimarea personalitatii prin racordarea la „identitatea de grup” care are menirea de a înghiti grupurile subordonate, „fara voce”. Spiritul critic nu mai are loc nicaieri. O harababura perfecta… Ce cred eu? Ca aceasta „corectitudine politica”, de sorginte americaneasca, este o pisica moarta, aruncata dintr-o ograda în alta, cu vijelioase strigate de lupta, care în curând se vor stinge ca orice alte astfel de rizibile diversiuni. 9. Credeti în elite sau în puterea multimii? Credeti în Don Quijote? - Cred în elitele autentice, am mai spus-o de-atâtea
ori, dar nu cred în elitism, în contrafacerea elitista. Adevaratele
elite se pun în slujba „multimii”, elitele autoproclamate,
falsele elite, trag o linie neta de demarcatie între grandoarea
lor si nimicnicia restului lumii. Camil Petrescu vorbea de „noocratia
necesara”, idee care vine din platonism si, mai încoace, din
„personalismul” francez. Îmi cer permisiunea de a cita
din dialogurile lui Platon: „Socrate: - Atâta timp cât
filosofii nu vor fi regi în state, ori cât timp cei care astazi
se numesc regi si suverani nu vor fi cu adevarat si temeinic filosofi,
atât timp cât puterea politica si filosofia nu se vor întâlni
în acelasi ins, atâta vreme cât o lege superioara nu-i
va da în laturi pe cei care se îndreapta azi doar într-o
parte ori în alta, nu va fi leac, scumpe Glaucon, pentru State,
nici, gândesc, pentru speta omeneasca, si niciodata acest stat desavârsit,
al carui plan îl faurim împreuna, nu se va putea naste, nu
va vedea lumina zilei”. Intelectualul, sustin „personalistii”,
nu este o persoana, ci o persona-litate bazata pe preeminenta spiritului.
Elita intelectuala, cred ei, „personalistii”, trebuie sa-si
asume si puterea politica, si atunci se naste ceea ce se cheama „elita
politica”. A nu se confunda cu înfreudarea politicianista!
Jacques Le Goff deseneaza „portretul” intelectualului ideal,
al „gânditorului de meserie”: producator si furnizor
de cunoastere, implicând spiritul de ordine si rigoare, dar si pe
cel liber-creator si critic, în sensul cautarii permanente a adevarului.
Când mi-am exprimat rezerva si nemultumirea fata de „elita”,
repet, am avut în vedere narcisismul elitist, cabotinajul si fanfaronada,
„gastile plutocratice”, „îmbulzeala de aristocrati”
cu „dispret sumar si radical pentru masa” (Paul Zarifopol). 10. Privind el înapoi, postmodernismul este un pas înainte? Sau, cum se spune undeva, „anesteziere” a spiritului? - Da, privind (si) înapoi, postmodernismul face si un mare pas înainte. Cât despre postmodernism ca „anesteziere” a spiritului, e un fel de a cocheta cu vorbele. Din contra, postmodernismul înseamna o resuscitare a spiritului. Precursorul postmodernilor în linie filosofica, Nietzsche, sta sub semnul repetitiei cu dife-renta, o eterna reîntoarcere întru devenire. Si înca postmodernistii se pot lauda, ca Borges, ca scriu doar „imitându-i” pe altii si fara pretentii. De a crea opere-univers, dimpotriva – un haosmos. Si postmodernismul nu de fel elitist, ci foarte „democratic”, de vreme ce redobândeste culoarea realitatii cotidiene, retorica „laica”, de bas-étage, si atitudinile cele mai pamântene… Dar sa ne oprim aici, chestiunea e prea complicata si complexa, discutiile au capatat o amploare vecina cu suprasaturatia. 11. Aveti cinci (numai cinci!) carti pe care le-ati lua cu dvs., pe o insula pustie? Daca da, care? - Jocul e vechi, raspândit si sadic. Noroc ca nu se întâmpla asa în realitate. Uneori, se cere a se numi o singura carte, ceea ce trece peste granitele masochismului. Cu strângere de inima, sa ne jucam, deci: Divina Comedie, Don Quijote, Gargantua si Pantagruel, Razboi si pace, Un veac de singuratate (optez pentru scrieri epice de mare întindere ca sa am mai mult de citit / recitit / rascitit; poezia trebuie memorizata, pentru a o recita, în gura mare, pe pacatoasa aia de insula pustie. 