Andrei Dumitrescu

Viata este o chestiune de credintã. În fiecare clipã a vietilor noastre, din momentul în care ne nastem si pânã în momentul mortii, credem în ceva. Verbul „a crede” este unul dintre cele mai folosite verbe ale limbii noastre, chiar dacã este adesea folosit impropriu. Si credem. Dacã nu am crede viata ar deveni prea searbãdã pentru a putea sã fie trãitã. Într-un fel credinta este un drog. Nu un opiu al popoarelor ci un analgezic al fiecãruia dintre noi, cei care ne confruntãm în fiecare zi cu ceea ce numim realitate.
Toate perceptiile noastre, toate lucrurile care ne înconjoarã, par, câteodatã, sã ne copleseascã. Si viata pare o tranzitie obositoare între nastere si moarte. Faptele nu mai au nici o însemnãtate si fiecare secundã devine un chin, o luptã cu timpul necrutãtor. Asteptãm ziua de mâine, nu neapãrat pentru cã va fi mai bunã, ci pentru cã ziua de astãzi este insuportabilã. Sunt momente când fiecare dintre noi se simte invadat de nimic si se întreabã de ce inima îi mai bate când viata nu mai are nimic de oferit.Obositi de a fi si nefericiti spectatori ai propriilor noastre destine incomplete, asaltati de suferinta neîmplinirii si imposibilitãtii de a ne împlini, înconjurati de o realitate incertã si compromisã de zeul crud al relativitãtii, ne refugiem în credintã. Nu în religie. Care e doar un caz special de credintã institutionalizatã.
Ne adãpostim în credintã, crezând si sperând în zile mai bune. Credem în Dumnezeu si ne rugãm pentru tot ceea ce nu avem. Credem în evolutia (darwinistã) si sperãm ca selectia naturalã sã ne facã pe toti mai buni si mai capabili. Credem în libertate si suntem gata sã ne oferim viata pentru ca libertatea noastrã si a semenilor nostri sã fie respectatã. Credem în ratiunea noastrã. Si, paradoxal, ratiunea noastrã încearcã sã ne convingã, cu dovezi solide, cã actul de a crede nu are baza rationalã. Dar chiar si ratiunea trebuie sã se încline în fata credintei. Pentru cã fãrã credintã nu am avea puterea sã trecem mai departe atunci când ratiunea insistã sã ne spunã cã totul este pierdut. Credem în viatã si ne strãduim sã o facem cât mai bunã cu putintã pentru noi si pentru cei din jurul nostru. Credem în Paradis si în Iad. Credem în existenta unui scop ultim al vietilor noastre si nu ne sfiim sã îl urmãrim atunci când îl descoperim undeva în inima noastrã. Credem în iubire, în zâne si în cavaleri pe cai albi. Si îi asteptãm, toatã viata. Tot ceea ce are vreo însemnãtate pentru noi este investit cu credintã. Este o relatie de reciprocitate. Lucrurile înseamnã ceva pentru cã noi credem in ele, dar si simplul fapt de a crede în ceva îi oferã o oarecare însemnãtate. Chiar si realitatea se supune credintei.
Ce este real? Întrebarea nu are un rãspuns absolut. În parte, pentru cã lumea noastrã nu admite existenta unor rãspunsuri absolute. Dacã credinta ar putea sã fie absolutã, neconditionatã si perfectã, atunci ea ar avea puterea de a ne construi realitatea. Cred în ceva, la modul absolut, si, astfel, acel lucru, gând sau sentiment devine parte a realitãtii în care trãim cu totii. Dar atunci realitatea ar fi construitã de imaginatia si credinta fiecãruia dintre noi din cãrãmizi de vis si de fantasme. Iar lumea ar fi un haos. Poate de aceea credinta noastrã nu poate sã fie absolutã. Ea are nevoie de un sprijin. De dovezi, dar nu în sensul rational al termenului. Mai degrabã de fapte care sã confirme, într-un mod sau altul, credinta. Care sã se înscrie, fãrã conflict, în realitatea pe care credinta noastrã, ce nu poate sã fie absolutã, încearcã sã o creeze. Avem nevoie de minuni si de Scripturi ca sã credem în Dumnezeu. Avem nevoie de toate realizãrile unui mileniu de ratiune ca sã credem în mitul omului rational. Avem nevoie de practica libertãtii ca sã o pretuim cu adevãrat atunci când ea ne este luatã. Avem nevoie de povestile de iubire ale unei alte mii de ani pentru a ne încrede în sentimente. Dovezi pentru credintã. O îmbinare de ratiune si simtire, care ilustreazã perfect paradoxul lumii în care trãim.
