Stim cu totii ce înseamnã iesire în public: asezarea în mijlocul unei scene – sau a unei piete – spre care sunt atintiti o mie de ochi; dacã nu chiar mai multi. Tocmai pentru cã este privit atunci când iese în public, fiecare dintre noi cheltuieste un timp – destul de lung, dacã nu chiar tot timpul – pentru pregãtirea iesirii sale în grãdina publicã, la localul public, în piatã, la casa de culturã publicã, la teatrul public, la cinematograful public, în public, pur si simplu, la librãria publicã, la berãria, de asemenea, publicã si la general store (adicã la un loc public plin ochi cu tot felul de bunuri si de oameni) etc., la învãtãmântul public, sãnãtatea publicã, administratia publicã, la WC-ul public, apãrarea (de altul, dar si de sine) publicã, cultura si biblioteca publicã etc. Pentru a-i respecta optiunea si a da seama de atitudinea sa esentialã, anume aceea de a iesi în public, propun sã-i spunem celui dornic de a nu sta acasã, “om de lume” sau publiom.
De ce ne pregãtim atât de mult si de atent pentru iesirea publicã? Ce asteptãm de la ea? Care este câstigul ei net, adicã în bani gheatã?
Impulsul cãtre public este unul natural: ati simtit vreodatã, dragi prieteni, dorinta de a sta acasã, în bârlog, dacã aveati ceva de spus celorlalti? Si este natural sã fiti neastâmpãrati în astfel de împrejurãri, pentru cã însãsi firea noastrã, nestatornicã fiind, si jucãusã, îsi cautã neîncetat împlinirea în legãtura cu celãlalt, care nu poate fi gãsit decât în public, adicã în locurile indicate mai sus.
Totusi, în public sunt eu si ochii atintiti asupra mea. De aceea se cuvine sã fiu îmbrãcat frumos (decent, spun unii): sã nu violentez privirile atintite asuprã-mi, sã nu încurc gusturile atât de stabile ale contemporanilor, sã nu deranjez nu stiu ce mãsurã publicã valoroasã privind purtarea, ca modã, a unei anumite pãlãrii; dar se cuvine sã si merg ca toatã lumea, cu soiul de mers adoptat: legãnat, afundat, aplecat etc.
Dragi prieteni, este de neînteles un asemenea dezinteres fatã de persoana proprie! E de-a mirare cum omul nostru de lume – cel care se duce în public, publiomul – îsi propune sã încânte ochii altora, fãrã ca un câstig sã-i rãsplãteascã gestul. Eu simt îndemnul de a mã gândi la altceva, când e vorba de “impulsul public”, fiind greu de înteles cum omul de lume renuntã la sine, dupã atâtea pregãtiri pentru iesirea sa în lume. De pildã, m-as gândi cã publiomul capãtã chip tocmai fiind privit în public de cel putin o mie de ochi. Nu-i asa cã am putea accepta aceasta cu mai mult temei, decât ceea ce spuneam adineaori?
Asadar, câstigul omului de lume este propriul chip; atunci când încântã cei o mie si ceva de ochi ce-l privesc, el capãtã ceva substantial: se capãtã pe sine. Chipul îl are de acasã, veti spune. Desigur, are, chipurile, chiar chipul cu care doarme, dar el voieste altul; de fapt, el capãtã chipul-identitate: îsi dã seama, tocmai acolo, pe stradã – sau în alt loc public, dupã cum am spus – cine este el. Si cine este el? Cel ce a încântat ochiul publicului: publicistul, publicarul, publisamarul, publitecarul, publiromânul, publirusul, publiamericanul etc., publiconul, publibaronul, publibolnavul si publivindecãtorul, publiclientul, publiînvãtatul sau publiînvãtãcelul, publiapãrãtorul care se ocupã cu noi, apãrându-ne de noi însine s.a., publiionescu, publipopescu, publigeorgescu s.a.
Sã nu credeti cã orice drum la piatã al unui bãrbat matur este iesire în public. De fapt, bãrbatul matur este plin de sine, asa încât nu are nevoie de cei o mie de ochi pentru a fi publiom. Cu toate astea, si el se pregãteste înainte de a iesi în lume, adicã pe stradã, si nu-i convine deloc sã i se spunã cã nu are o aparitie demnã de a fi privitã de multi ochi (poate nu chiar de o mie!). Totusi, bãrbatul matur merge demn pe stradã, ca si cum s-ar recunoaste pe sine, fãrã dubii, în conditia publiomului.
Am vorbit cam mult, fãrã sã ajung unde mi-am propus; vreau sã spun, acum, de-a dreptul, cã omul de lume nu-mi prea place. Stiu ce urmãreste si ce este în stare sã facã pentru a obtine ceea ce-si doreste. Numai cã publiomul nu este de-un singur fel si se cuvine sã observãm felurile lui potrivit meritului fiecãruia. Îndatã mã voi ocupa de felul cel mai interesant; si-atât, cãci, pânã la urmã, ce spui despre unul se potriveste tuturor celorlalti.