12. Pentru ca va considerati, înainte de toate, critic literar, spuneti ceva despre ce se mai întâmpla astazi, cu critica literara. - Caragialiceste spus: Criza teribila, monser! Care ca sa zica, avem de ce ne plânge, dar nu-i dracul chiar atât de negru. În Apus, critica (gr. krinein, a judeca, lat. crisis, „faza decisiva a unei boli”) trece printr-un necrutator desert de multa vreme. Acolo a prosperat mai cu seama teoria literaturii. La noi, nu tocmai buni imitatori, dar si din cauze „obiective”, se petrece de la ’89 încoace o sincronie paguboasa cu Occidentul în aceasta privinta. Literatura, în general, nu mai are trecerea de odinioara, în conditiile economiei de piata si de gheata. Numai ca noi avem felul nostru de a fi, doar românul s-a nascut poet, si repede am reluat lira spânzurata-n cui, cu avalansa de poezie („sponsorizata” în multe cazuri, adica platite editurile cu bani pesin), cu proza (asa si asa), cu teatru (putin, ca de obicei). Critica însa nu se simte prea bine. Nu mai spun nimic despre cititul scrisului literar. Atât: tendinta centrifuga s-a generalizat. Cel putin critica de întâmpinare e în grea suferinta. „Oamenii zilei”, bosii „de succes” au promovat pe principiul „cumetriei” de casta, câtiva „tineri” de nadejde, cu lectura putina, corespunzatoare, fatalmente, primaverilor lor, dar cu mare aplomb, care au misia sacra de a promova un nou „canon”, al gruparii respective, constând din imperioasa nevoie de a-i elogia pe membrii confreriei si de a-i pune în genunchi, pe coji de nuca, pe ceilalti, dinafara, alta tabara si alta culoare. De precizat, fara sa generalizez, ca nu doar junii judecatori recurg la aceasta procedura cam maniheista, ci si foarte putinii veterani-vedete care mai pregeta sa compuna foiletoane critice. Ne aflam, cum se baga de seama, la sectarismului în floare. Mai pricopsita, parca, este critica aplicata la literatura consacrata din cele mai vechi timpuri si pâna în actualitatea imediata. Nu-i locul si nici cazul sa intru în amanunte. Scurt, „instanta critica”, „magistratura”, „verdict”, „directie” si-ar fi trait traiul, plasând tot mai decisiv oficiul critic în zodie ancilara. Cronicarul literar e socotit, astazi, un simplu agent de publicitate, un rau necesar din sfera serviciilor publice. Încearca sa intre în voga alte manifestari de tipul „bataliilor canonice”, „revizuirilor” rau întelese, pe considerente extraestetice; cel mult locul criticii profesioniste cata a fi luat de o critica “orala”, cenacliera, diletantica. În aceste circumferinte, eseistica pare sa câstige teren, dar ea nu are a face cu critica de întâmpinare si de sustinere, mai ales când eseul tinde sa fie din ce în ce mai specios, un fel de tutti frutti. 13. Bonus: Raspundeti la o întrebare pe care nu v-am pus-o! - Desi am fost supus la „12 munci” si am îndeplinit norma, cantitativ vorbind, poate chiar prea scrupulos, ca Pristanda la datorie, atac înca o „cestiune arzatoare”, a 13-a la numar, nu sunt deloc superstitios: despre provincialism. Fireste, minimum minimorum. Nu vin cu puncte de vedere noi, dar simt ca sunt înca presante, uitate fiind, ori numai ignorate. Avem, hotarât lucru, o tot mai accentuata mentalitate marginita, din felurite prejudecati, cum ar fi între altele, oroarea de spiritul gregar-colectivizat, care ne-a asaltat prin internationalismul proletar si ne ameninta acum prin globalismul indistinct; complexul superioritatii vs. complexul inferioritatii, o grandomanie dizgratioasa, pe de o parte, o umilitate excesiva fata de înaltele Porti, pe de alta parte. Globalizantii acuza restul lumii de provincialism (asociat de curând cu nationalismul). În replica, înfloreste spiritul tribal, sub doua aspecte „provinciale”: dispretul fata de provincie, închiderea în clanuri metropolitane, ori, invers, regionalizarea culturala, care a facut sa rasara sumedenie de ligi judetene, orasenesti, comunale (un determinism îngust care se aplica la ontologii regionale, cum ar spune Bachelard). Nu exista târgusor fara „grupul” lui cel mai mândri de pe plai. Când exclusivismul face legea, tot provincialism se cheama. Discriminarile de orice fel sunt total contraproductive. S-a purces sa se faca antologii zonale, liste ierarhice sectoriale, dictionare partinitoare desi se dau drept „nationale”, de interes general. Se vede, primeaza criteriul teritorial, eludându-se realitatea cea mai evidenta: conteaza nu locul geografic, ci locul pe harta culturala (axiologica). Si înca: nu exista provincie literara, exista doar literatura „provinciala” (i.e. mediocra). Provincialii, adica veleitari care împânzesc si marile metropole. A ramas un talmes-balmes de aroganta ciocoiasca. De buna seama, atârna greu diferenta specifica, cea reala, nu cea narcisiaca. E în cele ce spun eu acum o simpla observare a unor stari de lucruri, nu o tânguire tipic… provinciala. Va multumesc pentru timpul acordat. Când sunteti dispus pentru înca o repriza? Am ocolit grajdurile lui Augias… Oricând si, bineînteles, cu multa placere. Va propun sa revenim, altadata, la chestiune provinciei, despre care am multe de spus. Acolo credeti ca sunt grajdurile lui Angias? Am de spus si multe lucruri frumoase... Câmpina, martie-aprilie 2003 |
||