Cassian Maria Spiridon

„ Pentru mine, poezia, dacã nu este metafizicã, nu este poezie”

-Cassian Maria Spiridon, bine ai venit la Câmpina.

-Bine v-am gasit. Vin a treia oara, deci, am vechime, de-acum.

-Devii un obisnuit al acestor locuri. Vii în fiecare an, nu? Dar esti, în acelasi timp, si un obisnuit al festivalurilor internationale de poezie de prin lume. Ultima data ai venit din Mexic…

-Acum-s proaspat venit din Mexic. A fost întâlnirea poetilor lumii latine. Au venit poeti din circa cincizeci de tari, tari vorbitoare de limbi de origine latina. În primul rând, din tari din America Latina, Mexic, Chile si Argentina. De asemenea, din Europa au fost portughezi, elvetieni de limba franceza, francezii n-au reusit sa ajunga, culmea, francezii si italienii erau pe afis, dar n-au reusit sa ajunga. Au fost si doi români, eu si Valeriu Stancu, ca invitati, au considerat ca suntem poeti importanti si ca trebuie sa fim acolo. A fost o întâlnire foarte interesanta organizata de Seminarul si de Institutul de Cultura Mexicana care au dorit sa afirme cultura si poezia care au ca temei limba latina, ale popoarelor de origine latina. Si mexicanii, stiti foarte bine, fiind ocupati de spanioli…

-Da, se stie, sunt si ei în lumea latina.

-Mexicanii, chilienii, columbienii, toti cei din zona aceea, ocupata de spanioli, au adoptat ca limba de stat limba spaniola. Apropo de America Latina, am fost si la un festival de poezie la Medelin, în Columbia, prin ’98, am fost invitat acolo, a fost extrem de interesant. Este un festival cu deschidere mai mare, pentru ca nu invita numai din lumea latina, ci din toata lumea. Erau zeci de poeti din toata lumea si, zilnic, erau trei-patru-cinci recitaluri, ca si în Mexic, de fapt, unde venea foarte-foarte multa lume. Interesant ca popoarele Americii Latine, tineretul iubitor de poezie, chiar asculta si înteleg poezia.

-Aceste recitaluri de poezie (am citit ca au loc si în Statele Unite) cer un anumit tip de poezie, care „iese la scena”?

-Nu. Fiecare citeste ce-i doreste sufletul. Nu exista o regula, nu se impune nimic…

-E o poezie de mai mare oralitate?

-Nu. Ce scrie fiecare. Acuma, daca poetul este destul de întelept si vrea sa-si capteze, eventual, auditoriul, va citi o poezie mai accesibila acestei maniere, la scena deschisa. Eu am ales poeme care sunt mai usor accesibile si nu pot spune ca n-am avut succes, chiar, la un moment dat, si în Mexic, si în Columbia, eram aplaudat, chiar daca citeam poemele în limba româna, atât de entuziasmati erau de textul pe care îl propuneam spre ascultare.

-Deci, poetul si ca om–spectacol.

-E de preferat sa-ti joci rolul cât mai bine posibil, adica sa eviti a fi histrion, dar sa fii un om care încearca sa comunice cu celalalt. Si daca reusesti, cum am vorbi noi acuma, trebuie ca vorbesti si cu multimea si ea te întelege; dar, daca te întepenesti acolo si transmiti un mesaj care nu are legatura cu ceea ce se întâmpla în jurul tau, normal ca nu vei fi acceptat.

-Pentru cei care te cunosc mai putin ca om, ti-au citit poezia sau ti-o vor citi, eu stiu ca esti o personalitate mult mai complexa care a avut o viata deloc comoda…

-Nici acuma nu e comoda.

-… Ca de formatie esti din domeniul tehnicii, ca ai o seama de inventii. Cum ai ajuns din zona aceasta, sa zicem, mai arida a tehnicii, a inventiilor…?

