Cum ti se par aceste zile de toamna?

Splendide, mai ales ca toamna este anotimpul meu preferat; fie ca-i soare, fie ca ploua, ma simt cel mai bine toamna. Mai ales acum, ca începe si scoala.

Înseamna ca te-ai nascut toamna?

Nu. M-am nascut chiar iarna, într-o iarna grea, celebra iarna din ’53, care a ramas în amintirea mai-vârstnicilor, dar, nu stiu de ce, îmi place toamna.

În decembrie?

Decembrie, 13.

Aveai treizeci de ani când a murit Nichita Stanescu.

Exact. Eram la masa, cu prietenii, de ziua mea, când a venit cineva si ne-a spus ca a murit Nichita, mi-aduc aminte…

Cum ai reactionat atunci?

A fost un soc, am ramas tacuti. Eram toti din lumea asta legata de literatura, de cultura. Sigur, n-ascultam radio în acel moment, a venit cineva mai târziu si ne-a spus. A fost un soc, într-adevar, chiar daca stiam ca mai fusese bolnav… Îl cunoscusem pe Nichita putin, am vorbit cu el în vreo doua rânduri. Facusem româna cu profesorul cu care facuse cu ani înainte Nichita, cu regretatul profesor Milica, la Liceul Caragiale din Ploiesti. Acesta ne povestise, desigur, despre adolescenta rebela a lui Nichita într-o vreme în care nu prea se purta, sau nu erau acceptati rebelii.

Dar, pâna atunci, aveau sa treaca treizeci de ani de la nasterea ta, în…

…Comuna Floresti, la jumatatea distantei între Ploiesti si Câmpina, într-o casa obisnuita, simpla, taraneasca, cu cerdac, înconjurata de vita. Tata era functionar, mama era casnica, fusese cândva sora medicala, dar nu mai profesa atunci când m-am nascut. Însa mama avea o teribila pofta de lectura, de literatura, „boala” care, cum se vede, mi s-a transmis integral si mie, înca de când eram mic.

O parte genetic si o parte…

O parte genetic (zâmbeste) si o parte prin educatie, sa spun asa. Dar cred ca ei îi datorez, în mare masura, si primele carti pe care le-am avut, si primele discutii despre carti. Mi-aduc aminte de când eram foarte mic – foarte mic fata de prejudecata publica, sa zic asa – comentam împreuna si cartile pe care le citea ea, eu înca nu puteam sa citesc orice, unele erau prea complicate pentru vârsta mea, când eram într-a treia, într-a patra. Comentam împreuna si filmele pe care le vedeam (aparuse, între timp, televizorul), cred ca am învatat multe si din chestia asta.

Care-ar fi prima lectura pe care ti-o amintesti?

Mi-a placut, de pilda, o carte pentru copii din seria Habarnam, si era Habarnam în tara minunilor, erau mai multe, ma rog.

Un fel de Harry Poter al acelor ani…

Exact. Erau revistele pentru copii, Luminita, Nuca-pana-ghinda-frunza, daca mi-aduc aminte bine. Mai era si o emisiune la radio care-mi placea foarte mult. Am ascultat-o din primele clase de scoala si pâna târziu, când am terminat a opta. Se chema „Vreau sa stiu”. Erau tot felul de lucruri despre stiinta, de popularizare, desigur, pe întelesul nostru. Mi-au ramas în minte, chiar daca, spre deosebire de altii, eu nu am o memorie a copilariei foarte dezvoltata. Îmi amintesc lecturile obisnuite: Ciresarii, pe care îi citeam la începutul fiecarei vacante, desi aproape ajunsesem sa-i stiu pe dinafara. Îmi placeau teribil si, când începea vacanta, îi citeam, asa, ca un fel de antrenament. Cei trei muschetari îmi placeau teribil când eram mic si i-am recitit de multe ori.

Aveai, înca de pe atunci, înclinatia spre „umanioare”.

Probabil ca da.

Asta te-a facut ca, mai târziu, sa te duci la Ploiesti, la Liceul Caragiale.

Sectia real! Matematica si fizica en gros. Cum sa spun, optiunea a fost asumata în deplina cunostinta de cauza, nu a fost o hotarâre a parintilor sau a altora. Nu am regretat si nu regret nici acum acea optiune. Pentru ca am învatat foarte multe lucruri care, mai târziu, chiar si fata de colegii de facultate, mi-au dat un anume avantaj. Am ramas si azi cu anumite pasiuni si urmaresc cu interes descoperirile din domeniul fizicii, al geneticii, al logicii matematice, îmi plac lucrurile de genul asta si citesc si astazi cu placere despre domeniul stiintelor exacte. Cred ca a fost o optiune norocoasa cea pe care am facut-o, am avut si profesori exceptionali la absolut toate obiectele. Am amintiri foarte frumoase despre perioada liceului. Erau de o exigenta teribila, se lucra enorm, fara sa se tina seama ca esti la real, la uman. Repet, mi-a folosit mult. Sar putin, daca am luat-o pe panta biografica: în facultate am avut prilejul sa-l cunosc pe Solomon Marcus, marele profesor si matematician, care s-a mirat sa gaseasca la filologie pe cineva care stia putina matematica si care a fost în stare sa-i faca o analiza cu statistica matematica la o poezie. Nu m-am tinut de chestia asta, din pacate…

Ai facut filologia la Universitatea din Bucuresti.

