Ne-ar mai conveni nouã astãzi sã ne jucãm cu astfel de idei, aruncând în umbrã faptele noastre, pe cele pe care le percepem ca fiind ale noastre, cãci ne aflãm în continuarea lor? Am vãzut reactiile unor înaintasi de-ai nostri la o astfel de posibilitate: boierii plecati în Occident, la studii, în prima parte a secolului al XIX-lea, doreau sã învete cât mai mult din noile ideologii occidentale iesite din Revolutia francezã, pentru a fi în stare sã devinã revolutionari la ei acasã, sã schimbe realitatea din tarã în sensul universalului, adicã sã o facã frantuzeascã; Mircea Eliade, aproape un secol mai târziu, încerca sã impunã un mit, si nu numai la noi, ci peste tot, în lume: cultura româneascã se aflã la intersectia culturii occidentale cu cea orientalã si de aceea doar ea poate oferi legãtura între aceste douã culturi, care începuserã sã se caute fãrã sã reuseascã sã se gãseascã; Emil Cioran a fost trist toatã viata din cauzã cã poporul din care se trãgea nu a fãcut “istorie mare”. Si câti altii nu vor fi suferit, apoi, dupã ce unul dintre “popoarele dominante” se instalase aici ca la el acasã, pentru cã, prin nastere nu apartin acestui popor.
Cum am putea întelege asemenea fapte altfel decât acceptând cã cei în cauzã si-au însusit cultura universalului si pretindeau unei realitãti istorice care nu intra în “seria lui Hegel” (sau în altã serie universalistã) sã se modifice, sã se ajusteze, în asa fel încât sã devinã semnificativã prin raportare la acea exigentã? Desigur, cei doi filosofi români amintiti – Eliade si Cioran – au fost foarte sensibili în privinta dinamicii culturii noastre, fiind interesati – Eliade mai mult decât Cioran – de antecedentele culturale românesti care se puteau integra în logica culturalã occidentalã. Amândoi s-au chinuit toatã viata pentru a produce lucruri pretioase în aceastã ordine.
Începem sã fim, astãzi, mai putin sensibili fatã de astfel de modele. E drept, modernitatea însãsi s-a sifonat, pe ici, pe colo, si chiar a renuntat la anumite pretentii privind universalul. Încã Hegel, dupã cum am observat, fãcea loc, în seria statelor corespunzãtoare “popoarelor dominante”, unui stat oriental. Dar Hegel este filosof, cum bine stim, iar pãtrunderea gândurilor sale aici, jos, la nivelul constiintei comune, este dificilã, dacã nu imposibilã, datã fiind si distanta imensã dintre constiinta simt comun si constiinta filosoficã. Sã privim însã fapte mai simple; de exemplu, cãrtile de istorie universalã editate cam peste tot în lume: vom observa, fãrã putinta de a ne îndoi, cã acolo apar numai faptele “popoarelor dominante”. E greu de gãsit un eveniment al unui popor “nedominant”. Nu mã îndoiesc: existã, pentru cei care gândesc astfel, toatã îndreptãtirea unei astfel de prezentãri a faptelor!
Iatã locul în care poate interveni, cu fortã, atitudinea de dislocare a universalului: sunt fapte de viatã care au semnificatie doar “localã”, dar pentru oamenii care le trãiesc ele sunt esentiale. Numai cã dislocarea universalului nu poate fi o operatie în sine, cãci, dacã totusi s-ar produce, nimeni nu ar lua-o în seamã. Ea trebuie sã vinã din interiorul culturii universalului. Si a venit, desigur, împreunã cu acest gând de o putere nemaiîntâlnitã în istorie: nu mai suntem în modernitate, ci în postmodernitate. Însãsi constiinta istoricã a culturii universalului a produs aceastã idee; si ea este cu totul fireascã, deoarece cultura universalului are ca principalã însusire a sa credinta în progres: dar de unde progres în instalarea definitivã a modernitãtii? Pentru întelegerea dislocãrii universalului trebuie sã se mai petreacã ceva: o relaxare a “constiintei vinovate” a celui care nu apartine “poporului dominant” (a constiintei eliadesti sau a celei cioraniene). Dar pentru aceasta e necesarã o întoarcere a privirii de la altul cãtre sine însusi, operatie aproape imposibilã pentru cei care sunt formati în cultul universalului. Totusi, printre noi mai sunt câtiva care nu pun atâta pret pe “faptele glorioase” ale celor care, aiurea, si-au construit propria istorie, având sentimentul cã dau continut Istoriei însesi. Noroc cu acestia, mai putin atinsi de aripa universalului istoric: altfel, postmodernitatea, chiar initiatã de cultura universalului, nu ar fi avut nici o sansã.