-Întrebarea este binevenita, chiar daca multa lume m-a chestionat si am mai raspuns. Am absolvit Institutul Politehnic Bucuresti în 1975, sunt de meserie inginer mecanic. Visul si speranta mea, înca de la 17 ani, erau sa fac o revista si iata ca acum am „facut” mai multe, nu doar una singura – Convorbiri Literare, Poezia, într-o perioada am facut si revista Timpul, si Caietele de la Durau. Dar, acuma, cele doua reviste pe care le fac sunt Poezia si Convorbiri Literare. Dar visul meu asta a si fost. Când am dat admiterea la facultate nu stiam, baiat de la tara fiind, decât de trei meserii pe lumea asta: inginer, doctor si profesor. Maica-mea, Dumnezeu s-o ierte, era învatatoare, ai mei fiind în învatamânt, am zis: în învatamânt nu ma duc. Iar ideea de a ma duce sa predau aceeasi lectie la trei clase paralele, sau fiecare an, sa reiau aceeasi lectie, ma exceda. Doctor nu ma fac, desi, maica-mea, Dumnezeu s-o ierte si s-o tie la subsuoara lui, ar fi vrut sa ma fac doctor, cum sunt batrânii, se gândesc la vârsta lor, ca vor fi bolnavi si atuncea…

-Vor avea nevoie de doctor…

-Si… dar de fapt nu ma fac doctor pentru ca ideea de a taia un om mi se parea îngrozitoare. Desi, doctor poti fi fara sa tai oameni. Iar inginer mi s-a parut mai frumos, mai inteligent, nu era o vocatie, neaparat, visul meu nu era sa fiu inginer. Dar, în contextul de atunci, alta meserie, pentru mine, nu era. M-am facut inginer, am lucrat ca inginer, mi-am scris cartile. Eu am debutat în ’70 în presa literara, ca sa se înteleaga clar, deci am publicat primele texte, primele poeme în ’70.

-În ’70 erai student.

-Da. Aveam ca mentori literari pe Ana Blandiana, Geo Dumitrescu. Am continuat sa public, am câstigat si un concurs, mi-a aparut o carte, toate astea înainte de Revolutie, deci, nu… Numai ca, daca în timpul facultatii ma mai gândeam la o revista, macar un redactor, ceva, dupa ce am terminat facultatea am realizat ca nu se punea problema sa facem o revista, era clar, regimul nu permitea asta, dupa aia, am realizat ca redactor la o revista nu pot intra, nu corespundeam ca dosar, iar apoi a cazut cu totul. Niciodata nu mai speram sa pot ajunge sa fac ceea ce fac acum. Daca am fi trait în conditii normale si am fi fost într-un regim cum este cel de astazi, eu as fi facut ce fac astazi de vreo douazeci de ani. Asa, a trebuit sa fie o revolutie pentru ca eu sa ma pot ocupa de ceea ce visam când eram în liceu.

-Si Revolutia, sau, sa zicem ante-Revolutia a fost o experienta inedita si dramatica pentru tine. Haide, spune-mi ce se întâmpla în 14 decembrie 1989.

-Am fost unul dintre organizatorii miscarii revolutionare din Iasi, din 14 decembrie 1989. Împreuna cu niste prieteni de la institutul unde lucram atunci – eram într-un institut de cercetari, inginer, am lucrat în foarte multe institute, fabrici si uzine din tara, nu puteam sta trei ani într-un loc, deja ma saturasem.

-Trebuia schimbat locul, atmosfera…

-Schimbam sefii. Totdeauna se întâmpla ca sefii erau mai tâmpiti ca subalternii. Revin. Am pus la cale aceasta miscare, Frontul Popular Român, dupa modelul celor din Basarabia, am pornit actiunea, era dupa legi conspirative, normal, fiecare dintre noi lua legatura cu alti trei oameni de încredere, care speram noi ca nu vor duce vorba la securitate si asa mai departe, care sa anunte sa vina în Piata Unirii, sa facem un miting. Ei, am aplicat aceasta tehnica, din trei în trei, crestea în proportie geometrica, eram un grup destul de restrâns care stiam despre ce e vorba, restul auzeau si împrastiau pe unde si cum puteau; speram ca în felul acesta vor prinde cât mai putine fire cei de la securitate. Când colo, securitatea stia foarte bine, ne tinea sub urmarire…

-Vã monitoriza.