Limba româna si limba franceza.

Dupa experienta ta, aceasta, decantata în timp, crezi ca omul de azi, intelectualul, are nevoie de o formatie cât de cât enciclopedica?

În mod clar, da! As spune mai mult chiar decât în Renastere. Pentru ca astazi stiinta, filosofia si “umanioarele”, cum spuneai, au intrat într-un fel de lentila convergenta si se focalizeaza spre un singur punct, în mod clar. Si, atunci, esti obligat, nu te mai poti misca. Dupa Einstein, dupa descoperirile din genetica sau din microfizica, nu te mai poti misca oricum în domeniul picturii sau literaturii, nu te mai poti misca în roman, de pilda, la fel cum te miscai în secolul al XIX-lea, secolul unui mecanicism extrem de optimist în aceea ca poate descoperi ultimele taine ale materiei. Nu mai vorbesc de calculatoare si universul acesta virtual. În paranteza fie spus, mie mi se pare un nume nu foarte potrivit, pentru ca primul univers virtual, ultimul si singurul, de fapt, este cel creat de literatura, de arte, în general. Ala, da, univers virtual, într-adevar, la propriu. Cel facut pe calculatoare e un univers secund, o imitatie a universului real, fara prea multe calitati, a copie, o clona, care imita foarte bine, dar nu este un univers paralel, în ciuda aparentelor. Revin si spun ca este obligatoriu pentru un om de arta, astazi, sa aiba un minimum corp de cunostinte si în celalalt domeniu; asa cum îi cerem matematicianului, fizicianului, sa stie ceva si despre Rembrandt, si despre Bach, este valabila si reciproca.

Sa ne întoarcem la biografie. Cum ai ajuns profesor?

Ca sa parafrazez un personaj al lui Mircea Eliade, binecunoscut, pentru ca se face si la scoala, „pentru pacatele mele”. Am primit repartitie, asa cum era atunci, la liceul din Moreni, unde am ramas, iata, 26 de ani. Un liceu bun, care mi-a adus enorme satisfactii – sigur, si necazurile care sunt inerente muncii de profesor, dar astea sa le dam deoparte – enorme satisfactii în aceea ca am putut sa împartasesc din experienta si din cunostintele mele si sa formez câtiva oameni de valoare, as putea spune.

Cum te vad elevii, ca profesor, ca pedagog?

Mi-e greu sa raspund la întrebarea asta, pentru ca ar însemna sa ma laud. Important este ca, iata, ma viziteaza elevi pe care i-am avut acum zece, acum douazeci de ani, si îmi spun ca-si aduc aminte ceea ce le spuneam la scoala. Mi se pare important faptul ca nu m-au uitat. Eram la un liceu industrial, cu clase de mate-fizica, nu era sectie umana, si totusi, din aceste clase am oameni care au doctorate în domenii umaniste. Acum o saptamâna, m-a vizitat un fost elev care îsi face acum un doctorat la Universitatea Central-Europeana, si chiar îmi spunea ca felul în care eu tin orele seamana foarte bine cu felul în care se tin orele acolo. Eu faceam asta intuitiv, pur si simplu, în sensul ca totdeauna am discutat cu ei. Când a fost sa predau ex cathaedra, am predat ex cathaedra, dar mi-au placut foarte mult discutiile, si el îmi spunea ca, spre deosebire de felul în care se preda la noi la facultate (si nu numai), acolo nu prea exista ceea ce numim noi cursuri. Acolo profesorul îti da o bibliografie si o tematica, faci lucrarea si totul se desfasoara sub forma unor discutii, dezbateri, controverse, în care profesorul, dupa firea si obiceiul lui, intervine mai mult sau mai putin. Îmi spunea ca aceasta tehnica, pe care si eu am intuit-o, de fapt, pentru ca nu e vorba de pedagogie aici, sau de chestiuni de teorie d-asta lamentabila, am intuit-o si eu de la profesorii mei, poate s-a potrivit mai mult firii mele, dar am procedat asa si se pare ca am procedat bine.