Dintre oamenii de lume, sunt unii care nu ies întâmplãtor în public: sunt cei sinceri, cei care simt un ghes cãtre lãmurirea, luminarea, înteleptirea etc. celorlalti (nu se poate sã nu fi auzit de Socrate); sunt activistii publiculturali; le puteti spune si activisti spirituali, desi bãnuiesc eu cã ei s-ar supãra amarnic, deoarece spiritul, cred ei, ar trebui sã fie, pentru noi, oamenii, ceva cumplit de ciudat; apoi nici nu stim dacã existã spirit, cãci nimeni nu a dovedit cã ar exista, în timp ce publicul (sau cultura), spun ei, este în jurul nostru, este chiar mediul nostru de viatã; doar s-a dovedit stiintific cã omul este o fiintã culturalã (mai precis, publiculturalã). Sã nu ne lãsãm, totusi, în voia lor, în privinta dovezii despre existenta spiritului, cãci pot reusi sã ne transmitã certitudinea lor; oricum, ne vor vorbi, cãci, atunci când îsi dau seama cã au ceva de spus nu se pot opri sã nu spunã. Iatã încã un semn de recunoastere a publiomului împlinit în conditia sa, a activistului publicultural: vorbeste pe orice temã, oricând si oriunde, întrebat sau neîntrebat, avizat sau nu, spunând aceleasi câteva cuvinte de expert; sã fim bine întelesi: el spune cuvinte, si-aceasta e mare lucru: a deprins mestesugul vorbirii.
Posedã si alte mestesuguri, desigur, omul de lume, zis activist publicultural (sau spiritual, dupã cum am precizat). De exemplu, el este foarte bine informat: stie când are loc un eveniment publicultural (el îl inventeazã, de fapt, prin simpla sa prezentã; închipuiti-vã ce ar însemna un astfel de eveniment fãrã omul potrivit: ar mai fi el “cultural”?).
Dragi prieteni, sã nu credeti cã sunt ironic; ar fi cu totul nepotrivit. În plus, nu e de nasul meu o astfel de calitate: a fi ironic; aceasta este, de fapt, o însusire, printre multe altele, a omului de lume sincer, adicã a activistului publicultural, cel care a deprins mestesugul vorbirii în public fãrã pic de emotie sau retinere. I-ati auzit fãcând politicã pe publioameni? Sunt atenti cu ceea ce afirmã, au totdeauna acoperire în fapte, te îndeamnã continuu sã fii atent si tu, sã nu pierzi ceva din ce-ti spun. Au viziune si-si depãsesc contemporanii prin publiopiniile lor publirotunde. Acum se ocupã, pe toate strãzile (drumurile) din multe tãri ale lumii, cu lãmurirea conceptului de publiidentitate culturalã, pe care-l socotesc esential în noua ordine mondialã si chiar cosmicã (în ordinea ordinii, cãci cosmos = ordine); asadar, ei se ocupã cu orice problemã, dar fapta lor de acum le întrece pe toate: vor sã ne publicosmoizeze.
Cum am spus, activisti publiculturali sunt peste tot, dar misiunea lor este diferitã de la unul la altul. Dintre toti, cel mai greu o duc cei care vor sã-i publicosmoizeze pe cei încãpãtânati în a nu se publiciza în vreun fel. Mai sunt si din acestia? veti întreba. Mai sunt, desigur; desi, dacã stai bine sã te gândesti, erau, odatã, câtiva; sau, parcã era unul singur si, de curând, a murit si acesta: stiu, pentru cã am participat la slujba de îngropãciune. Iatã un succes total al publicosmoizilor. Oricum, dragã prietene, nu uita cã lângã tine se poate afla un publiom cu intentii publicosmoidale, care te poate învãta multe, mai cu seamã lucruri de lume: cum sã te îmbraci, cum sã pãsesti, cum sã-ti însemnezi gândurile, cum sã vorbesti în public (multi publicã, pe bani grei, cãrti cu astfel de învãtãturi) si alte alea.
Ce ziceti dumneavoastrã, cititorule: sunt si eu activist publicultural, sau nu? E drept, nu m-am înscris pe nici o listã publicã, nici nationalã, nici mãcar localã – desi pe câteva liste stiu sigur cã sunt – dar prin ceea ce fac chiar acum dovedesc mult talent în a trãi în mediul publicultural si a vorbi fãrã mãsurã: ca si tipul publicultural. Apoi, stiu cum sã vã iau pentru ca dumneavoastrã sã rãspundeti fãrã prea mult ocol ofertei mele publiculturale (desi nu încã publicosmoidale; dar nu se stie niciodatã). Priviti:

opaitul vietii si-a înclinat lumina
vânt a trecut cu tolba plinã de rãsunetul
vijeliei
s-a înclinat dorinta omului de a fi ceva pânã la pãmântul
umilintei
dar tulburarea vântoasã i-a retezat cãpãtâiul

atunci universul s-a înãltat pe catalige
si a strigat zeului

ucide omul
uite stropeste orizontul cu umbre si închide zarea
în rânjet

Dacã nu v-am convins încã de avantajele publiculturii, voi mai încerca, fiti siguri, cãci nu mai pot trãi (deocamdatã, sper!) decât publicultural. Totusi, dacã vã voi agasa cu publiopiniile mele, mai mult decât publuculturalii de profesie, trageti-mã de mânecã, pe stradã, si spuneti-mi direct: mai ai o sansã, prietene; sau altfel: hai sã fim împreunã antipubliculturali; ori, cum vã va veni dumneavoastrã, publicititorule, numai sã aveti curajul s-o faceti în public; sau sã vã publicati opinia.
Adio!

Viorel N. CERNICA