-Exact, cum se spune acum. Si în dimineata zilei de 14 a avut loc prima arestare. Noi, în ciuda acestui fapt, ne-am dus în piatã, am fost acolo, prezenti, numai ca piata era deja ocupata de uniforme albastre, de garzi patriotice, de civili–securisti, în plus, s-a mutat o Dinamoviada care trebuia sa aiba loc la Oradea, s-a mutat la Iasi. Erau oameni trecuti de vârsta celor care participau la întreceri sportive, era o Dinamoviada de judo, erau pregatiti, genti cu mitraliere, pe niste blocuri din Piata Unirii erau cuiburi de mitraliera, peste tot erau masini de pompieri pregatiti sa ne ude cu apa, ca sa ne împrastie în eventualitatea unei manifestatii. Cei care treceau prin zona nu erau lasati sa stea pe loc. Se mutase si statia de tramvai care era chiar acolo, în piata, tocmai ca sa nu aiba lumea motiv sa se adune acolo. Au continuat arestarile, bineînteles ca am fost si eu arestat, tratat cum se trateaza în beciurile securitatii, batut etc., si pe 22 decembrie, la amiaza, am fost dat afara din puscarie. Am încercat sa le explic ca n-are rost, ca eu nu mi-am schimbat ideile, dar nimic, sa le dau înapoi hainele vargate si sa iau hainele mele civile si afara. Bun. Am scapat de treaba asta. Din momentul începerii actiunii nu mai lucrasem ca inginer, iar dupa ce am iesit din puscarie, bineînteles ca iar n-am mai lucrat, eram seful colectivului de cercetare acolo, la institut. N-am mai lucrat nici un minut ca inginer, cercetator stiintific, asta eram atunci. Apoi am scos primul numar din revista Timpul. Era o revista publicistica, de cultura si publicistica…

-Cu caracter civic, sa zicem.

-Atunci era destul de cotata.

-Da, era bine cotata.

-Am fost carotat de elementele securitatii de atunci, revista era puternic anticomunista si antisecurista. Eu scoteam revista, se trimetea în gara si n-o trimeteau la difuzare, ma trezeam dupa o luna ca ma chemau s-o iau înapoi, erau pachetele nedesfacute, în felul asta m-au adus la faliment. Am plecat de la Timpul, am lucrat un an de zile la revista Cronica, dupa aceea am lucrat la Evenimentul Zilei, pe vremea când o conducea Ion Cristoiu si avea sase sute de mii de exemplare, doi ani am fost redactor de Iasi, pâna când deja ma excedase cu faptul ca ei voiau, Cristoiu, în nebunia lui, ca sa dam stiri si la miezul noptii – dadeau dimineata, la prânz si seara – despre viata de noapte a Iasului! Ce viata de noapte la Iasi, când dorm si câinii la zece noaptea?! Bun. Si atunci am plecat, pentru câteva luni, la România libera, alte luni la editura Timpul, ca director, si am dat drumul la revista Poezia. Între timp, a reaparut revista Convorbiri Literare, dupa ce echipa care o preluase o adusese la faliment, ajunsese pe piata ca o fituica, doar câteva pagini.

-Era totusi o revista celebra, avea o statura, era în al treilea secol de existenta.

-Da, nu era o foaie care apare astazi si mâine dispare. În ultimul an nu mai aparea. Au îngropat-o, si-au batut joc de o institutie. Uniunea Scriitorilor, realizând treaba asta, a cerut comitetului de atunci al Asociatiei Scriitorilor sa puna un redactor-sef care sa-si faca o echipa si sa faca revista. Au fost sase oameni propusi de catre Comitetul Asociatiei din Iasi, cele mai multe voturi le-am avut eu. Dar Comitetul Asociatiei a cerut Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor sa-si asume ei care din astia sase, chiar daca eu am avut cele mai multe voturi. A ajuns lista la Bucuresti, Comitetul Director (nici acum nu stiu care era componenta lui, sunt sase ani de atunci), a supus la vot. Acolo, concurând alaturi de mine pentru functia aceea, si Nichita Danilov, si Cezar Ivanescu, si Daniel Dumitriu, ma rog, mai multi erau, Al. Andreescu si asa mai departe. Tot eu am avut cele mai multe voturi. Am luat si relansat revista, a reintrat în circuitul national, este o revista bine cotata, eu îmi fac datoria, în ciuda unor scandaluri create de unii care sunt invidiosi; toti cei care au îngropat înainte revista, acuma au semnat la lista ca nu le convine nu stiu ce. E clasic. Dupa ce au facut-o fiarta…

-E clasic pentru români, din pacate.

