Drumul serpuia de-a lungul pârâului de munte, printr-o pãdure tânãrã de fag. Din când în când, traversa albia pe poduri de piatrã sau de bârne. Dupã câtiva kilometri, lumina izbucneste într-o poianã largã. Pe margine, iarbã cositã proaspãt urcatã pe câte un prepeleac, sub soarele fierbinte. Brusc, trebuie sã virãm la dreapta, pe un pod aparent fragil, care tremurã sub rotile masinii. Pãtrundem într-o pãdure de brazi. Vegetatia e mai putin abundentã. Rar, rugi subtiri de mure. O sutã de metri. Apoi, din nou o poianã. Câteva acareturi, o cabanã de zid cu brâu de piatrã cioplitã, gardul de uluci vechi, înnegrite de vreme. Coborâm în liniste din masinã. Respirãm. Se aude doar zvonul pârâului care curge tumultuos în albia presãratã cu stânci. În jur, culmile împãdurite ale Ciucasului. Orasul e atât de departe!
L-am pãrãsit acum vreo douã ore, ca sã ne întâlnim cu artistii din Tabãra Internationalã de Artã Plasticã de la Valea Doftanei, gãzduitã de Cabana Ciungi. Vrem sã filmãm, dar cameramanul încã „adulmecã” împrejurimile, cautã locatii sugestive. Face câteva panoramãri, contraplonjeuri, gros-planuri pe fructele rosii ale unui arbust. În spate, o casã veche, cu pridvor, un grajd cu pod pentru fân. Apar câtiva oameni. „Unde lucrati?” „Azi nu lucrãm. Azi e ultima zi. Peste douã ore, expunem”. Vine miros de fum. În spatele cabanei, pe un metru pãtrat de grãtar, se vor pune bucãti mari de carne de porc. Urcãm în camerele artistilor. Lucrãrile sunt întinse de-a lungul peretilor, pe paturi, altele asteaptã în mape. Linistea ascunde o emotie care îmbracã momentul bilantului celor zece zile de încordare creatoare. Filmãm, fotografiem, sub privirile timide ale pictorilor. Afarã, sculpturile sunt mutate în spatiul de expunere – curtea largã, cu douã cãpite. Autorul, Alfred Dumitriu, n-a fãcut altceva decât sã modifice usor materia (lemnul) pentru a scoate la ivealã forma spiritualã ascunsã acolo. O harpã, o fântânã, o clopotnitã... Fluturi multicolori iau în stãpânire noile obiecte, le cerceteazã, le pipãie, le înconjoarã cu zbor.
Toatã lumea coboarã cu pânzele si cartoanele în curte. Febrilitate. Simeza e gardul vechi. Pioneze, cuie, bandã adezivã. Gata. E clipa în care privirea se rupe de ochi si pluteste singurã în spatiul imaterial. Gadamer zice undeva cã „existã pentru sufletul surghiunit în greutatea teluricului [...] o experientã în care aripile încep sã-i creascã din nou, dându-i posibilitatea sã se înalte”. Trãim o astfel de experientã.
Surprinzãtor, într-o mare de verde – în toate nuantele – acoperitã de albastrul cerului, pictorii au gãsit calea de a pãrãsi „orizonul lucrurilor” si a ne elibera în spatiul fascinant al fictiunii. O casã tãrãneascã, cu prispã, este aceeasi si este, în acelasi timp, alta; respirã nostalgia unor istorii misterioase petrecute între peretii cu tencuialã coscovitã. Fiecare artist a vãzut-o cu privirea sufletului sãu, în lumina amintirilor sale, a adus-o pe pânzã cu tuse grele sau în linii subtiri, fine. Soba din interior apare de cinci-sase ori: exercitii de virtuozitate. Ferestrele casei l-au inspirat mai ales pe Dan Crecan. Si brazii, ah, brazii! Prea multi, mult prea multi! O geometrie monotonã în care contururile îsi dau tributul evanescentei. Si, poate pentru cã nu era destul, lumina se schimbã permanent, norii trec grãbiti prin fata soarelui puternic, astfel cã, de la o clipã la alta, nuantele, umbrele sunt altele, n-ai cum cere „opreste-te, clipã!” Lucian Bichigeanu alege nuantele apropiate de alb. Siluetele se desprind vag din suprafata cartonului, legate cu fire invizibile de trunchiul subtire, negru. Lidia Nicolae merge mai departe, refuzã verdele si-l degradeazã pânã la cafeniu transparent, într-o lecturã a descompunerii materiei, a transgresiei spre substanta ciupercilor uscate, o ortografie á rebours, rezultat al unei nitrificãri originare („în pãmânt ne întoarcem...”). Rarele grupuri dintr-un fel de turnesol sãlbatic scãpate de coasele tãranilor au incitat pe unii la compuneri vangoghiene. Dar si albia accidentatã a pârâului, podul de lemn si piatrã, geometria trunchiurilor de arbori (Marilena Ghiorghitã). Succesul cel mare pare cã l-au avut cãpitele. Ulei, tempera, acuarelã, acrilic, tus – orice tehnicã a fost potrivitã pentru a prinde trãsãturile scripturale, a contopi senzatia de domestic pe care o degajã conturul cu sãlbãticia încrengãturii de fire tesute, parcã, de mâna unui magician nebun.
Paradoxal, cu toate diferentele de formatie a artistilor si stilistica particularã, lizibilitatea tablourilor apartine aceleiasi ideografii a frumosului desãvârsit si degajã în fortã victoria permanentei asupra efemerului. De fapt, aici este miza jocului; imaginea creatã, compusã, construitã sã concureze imaginea realã, sã o dezbrace de efemer si sã-i „înghete” permanenta. Chiar dacã va fi alta, imaginea realului va fi re-cunoscutã în limitele tabloului pentru cã a fost cunoscutã prin des-compunere si re-compunere. De la o viziune la alta, ceea ce simti cã se schimbã este numai emotia, acea fluturare lãuntricã incontestabilã, diferitã ca tonalitate, iar nu ca intensitate, de la o imagine la alta. Eram în fata unui mimesis de nivel superior, pentru care actul de recunoastere-identificare esueazã în superfluu. Euritmia pãrea dimensiunea esentialã pentru grupul aflat pentru zece zile „închis” între culmile împãdurite ale Ciucasului, la câteva ore de orice asezare omeneascã permanentã. Mai mult decât altãdatã – se spunea – cei trecãtori pe-aici au pus temelia solidã unui edificiu al memoriei care nu mai depinde de trecerea vremii si vremurilor. Deloc mai putin importantã este încãrcãtura cu care au plecat artistii pe la casele lor: imagini si trãiri pentru încã un an, cel putin, dacã nu pentru o viatã... Oare nu acesta este rostul unor asemenea întâmplãri, al unor asemenea psopasuri?

Florin DOCHIA