Asta este o dimensiune pe care voiam s-o atingem în discutia noastra. O a doua dimensiune despre care te-as ruga sa vorbesti este aceea a omului care scrie, a eseistului, a creatorului de texte. Cum ai început?

Ca tot românul si ca tot omul, am început cu poezie. Am renuntat pe la sfârsitul facultatii, de atunci n-am mai scris poezie. N-am publicat, din fericire, nimic din ce-am scris. Caietele respective le-am daruit unor persoane carora le-au placut poeziile, asa ca am scapat, nu prea mai am din ele acasa. Nici critica literara nu mi s-a potrivit, nu sunt un om exact, desi spuneam ca am facut realul. Un critic literar trebuie sa urmareasca foarte riguros toata opera unui autor, receptia ei critica, influentele si asa mai departe. Or, eu nu am aceasta rabdare, sa spunem, nu am aceasta structura. Sunt mai lax din acest punct de vedere si specia care am simtit la un moment dat ca mi se potriveste cel mai bine este aceea „de a bate câmpii cu gratie”, care se numeste eseu. Am publicat destul de mult, înca din timpul facultatii, ulterior, am avut rubrici permanente la Orizont, din Timisoara, la Steaua, la Transilvania. Apoi, o lunga perioada, am renuntat la scris din motive de lehamite, pentru a-mi reveni, asa, încet-încet, dupa ’90, când am reînceput sa înnegresc foaia cu gânduri, cu rationamente.

Ai pregatit si niste carti?

As putea spune ca am debutat într-o carte, o culegere scoasa de regretatul profesor Mircea Zaciu, la centenarul Rebreanu; am si eu un studiu în acea culegere care se cheama Liviu Rebreanu dupa un veac, sunt multi autori cuprinsi în acel volum masiv. Ma pot mândri ca volumul se deschide cu Mircea Eliade, iar eu am un studiu despre Padurea spânzuratilor. Bibliografic, se poate, cred, socoti un debut. Actualmente, am o carte de eseuri, predata de vreo trei ani editurii. În sistemul nostru de publicare, editura asteapta bani de la mine, eu astept bani de la Dumnezeu, ca sa poata aparea cartea. Mai am înca o carte aproape gata, o rescriu acum da capo al fine, este un eseu despre Eminescu pe care l-am publicat integral în revista Axioma de la Ploiesti.

„Ucronia eminesciana”.

Exact. O rescriu, îi maresc dimensiunile, o aduc la zi bibliografic, sunt sase-sapte ani de când am scris-o, nu ma gândeam atunci la o carte. Pentru mine, poate ca spun o prostie, esential este scrisul, nu publicatul. Asta este. Te împinge si situatia de pe piata cartii, criza, care nu se mai termina, a circulatiei cartii. Poate ca, într-un colt secret al sufletului tau, un colt al sperantei, pastrezi gândul ca scrii si pentru o carte, pentru niste carti.

Am abordat si a doua dimensiune a personalitatii lui Christian Craciun. Cea de-a treia dimensiune la care m-am gândit eu porneste de la situatia biografica: locuiesti, în continuare, la Floresti, în aceeasi casa în care te-ai nascut, ai o gradina de care te ocupi.

(Mândru) DA. Voltairian.

Faci agricultura, legumicultura, ai legatura cu natura, e a treia dimensiune a ta.

Este o extraordinara echilibrare sufleteasca. Sau, cum se spune astazi, este o excelenta metoda de a te încarca cu energie pozitiva dupa toate hangaralele prin care treci într-o zi. Este, chiar daca îti da multe griji, o modalitate de echilibrare foarte pe potriva sufletului meu.

E un hobby, e o necesitate?

Nu e nici macar o preocupare, e pur si simplu o datorie fata de mine însumi, si material, si psihic.

Ce cultivi?

Legume. Rosii, castraveti, ca tot omul, ridichi, salata, tot ce trebuie…

Si te pricepi sa faci treaba asta?

Da, da. Chiar sa le si gatesc, nu doar sa le cultiv. Sunt un bun bucatar.

A patra dimensiune a lui Christian…

Sunt un bun bucatar! (râde). Aici îmi permit sa ma laud.

Si ce mâncaruri deosebite faci?

Nu deosebite, d-astea obisnuite, dar toata lumea care a mâncat, de pilda, sarmale facute de mine, a spus ca fac sarmale excelente.

Le faci dupa carti de bucate?

Ma mai uit si pe carti, dar îmi pun si imaginatia în functiune de multe ori. De exemplu, sarmale în foi de varza, în foi de sfecla, în foi de hrean, de stevie, de vita, gogosari umpluti, ardei umpluti, toate fierte într-o oala si apoi… mâncate!

N-ai avut reclamatii?