-Cum merge ceva bine, hai sa-i dam la cap. Eu continui sa fac revista si nu ma intereseaza, fac si poezie, fac si editura.

-Aici voiam sa ajung. Cum faci poezia?

-Revista Poezia…

-Mai putin despre revista – de ce? – pentru ca mi se pare simplu de spus despre ea decât despre Convorbiri Literare. Este dedicata strict poeziei.

-E o revista de cultura poetica. Are 250 de pagini si are câteva sectiuni, inclusiv un dosar cu o tema data: Poezie si rima, Poezie si muzica, Poezie si teatru, ma rog, sunt titluri care deja au fost prezente în revista. Are o sectiune de poezie contemporana româneasca. Are o sectiune de poezie româneasca în limbi straine. Traduc Blaga, stiu eu, Dan Cipariu, în limba engleza, apare acolo. Cei din afara pot citi… Si are o alta sectiune de poezie straina în româneste, de poeti contemporani. De exemplu, când merg pe la festivalurile astea, adun carti si dupa aia le traduc. Fiind autori contemporani, în felul acesta dau posibilitatea de a se vedea cum scriu românii, cum scriu altii, din alte parti.

-E o modalitate de comunicare, de cunoastere.

-Mai exista un interviu cu un poet român si unul cu un poet strain contemporan. Nu facem antichitati. E o revista la zi. Legata de fenomenul literar al momentului. De asemenea, avem chiar si o posta a redactiei, pentru sperantele poeziei si avem eseuri despre poezie, despre creatie, în general, despre fenomenul poetic, despre felul cum se scrie poezia, avem arte poetice ale românilor, de la Titu Maiorescu, sa spunem, la Noica, ce-au scris ei despre poezie si dam acolo care e parerea lor si care sunt artele lor poetice. Avem un sector critic ce ia seama la aparitiile editoriale.

-Critica la zi.

-Critica la zi despre poezia la zi, care apare într-o perioada. Asta e structura revistei. Eu zic ca e structurata temeinica si poate acoperi aria…

-Si un fel de „revista de biblioteca”. O carte care…

-…Surprinde fenomenul literar al momentului. Oricum, patru numere, chiar o mie de pagini, e ceva.

-E o carte importanta.

-O fac asa… Uneori, sunt uimit eu cum reusesc s-o fac!

-E unica.

-Fata de Poesis, revista prietenului meu, George Vulturescu, este altceva.

-Ele se completeaza, acopera zone diferite.

-Au misia lor. Poesis e mai putin de cultura poetica, eu vreau sa fac si cultura poetica si, în acelasi timp, sa prezint. El [George Vulturescu] nu da poti români într-o limba straina, nu da atâta de multa poezie româna. Mi se pare normal, are alta structura. Într-adevar, Poezia si Poesis se completeaza una pe alta.

-Sa trecem de la revista Poezia, la poezia pe care o scrii tu, Cassian Maria Spiridon. Cum te-ai defini, tu, ca poet, în putine cuvinte.

-Pai, foarte exact, pentru mine important este ca poezia, daca nu este metafizica, nu este poezie. Încerc sa fiu un poet care apeleaza la metafizica. Nu sunt pentru experimente de doi lei, pentru a epata eventualul cititor sau ascultator. Poezia este de doua feluri: buna sau proasta.

-Mai toti comentatorii vorbesc despre un raport special. Eros-Thanatos în poezia ta. Poate cu un accent pe Thanatos. Pe întâlnirea cu moartea…

-Pe viitorul nostru.

-Convorbirea cu moartea.

-Moartea este, în fond, si o metafora. Si este o experienta unica. Am chiar si o carte care se cheama De dragoste si moarte [1996, ed. Helicom Timisoara]. Cele doua se împletesc si îsi comunica una alteia, chiar sunt importante pentru viata noastra. În fond, temele sunt aceleasi de la începutul lumii pâna astazi. Dragostea, Moartea, Viata, Nasterea. Numai ca fiecare o spune într-un fel personal. Eu ma straduiesc sa spun ce cred eu prin prisma personala. Nu stiu daca reusesc totdeauna, nu stiu daca e bine ce fac. Dar asta e treaba cititorului si a eventualului critic. Îmi vad de treaba si-mi scriu poezia si-mi scot cartile. Asta e datoria mea.

