Adrian Alui Gheorghe, bine ai venit la Câmpina.

Multumesc si bine va regasesc, pentru ca este a doua oara când vin la Câmpina, la Galele APLER si simt o emotie când ma întâlnesc cu prietenii si oamenii care scriu si, mai ales, scriu carti adevarate.

Dialogul nostru va începe totusi de la ceva aflat în trecut, în secolul trecut, chiar, din 1984, când tu te aflai la Ploiesti si luai un premiu care se numea…

„Nichita Stanescu”. A fost una dintre marile emotii ale sufletului meu. În 1984, la un an de la moartea lui Nichita, într-o conjunctura extrem de fericita pentru mine, extrem de nefericita pentru cei care l-am iubit pe Nichita. Am luat premiul pentru debut „Nichita Stanescu”. Îmi amintesc ca în preajma erau doar nume sonore din literatura româna si mai ales prieteni ai lui Nichita Stanescu. Ei, în acea conjunctura, voi, cei de la Ploiesti, mi-ati acordat acel premiu care m-a umplut de emotie si multa vreme am fost chiar uluit de ceea ce mi s-a întâmplat acolo. Din acea emotie te poti hrani chiar o viata.

Cine erai tu, atunci, în 1984, cine erai tu, Adrian Alui Gheorghe, pentru tine?

Eram exact acelasi care sunt si astazi, pentru ca, si atunci, si acum, am ramas acelasi om cinstit cu uneltele scrisului, am ramas acelasi om cinstit cu poezia, nu neaparat româna, cu poezia în sine, pentru ca niciodata nu m-am gândit ca poezia e altceva decât acea stare infinita si, mai ales, poezia, în modul cel mai egoist posibil, m-a ajutat sa ma descopar pe mine. Nu i-am descoperit pe oameni, pentru ca oamenii sunt individualisti, cu universuri închise sau semideschise, dar poezia si literatura, în genere, m-au ajutat sa ma descopar pe mine. Asta e mare lucru. Pentru ca fiecare om, într-o viata, încearca sa se descopere pe sine.

A însemnat atunci si un pas înainte, un salt, premiul acela?

Sigur, mai luasem niste premii, tot la fel de importante, chiar am primit un pic un „handicap” în viata asta (în ghilimele cuvântul „handicap”) pentru ca am luat, de exemplu, Mare Premiu la Concursul „Nicolae Labis” la Suceava, în 1980. Daca luai Marele Premiu, nu mai aveai voie sa concurezi mai departe. Deci, nu mai aveam voie sa merg la Suceava, la concursul „Nicolae Labis”. Am luat, la Sighetul Marmatiei, pe mâna lui Laurentiu Ulici, în 1981, Marele Premiu al Festivalului. Nu mai aveam voie sa merg mai departe. Acest „handicap”, spun, alintându-ma putin, de-a lua mereu cel mai mare premiu, a fost…

…Cel care te-a blocat. Luai cel mai Mare Premiu si te blocai.

Da, era un fel de blocaj, dar în acelasi timp, era o certitudine. Un scriitor, într-o viata, are nevoie de certitudini. Si aceste certitudini i le dau, în general, prietenii sau valorile din preajma. Ca tânar scriitor, si aveam 22-24 de ani, atunci, aveam nevoie de certitudini si, mai ales, de cineva care sa parieze pe mine. Si, atunci, au pariat nume importante din poezia româna. A fost o sansa a mea. Sper sa nu-i fi dezamagit pe cei care au pariat pe mine, pentru ca am avut tot timpul, cum sa zic…, am crezut în maestri. Am crescut la umbra maestrilor. La umbra, într-un fel spus, încercând nu sa-i depasesc, pentru ca un scriitor adevarat nu poate fi depasit, ci încercând sa devii tu însuti, lânga un alt scriitor care este el însusi.

Repeti o credinta, un principiu, despre care o prietena de-a mea, pictorita [Lidia Nicolae], îmi vorbea acum câteva saptamâni: „Un maestru trebuie întâi copiat, nu trebuie depasit. Apoi, trebuie sa faci altceva decât face el. În acest fel, îl respecti pe maestru”. Care au fost maestrii tai?

