Pe Coriolan îl mirase cã îl vãzuse la bazinul "pentru muritorii de rând" pe Importantu. Stia sigur cã pentru "grei" se construiserã pe vremea "ailaltã" dispretuitã si hulitã acum, de parcã n-am fi fãcut parte din ea, hoteluri speciale, baze speciale de tratament, vile de lux, care dupã MRED - Marea Revolutie Emanatã în Decembrie, deveniserã, prin glisare, locul în care emanatii - capitalistii adicã - îsi trãiau amãrâta viata de belferi. Cum era cazul ambasadorului care se proptise la Vila de la Govora, vilã care vreo cinci ani dupã '89, era loc de pelerinaj pentru turistii patriei care vedeau atunci pentru întâia oarã în ce "hal de bogãtie" trãiau cei ce propovãduiserã, amãrãstenilor, egalitatea, fraternitatea si dreptatea socialã, slogan înscris pe drapelul pasoptistilor, majoritatea, dacã nu toti, fãcând parte din masonerie. Inclusiv Bãlcescu.
Muhem chiar putea sã tragã la vila specialã, împrejmuitã si pãzitã cândva de un pluton de militieni, aflatã lângã Strandul Mare, lângã vila Octogon, în care, pe vremea ailaltã, stãtea directorul Pavilionului, pe gratis, bineînteles, pentru cã la el timpul de lucru era nenormat, având în vedere stresul pe care i-l producea "oficiala" de vizavi în care, în orice moment, putea sosi "Cel mai oficial dintre oficiali".
Sau putea sã tragã la hotelul "President" ce apartinuse pe atunci Gospodãriei de partid, acum spatiu destinat chiar parlamentarilor veniti la odihnã, asa cum Foisorul devenise loc de odihnã pentru marii si mai marii zilei, de puteai crede cã, în 1989, scopul lor acesta fusese, sã se lãfãiascã în paturile pe unde se hodiniserã cândva ciolanele dictatorului.
Acum, dupã Inaugurare, cum el era un reprezentant al scriitorilor califatani, cãpãtase o invitatie la marele banchet. Aflase cã Iahrovhizathu îi bãgase strâmbe, noroc cã bunul sãu prieten, Petruianã, consilier liberal pe care nu-l înghitea Iahrovhizathu, intervenise pe lângã cine trebuie si scãpase de furcile caudine ale consilierului PENT însãrcinat cu Inaugurarea Complexului.
- Ce spui mã? îi întrebase Petruianã, la un pahar de vorbã, trãgându-l de brat si intrând în primul fast-food aflat în calea lor. Pãi stii ce mi-a fãcut si mie? Mai rãu! Cã invitatia asta, eram sigur cã o primesc, fiindcã mi-o dãdeau ai mei, liberalii. Dar le-am zis: "La ce banchet mã?". Cã hâr, cã mâr, am luat-o, si iatã, ti-o dau tie. Si-asa mirosim cu totii a rahat în ochii lumii.
- Pe mine m-ar interesa banchetul, mai ales din punctul de vedere al participantilor.
- Bine, m-am linistit. Nu vreau sã fiu vãzut acolo. Dar sã vezi ce mi-a fãcut ticãlosul! De obicei apar pe listele de la examenele astea care se tot dau pe la noi. Trimit si eu lista, mã duc la Agentie la sedintã, se strigã lista, numele meu canci. Îti dai seama cum m-am simtit acolo între colegi. "Mã, pe tine nu te-a strigat". Am iesit si m-am dus direct la seful Agentiei.
"Asa si asa, dar se poate, n-am avut nici o problemã ani de zile, nu tu o sesizare, nu tu o observatie, nimic, si-acum vine cãcat în plic, ãsta, si mã taie de pe listã… Lasã, cã ne-a zãpãcit si pe noi umblã numai cu strâmbe". "Bine, mã - cã-l cunosc nu de azi, de ieri, si eram si între patru ochi - bine, mã, si de ce-l mai tii?! "E, he, face el, si mi-a arãtat cu degetul mare în sus spre tavan. Are proptele, dar au început sã se rupã".