-Te socotesti un poet al anilor saptezeci? S-a zis saizecisti, optzecisti, nu prea s-a zis saptezecisti, nu erau constituiti, grupati.

-Nu erau un nucleu. Dar exista si saptezecisti, Cezar Ivanescu, de exemplu. Eu sunt coleg, prieten, cu toti optezecistii, sunt practic, în plutonul optzecist, daca îi putem spune asa. Dar nu ma simt, ca poet, atasat unui pluton sau altul. Poezia, prin definitie, este o chestiune cât se poate de personala. Adica nu putem scrie poezie cu plutonul, scriem poezia la masa noastra de scris, buna, rea cum o scriem, asta e altceva, dar fiecare scrie poezia lui. Deci, ca ideologie, daca vrei, ca viziune, sunt apropiat de generatia optzeci; generatia optzeci e cea care a facut revolutia; au fost cei care, la momentul oportun, erau cei mai maturi, cei mai responsabili, nu erau compromisi, înca. Culmea, ca s-au compromis dupa, dar asta era altceva.

-Unii dintre ei.

-Nu toti. În plus, erau singurii care nu erau aserviti ideologiei comuniste. Stiau ideologia comunista, dar luptau împotriva ei. Ca dovada ca au fost tot timpul obturati. Pentru ca, daca nu era revolutia, noi, generatia optzeci, am fi fost o generatie care ar fi ramas pe tusa…

-Ca la meci…

-Pe tusa, ca tinere sperante, ne-apucau saizeci de ani si noi tot tinere sperante eram.

-Pentru ca faci o revista numita Poezia, acum, la debutul mileniului trei, pe ce nume dintr-o generatie foarte noua contezi, o vârsta precum aceea pe care o aveai tu la debut.

-Douazeci de ani… Acuma, ce se întâmplã…

-Pe ce ai risca, pe ce ai paria?

-Am publicat si public foarte multi debutanti. Plus de asta, la Editura Timpul, în cadrul concursului „Aurel Dumitrascu”, pentru ca anual publica un tânar autor, pâna în 35 de ani, deja avem sase debuturi. Au debutat si la revista „Convorbiri Literare”, la „Porni, Luceafarul”, vreo trei-patru. Sunt câteva nume, dar în momentul asta ar fi o greseala din partea mea sa spun: în asta am nadejde, sau: cu siguranta va fi un poet puternic. Adevarul este ca sunt toti talentati, numai ca, fata de noi, sunt altfel, noi eram mai seriosi, mai aplecati spre studiu, spre lectura, conditiile ne impuneau.

-Era singura cale.

-Eram mai temeinici, mai responsabili.

-Si nu avem timp sa-l pierdem pe alte lucruri, trebuie sa ne ducem la carte.

-Ei înca se mai joacã, n-au reusit sa se defineasca suficient de clar, dar sunt convins ca [o vor face]. Asa cum America e condusa la ora actuala de ceea ce, când eram noi tineri, era generatia hippy, cea care demola tot, iar acum conduce vestul. Peste tot, cei care erau cu gânduri de hippy, acuma conduc.

-Ajung la vârstele responsabilitatii.

-Iau frâiele în mâna, cum se spune. Asta-i viata. Asa si noi, am ajuns la vârsta la care, vrem-nu vrem, conducem reviste, conducem edituri, institutii de cultura, ma refer la scriitorime, dar, în general, toti cei de vârsta noastra, conduc fabrici, uzine, institute. Asta e. Generatiile se schimba. Vin altele dupa noi, noi ne mai odihnim, mai si murim. Asta e ciclul biologic.

-Ca-ntr-un vers care-mi placea mie: „s-a dus sa moara putin”.

-Orice plecare înseamna a muri putin. Orice despartire…

-Dar, pâna atunci, sa speram ca mai este mult si mai avem multe de facut. Si tu te gândesti nu doar la mâine, ci si la poimâine, nu?

-Da, si la perspectiva, dar nu la una prea îndepartata. Ce poti face azi, nu lasa pe mâine, lasa pe poimâine – asa nu.

-Îti multumesc foarte mult. Te mai asteptam la noi si cu alte prilejuri.

-Cu bucurie si sa dea domnul sa ne vedem sãnãtosi.