E foarte dificil de spus foarte repede care au fost maestrii, pentru ca am avut foarte-foarte multi maestri. Chiar de la cel care a compus Miorita (sau cei care au compus Miorita, pentru ca n-a fost numai unul, au fost multi mai multi), la Eminescu, de la Eminescu, la Blaga, de la Blaga, la Virgil Mazilescu, de la Mazilescu, la cei mai buni prieteni din preajma mea. Pentru ca cei mai buni maestri ai mei au fost congenerii mei, au fost scriitorii din preajma mea, cu care am fost în acea „competitie” de valoare. De ce folosesc cuvântul „competitie” când e vorba de poezie? În antichitate, înaintea competitiei atletice, la Olimpiada, era o competitie de versuri si laurii erau aceeasi care erau la alergatorii de maraton ca si la „alergatorul” pe pagina scrisa sau pe „pagina” vorbita. Deci, erau aceleasi modalitati de premiere, Si, de aceea, accept si competitia în poezie.

Am o întrebare, sa-i zic asa, standard, am pus-o si altor scriitori, poeti, critici care au acceptat un dialog cu mine. Crezi, despre creatie, ca se naste din suferinta sau din bucurie?

Nici una, nici alta. Se naste dintr-o normalitate. Omul nu traieste pentru a suferi sau pentru a se bucura nemasurat. Amândoua sunt extreme. Omul este un conglomerat de stari contrarii, însa niciodata nu m-am gândit ca suferinta potenteaza creatia. Nu. Starea de normalitate. Întotdeauna am vrut sa fiu nu mai sus de om, nu mai jos de om, am vrut sa fiu chiar pe masura omului care eram eu. Pentru ca cel mai la îndemâna personaj din viata asta îmi sunt eu. Recunosc asta.

Si eu recunosc ca nu am cum sa nu fiu de acord cu tine. Si eu as vrea sa fiu la înaltimea omului, nici mai mult, nici mai putin, îti multumesc foarte mult, îti urez un sejur în continuare placut (sejur e gresit spus, pentru ca va veni noaptea curând!) la Câmpina si te mai asteptam.

Sigur, o fac cu placere, mai ales ca întotdeauna vin la chemarea prietenilor. Si am atâtia prieteni în zona Prahovei, si la Câmpina, si la Ploiesti, încât vin cu drag. Mai ales ca în aceasta competitie, spun eu, fericita la premiul Uniunii Scriitorilor de anul trecut am fost chiar cu Nino Stratan, un poet exceptional si m-as fi bucurat daca nu luam eu premiul Uniunii Scriitorilor si îl lua Stratan, bucuria pentru mine era aceeasi. Pentru ca era vorba, în fond, de poezie. Stim prea bine, avem proprietatea cuvintelor, si eu, si el, ce suntem noi pe lumea asta. Cam atâta.

Ce le pregatesti cititorilor tai?

Am sa-i provoc cu un roman, „Batrânul si Marta” se numeste. Va aparea în curând pe piata si sper sa fie o surpriza pentru cei care agreeaza literatura, care încearca sa fie altceva decât m-am obisnuit pâna acum. Nici realism, nici istoricism, ci, parabola. Merg pe ideea de parabola.

E veche ideea de parabola.

E veche, dar literatura româna nu s-a concretizat. Daca noi suferim cu ceva în literatura româna si n-am intrat în Europa decisiv cu literatura româna este pentru ca am încercat sa ilustram foarte mult istoricismul românesc, realismul românesc. Pagubos. Greu de tradus. Pe când au venit albanezii, au venit bulgarii cu parabole care au fost usor de tradus. Parabola este un limbaj universal. Si Biblia, daca ne uitam foarte bine, si toate cartile sfinte sunt constituite din parti din parabola sau chiar din parabole întregi. Si abia acestea sunt un limbaj traductibil, un limbaj de translat dintr-o limba în alta si cel mai usor de comunicat de la gândire la gândire si de la suflet la suflet.

Simt ca daca am continua, nu ne-am mai opri…

Sunt convins ca e asa! Vin de foarte aproape de satul lui Creanga, si nu neaparat ca sunt un taifasuitor, nu neaparat ca sunt un tip nevorbit, dimpotriva, în momentul în care sunt provocat inteligent, raspund, cum sa zic?, am multe de spus.

Dragi scriitori. Raspundeti la provocari asa cum a raspuns Adrian Alui Gheorghe, caruia îi spun la revedere.

La revedere.

Câmpina, 1 noiembrie, 2002

Florin Dochia