Si, la douã zile, mã sunã nenorocitul, mã! Sunã nenorocitul cã "stiti, s-a fãcut o eroare… calculatorul a avut un virus... sunteti numit presedinte". Auzi, mã, virus… virus e el si asta e un motiv în plus sã nu vin acolo. Cã, parcã-l vãd cum vine zâmbind strâmb si-mi întinde mâna aia umedã de parcã i s-a pisat cineva în palmã, sã intre în vorbã cu mine. Lipsã! Neted!
Coriolan ajunsese înainte la localul asezat pe malul Râului. Noul proprietar irakian îi schimbase aspectul, îl refãcuse pornind si de la ideea cã orasul se numea Califat, fiindcã la ei califatele sunt un fel de zone administrative. A venit cu decoratori de-ai lui, si a fãcut un local tipic oriental, cu jeturi de apã si pe afarã si prin local, izvorând din niste fântâni de mozaic multicolor, cu ornamente din placaje de cãrãmidã multicolorã. A fost de lucru! Peretele mare, singurul fãrã ferestre, era împodobit cu un mozaic asamblat din cuburi neregulate multicolore, pastã de sticlã si lipite între ele, fãcând sã disparã imaginea greoaie a zidãriei.
Nu erau desene. Era o geometrie a mozaicului si pe pereti si pe jos, cu marmurã de Ruschita si Vascãu, combinatã cu insertii de travertin si andezit. Si liniste, rai!
Dupã inaugurare, Mehem se codise sã vinã aici, dar acum se bucurã cã se înduplecase, cã intrase în gura lãcomiei. Avea o senzatie de eliberare, de linistire. Si chiar i-a spus lui Califu sã cheme fetele alea sã aducã o tuicã bãtrânã, de la mama ei.
Între timp, începuserã sã aparã oaspetii. Ca la nuntã. Ba unul, ba altul. Sefa de salã stia însã cã, desi masa era asezatã ca un pentagon, o parte a ei era rezervatã lui Importantu et company, adicã în primul rând inauguratorii, apoi consilierii califatani si cei din Areopag, veniti cu Muhem, nu din prietenie, si nici din respect, ci din interesul major cã poate pentistii nu vor cãdea, iar locurile lor în birourile Areopagului vor fi ocupate tot de ei.
- Noroc, zise Muhem si ciocni cu Califu, dar, dupã ce luã prima înghititurã, cu pãhãrelul în aer, sopti:
- Îmi pute mâna a cãcat.
- Si mie!
S-au strecurat discret la toaletã.
Între timp, localul se umpluse. Orchestra urcase pe podium si, deodatã, în surdinã, începu un "Multi ani trãiascã".
- Zi, mã, ca lumea, urlã Califu, care dãduse peste cap încã vreo douã sute de tuicã. Zi, mã, tare, cã-l avem aici, în mijlocul nostru, pe distinsul Muhem. Cum Califu era mic de staturã, se urcã pe scaun, luã în mâini capul lui Muhem si îl pupã pe frunte. Apoi, de la improvizata tribunã, se aplecã, luã din nou paharul de tuicã umplut gata.
- Da! E o mare sãrbãtoare sã avem… lasã, mã, muzica acum… adineauri o tineai pe sest si-acuma îmi spargi timpanul, îsi întrerupse el cuvântarea. Zic: e o mare sãrbãtoare sã avem în mijlocul nostru personalitatea dvs. Datoritã insistentei dvs., numele meu va rãmâne înscris pe veci pe zidurile Complexului. Si, rãcni el, pentru cine nu stie, dânsul a fost cu ideea. Sã cântãm cu totii invitatului nostru "La multi ani!"