Nu, nu, niciodata. În alte domenii, poate, dar aici, nu. E si asta o treaba foarte relaxanta. Uneori ma enerveaza, a fost o perioada în biografia mea în care eram obligat sa gatesc, pentru ca nu se putea altfel. Atunci ma enerva, ca-mi consumam timpul de la scris, de la citit. Dar când nu sunt obligat la anumite repere de timp, atunci este relaxant.

Am sa închei întrebându-te: cum vezi tu lumea asta de la debutul mileniului al treilea?

Ei… este foarte greu de anticipat. Asa cum cred ca nimeni, la 1900, n-ar fi putut anticipa cum va arata lumea în 1960, sa spunem, cred ca nimeni, astazi, nu îsi poate imagina, pe cele mai sofisticate calculatoare pe care le are Pentagonul sau KGB-ul, modelele lumii în viitoarele decenii din doua motive, cel putin. Unu, pentru ca vor aparea, cu siguranta, descoperiri care vor rasturna lumea, asa cum au aparut la începutul secolului trecut. Cine ar fi crezut, de exemplu, ca teoria unui profesor de psihiatrie numit Freud avea sa rastoarne, sa schimbe atât de multe lucruri în lume. Asa cum nici teoria contemporana a lui Einstein nu multi au banuit cât de profunde implicatii va avea peste putine decenii. În al doilea rând, nu pot fi anticipate ritmurile, pentru ca, daca în ultimele decenii lumea a evoluat cu o asemenea viteza, aceasta viteza va creste si mai mult. Si iarasi nu vom putea sti ce se va întâmpla peste zece sau douazeci de ani, nici în bine, nici în rau. Probabil ca lumea se afla, asa cum s-a aflat totdeauna, la o cumpana, la o intersectie, de unde o poate lua si spre bine, si spre foarte mult rau. Suntem la câteva zile dupa 11 septembrie, a trecut un an de la atacurile teroriste care au schimbat atât de multe perceptii asupra lumii – probabil ca mileniul III începe, într-adevar, asa cum s-a spus, de la aceasta data. Va trebui sa învatam si noi, oamenii obisnuiti si politicienii, si oamenii de stiinta sa gândim lumea în alti termeni decât am gândit-o pâna acum. Se întâmpla, mai mereu, ca lumea sa se schimbe mai repede decât gândirea noastra. Poate ca sunt niste vizionari care-si dau seama de niste lucruri, dar sunt putini. Gândirea noastra tine din ce în ce mai greu pasul cu ritmul în care se petrec schimbarile si în morala, si în mentalitate, si în informatie. Exista foarte multa informatie si exista foarte putine posibilitati de triere a informatiei. A devenit deja o problema: ce sa facem cu atâta informatie? Pentru ca 99,9 % din ea este inutila. Cum facem sa gasim acel 0,01 % de care, într-adevar, noi avem nevoie? Si procentul va scadea din ce în ce mai mult, pentru ca informatia va creste exponential, în timp ce aceea de care eu am nevoie va fi tot mai greu de gasit, cea într-adevar importanta, nu numai pentru mine, ca individ, ci pentru lume, în general.

Pentru ca este multa, informatia „îmbatrâneste” si repede.

Da. Eu de unde stiu ca acea informatie dintr-o carte sau care vine pe monitor este „batrâna” sau nu? Pentru ca nu i se vad ridurile. Aici vine din nou rolul omului – eu nu cred ca ne vor înlocui calculatoarele – numai omul va fi cel care poate sa faca selectia. Si creierul lui va trebui sa se adapteze, sa faca aceasta selectie – bine sau rau!

Esti pregatit pentru viitorii douazeci de ani?

M-am întrebat si nu cred. Fac ceea ce fac, probabil, foarte multi oameni – ma retrag tot mai mult în mine însumi, între peretii mei cu carti, îmi doresc foarte mult sa am, odata, asa, un timp liber lung. Îmi pare rau ca, de pilda, la noi, legea învatamântului nu prevede acel „an sabatic”, prevazut în alte tari. Adica acel an liber, un an întreg liber, dupa cinci ani de activitate, pe care profesorii îl au, pentru a avea timp sa citeasca, sa se puna la punct cu lucrurile noi. Pentru ca mi-as dori foarte mult sa recitesc o sumedenie de lucruri pe care le-am citit cândva, o sumedenie de carti pe care le am si pe care n-am apucat sa le citesc, ci numai sa le rasfoiesc, literatura, filozofie etc. Sigur, asta e un refugiu în fata agresiunii contextelor în care ne aflam si care nu sunt totdeauna favorabile sistemului nostru nervos.

Christian Craciun, îti multumesc si te rog, atunci când vei constata ca esti pregatit pentru viitoarele doua-trei decenii, cauta-ma sa reluam discutia. Daca nu, o sa te caut eu.

Asa sa fie.

Florin Dochia