Trebuie sã ne amintim de Nietzsche, în acest moment. De fapt, trebuie sã rememorãm douã gânduri ale sale: a) valorile în care credem nu sunt, de fapt, decât niste interpretãri, niste evaluãri si fiindcã tinta lor este negarea vietii, ele trebuie transmutate, adicã re-create; b) principiul tuturor lucrurilor (arhe-ul) este vointa de putere. Cred cã ordinea fireascã a acestor douã gânduri, în scopul întelegerii lor, este inversã celei în care au fost formulate aici. Intentia mea însã este aceea de a aseza întâi gândul care are mare trecere astãzi, în epoca “postmodernitãtii moderne”, anume cel despre reevaluarea valorilor, pentru ca apoi sã descoperim îndreptãtirea lui, formulându-l pe cel de-al doilea. Dacã nu mi-as fi însusit eu însumi – cu limite si goluri foarte serioase – cultura universalului istoric, atunci as fi spus cã poporul dominant despre care vorbeste Hegel este cel care are vointa de putere ca fortã fizicã (cititi: politicã si militarã). Dar nu spun (am spus deja? N-o luati în serios!), pentru cã este o legãturã mecanicã, iar modernitatea, foarte iubitoare de “mecanic”, la început, s-a dezis de acesta, preferând “dialecticul” (“termodinamicul”, “electricul”, “relativul”, “atomicul” etc.), iar eu, fiu al ei – neîmplinit, cum ati vãzut – nu pot face o astfel de gresealã.
Iatã-ne în plinã dilemã: dacã ne aliniem culturii universalului, suntem moderni, desi nu vrem (nu mai vrem); dacã nu ne aliniem, tinând cadenta proprie (e de determinat care este cadenta proprie: cea nationalã, cea municipalã, orãseneascã, sãteascã, familialã etc.), ne pierdem de modernitate (valoroasã în sine), desi nu vrem. (Aici e toatã vointa noastrã de putere: nu vrem cu nici un chip sã nu fim moderni, cãci dacã nu atingem aceastã conditie, atunci ne instalãm la periferia civilizatiei!)
Existã în lumea aceasta un popor, care fãrã sã fie dominant, în sens hegelian, si fãrã sã aibã un Eliade sau un Cioran care sã plângã pentru cã nu i-a cocotat poporul lor în vârful modernitãtii, a lucrat, s-a prelucrat, în surdinã, devenind ceea ce am putea numi abia acum cu toatã îndreptãtirea – culturalã si geograficã, semn al vointei sale de putere – popor universal: este vorba despre poporul american. Ati sesizat, probabil, intentia unei ironii. Vã asigur cã v-ati înselat. De fapt, eu iau ironia în sens “local”, grecesc-vechi, ca încercare de a ajunge la rãdãcina lucrurilor. Iar rãdãcina lucrurilor noastre, astãzi, este, fãrã îndoialã, poporul american. Pierdem din vedere faptul cã Europa s-a localizat. Priviti-i chipul mai nou si-i veti sesiza straturile groase de farduri puse pentru a-si acoperi ridurile modernitãtii sale constitutive. Si mai priviti si puterea ei de a fermeca – dar pentru câtã vreme, nimeni nu stie – însãsi privirea atentã a Celui ceresc. Când fiecare dintre noi va vedea semnele universalului adânc sãpate în obrazul trecut de vreme al Europei vom fi iesit din cultura universalului si vom fi intrat în postmodernitate.
Mai doriti postmodernitatea? O mai iubiti cu atâta putere acum, dupã ce ati înteles ce dãrâmã ea? Sã ne bucurãm, totusi, cãci orice ruinã anuntã o constructie nouã. Iar constructorul noii postmodernitãti este, deja, european. Nu fiti tristi, cãci ajungeti un Eliade, un Cioran. Si-apoi, gloria se câstigã cu zâmbetul pe buze. La revedere, în postmodernitate, cititorule. Tare sunt curios – semn de modernitate – cum vei arãta îmbrãcat în noua culoare culturalã! Si, dacã mã gândesc bine, mi-as putea închipui. Ce vorbesc? Îmi pot reprezenta: mã uit, în aceste zile, la televizor si vãd ce se întâmplã la Târgul de carte “Bookarest”; sau chiar dau o fugã pânã la Bucuresti, la târg (la acest târg), pentru a fi sigur de ceea ce vãd. Cred cã vãd ceea ce mã astept: o încercare disperatã a multor “participanti” de a fi universali prin localismul (locatia!) lor. E greu de vãzut încercarea lor universalistã, îmi soptiti, cititorule? Eu nu cred cã e greu: priviti zelul lor activistic consumat în afara hainelor de galã, lãsate acasã. Ati înteles, desigur: dacã erau în haine de galã, eu tot asa as fi gândit despre ei.
La revedere, pe curând, la noul târg, cititorule. Tonul tot “ei” îl vor da, regia tot a lor va fi, numai cã noi, amândoi, vom cunoaste adevãrul: sunt moderni, încã. Între timp, noi sã ne schimbãm: ne putem îmbrãca în haine de galã.
Sau, poate, ati uitat, cititorule, de întâlnirea noastrã postmodernã?

Viorel CERNICA