Orchestra dãdu tonul, Califu coborî de pe scaun stând de-a stânga lui Muhem, în timp ce toatã sala era tot un "Multi ani trãiascã". Se aplauda, lumea râdea, se spuneai bancuri. Era o atmosferã destinsã. Tacâmurile se schimbau la comandã, gurile mestecau cu încredere, iar bãutura curgea în valuri prin esofaguri.
Califu bãtuse apropoul în câteva rânduri:
- Poate ar fi bine, în calitate de cel mai oficial dintre noi, "sã le ziceti un cuvânt de felicitare consilierilor, sã le salutati pe sotiile lor si sã le multumiti pentru întelegere când sotii întârzie la sedintã si… de ce nu, ati putea face un pic de propagandã partinicã, fiindcã sunt p-aici si din ceilalti care se cred si ei tot democrati. Poate o lasã mai moale si-i racolãm în partidul nostru, cã, la urma urmei, ce ne trebuie atâtea partide, cã ar trebui sã se înregistreze din nou în justitie, sã vedem câte mai sunt din '90 încoace.
"Nu e prost Califu ãsta", gândea Muhem. "Nu e prost deloc". Dar nu luã cuvântul. Nu încã. Îl scruta pe Califu si se gândea dacã într-adevãr, sã-l punã pe listã.
- Ce zici, crezi cã ai face fatã la parlamentari sau îl pun pe Iahrovhizathu pe listã? Sau si pe tine si pe el?
Califu, gata sã se înece. Scãpã paharul cu vin pe masã, se uitã la vecinul sãu si din ochi îl cãutã pe Iahrovhizathu.
- Ia uite, se poate? Priviti-l! Si aratã în directia lui Iahrovhizathu. Stiti cu cine e la masã? Cu amanta. A despãrtit-o de bãrbatul sãu, cel mai vestit taximetrist de la SC Piratul SA si si-a lãsat si el nevasta. Basca cei doi copii pe care i-a despãrtit de tat-su. Dacã o sã primim tot din ãstia în partid, mai bine mã retrag, zise el cu nãduf, de atrase atentia comesenilor, rãspânditi pe la alte mese în aburul de alcool.
- Nu mã treceti pe listã! Ori eu, ori el… Dacã vreti, dacã nu, nu! Urlã presa de potlogãriile pe care le face. I-a prins în casã si le-a dat drumul pe stradã goi goluti.
Muhem nu cunoscuse acest amãnunt. Si, ca sã-i treacã senzatia de vomã pe care i-o crease noua veste, se ridicã, fãrã vreun anunt prealabil si spuse, tinând un pahar de vin în mâna dreaptã, ca si cum ar toasta, si cu stânga sprijinindu-se de masã, pentru cã era încã rational, dar stia cã ciupise peste limita normalã. Si nu vroia sã aibã vreo surprizã. Senzatia aia de vomã, nu, nu era de la ceea ce îi spusese Califu, e clar. Îi venea sã vomite. "Micii ãia or fi fost de vinã, i-am mâncat cu poftã, cam pe nemestecate, sã disãparã mirosul din nãri.
- Iar eu, începu el discursul, dacã as avea oarecare social, eu sunt democrat, dar din ãia de tip suedez, care are bufet, si încã de centru-stânga, nu de stânga, pentru cã stiu eu cum sunt; nu mi-au plãcut niste chestii de stânga. Sunt de centru-stânga, în nici un caz numai de centru sau de centru-dreapta. Nici într-un caz! Asa cã dacã vreti sã mã bãgati în vreo cartelã d-aia de-a lui Mendeleev…
I se rupsese filmul. Îi sticleau ochii si se uita la cei din jur cu o privire fixã. Mai reusi sã-l apuce pe Califu de mânã si îi zise: "Du-mã d-aici, cã m-am fãcut fleoartã!

(Fragment din romanul «Complexul», în curs de aparitie)