Dar care este credinta bazalã, primã, care face parte din fondul fiecãrei fiinte umane? Dacã acceptãm credinta ca unul dintre principalii factori ai umanitãtii noastre, care este acea credintã fãrã de care ne-am pierde umanitatea pentru a redeveni animale? E dificil sã rãspundem la aceastã întrebare, pierduti asa cum suntem în labirintul de confirmãri si negãri, credinciosi si atei ai lumii noastre. Dar un rãspuns posibil este cel oferit de un personaj nãscut în antichitate, dar care pânã astãzi nu si-a pierdut actualitatea, Oedip.
Mitul, prezentat initial de cãtre Sofocle, si prelucrat, mai aproape de zilele noastre, de cãtre Jean Paul Sartre, în fascinanta sa piesã „Mustele”, este destul de simplu, în aparentã. Oedip, fiu de rege, este predestinat sã îsi ucidã tatãl si sã întretinã relatii sexuale cu mama sa. Destinul este neîndurãtor si, în ciuda eforturilor umane, soarta îsi urmeazã drumul predestinat. Oedip, constient de povara pe care trebuie sã o poarte în viatã, dar incapabil sã renunte la dorinta de putere care îl conduce spre destinul sãu, ajunge sã sãvârseascã faptele pe care oracolul i le prezisese încã de la nastere. Dincolo de conflictul care se naste în constiinta sa si care îl va mãcina pentru eternitate, el este condamnat si de zei pentru faptele sale. Finalul mitului îl surprinde pe Oedip rememorând faptele ale cãror autor este. Constient de vina sa si de condamnarea eternã care îl asteaptã, Oedip gãseste puterea sã priveascã încã o datã în jurul sãu, sã retrãiascã pentru o clipã în amintire faptele sale si sã rosteascã, privind cerul, o frazã care va deveni celebrã: „Socot cã totul este bine”.
De unde are Oedip forta sã afirme cã totul este bine, atunci când se stie condamnat de zei si de oameni, prizonierul unui destin implacabil si necrutãtor care a fãcut din el un ucigas si un adulterin? De unde puterea de a privi lumea si de a rosti cuvintele care si-ar gãsi locul doar în gura unui om care are un viitor deschis, permeabil la mântuire si demn de a fi trãit? Rãspunsul stã în puterea omului de a crede. Oedip credea. Credinta lui nu se îndreaptã spre zei, cei care l-au condamnat pentru faptele sale si nu au puterea sã îl scoatã de sub imperiul destinului. Credinta sa nu este dãruitã nici destinului, atotputernic si lipsit de viatã, fortã imuabilã care conduce fiecare viatã de om spre o tintã necunoscutã. Credinta lui Oedip este o credintã a omului revoltat. Om care cunoaste relativitatea tuturor zeilor si recunoaste absurditatea propriului sãu drum prin viatã. Om care mai crede numai în clipa prezentului, singurul timp care mai oferã posibilitatea unei alegerii, oricât de predeterminatã destinal ar fi ea. Oedip este vinovat de cele mai odioase pãcate si perfect constient de improbabilitatea mântuirii sale, dar observã un fapt simplu. Lumea continuã sã existe în jurul sãu, iar timpul nu se opreste din nesfârsita sa curgere. Pãsãrile continuã sã se roteascã pe cerul albastru presãrat cu nori, oamenii continuã sã respire în jurul sãu, preocupati cu vietile lor monotone si lipsite de finalitate, fie ea si tragicã. Oedip stie cã dacã totul a fi pierdut lumea s-ar topi în jurul sãu. Curgerea timpului îi aratã lui Oedip cã totul este bine atât timp cât mai poate sã aleagã si sã creadã în aici si în acum.
Lectia lui Oedip este lectia credintei esentiale. Atâta vreme cât timpul nu se opreste si nu suntem înconjurati de o eternitate mutã, viata continuã sã aibã sens si sã merite sã fie trãitã. Poate cã nu cunoastem si nu vom cunoaste niciodatã acest sens, dar trebuie sã credem, asemenea lui Oedip, cã totul este bine si cã mai sunt încã sanse, oricât de mic ca ziua de mâine sã aducã ceva mai bun în vietile noastre. Credinta noastrã primordialã ca fiinte umane trebuie sã fie în timp si în curgerea lui. Atâta vreme cât secundele se scurg una dupã alta, repede sau încet, atât timp cât lumea continuã sã se miste, totul este bine. Pentru cã avem sansa sã actionãm. Iar prin actiunile noastre putem sã încercãm mãcar sã ne negãm destinele. Totul este bine atât timp cât putem sã credem.