Pune genunchiul jos lângã copacul strâmb
Pe care-l retezi încet dinãuntru!
Capul mi-atârnã tãlâmb
De trunchiul ce nu-l lasã sã cadã.

Închide ochii lângã fântâna seacã
Din care-mi sorb nesãtulã gândul
Cu seringa dezinfectatã
Pe care-o-nfig periodic în vene!

Calcã descult pe cãrarea plinã de noroi
În care mi-ascund trupul nevoind sã cadã!
Ne-ascundem în acelasi pântec amândoi,
Asteptând sã ne nastem ca sã murim.

Acoperã-ti cu grijã ochii de pãmânt
Sã nu vadã singura mostenire:
Trupul sec atârnând de vânt
Pe care ti-l las în loc de adio!

A
sunã
mai bine
decât a .
Mai scurt,
mai concis,
ascunde
totul
în sine,
pãrând
sã n-ascundã
nimic.
Un vârf
pe care
nu-l pot
ajunge,
ascunde
între pantele
sale
nimicul:
Un om
trudit
le împinge
de atâtea
veacuri
sã nu
se plieze
una peste
cealaltã.
El rãsunã
pe buzele
mele
plin
de uimire,
de bucurie,
sau
gol si
fãrã sens:
îl zãmislesc,
dar sunt A lui.
Îmi e
si scâncet
si hohot
de plâns
sau de râs
si amic
si antipatic.
Se strecoarã
pe buzele
mele
încleiate
de somn
si e primul
geamãt
pe care,
revenitã
printre
cei ce se
cred
vii,
îl eliberez
din
piept.
Alunecã
printre
degetele
stângace
ale
copilului
învãtând
taina
ce-i zace
înlãuntru.
Îl împing
înfuriatã

de
îngâmfarea
sa
de a fi
primul
si el
se clatinã
nedecis
si apoi
cade
geometric
într-o
rânã
târându-se,
unghi
a cãrui
mãsurã
stã
în golul
ce-l umple.
Dar
asa
e si
mai
instabil:
vrea
sã
fie
nimic
si
tot.
Îl
mai rãstorn
o datã
si privesc
din nou
ceea ce
am izbutit
sã fac:
sunt
multumitã
acum
mã reprezintã.
Zâmbesc
trufiei
lui:
rigid,
stã întepenit
între
ziduri
fãrã a mai
fi
început
sau
sfârsit.
I-a
pierit
gândul
cã fãrã
el nu
pot
plânge
sau
râde:
acum
stie
cã
lacrimile
gâlgâie
cu râsetelelaolaltã
în
vidul
dinãuntru-i
încercând
în zadar
sã îl umple.