Adrian Dumitrescu

Suntem oameni si, prin natura noastrã umanã, suntem înclinati sã categorisim si sã facem clasificãri. Întregul nostru demers de cunoastere stiintificã se sprijinã pe aceastã abilitate. Biologia era, la origine, o stiintã dedicatã exclusiv clasificãrii pe familii, clase, grupe, a tuturor elementelor pe care noi le consideram însufletite. Fizica poate fi definitã ca ocupându-se cu clasificarea fenomenelor naturale, iar matematica nu face altceva decât sã clasifice numerele.
Iar aceastã tendintã de a clasifica nu se mãrgineste sã domine stiintele. În viata noastrã cea de toate zilele, în fiecare dintre clipele lungi sau scurte ale existentei noastre, realizãm clasificãri si categorisiri. Poate doar când dormim sã fim lipsiti de acest dar, desi chiar în vis, adesea, facem aprecieri cu privire la ce visãm. Viata noastrã este un lung sir de creãri de valori, de comparatii între aceste valori si, apoi, de distrugeri de valori. Iar cel mai adesea nu apreciem calitatea fructelor cumpãrate de la piatã sau elasticitatea de care dã dovadã perna care ne sprijinã capul când ne odihnim. Cele mai multe evaluãri si clasificãri ale noastre se referã la fiintele însufletite care sunt semenii nostri. De cele mai multe ori analizãm, clasificãm, comparãm oamenii din jurul nostru.
Dar o comparatie, oricât de rapidã si de lipsitã de rationalitate ar putea ea sã fie, are nevoie, pe lângã subiect, de un etalon, fatã de care sã vedem valoarea subiectului pe care îl analizãm. Cu ce putem sã comparãm un alt om? Putem sã îl comparãm cu el însusi, asa cum era el odatã sau cum sperãm cã va fi vreodatã în viitor. Dar aceastã comparatie nu ne ajutã foarte mult. Putem sã îl comparãm cu un alt om pe care îl cunoastem foarte bine. Si pe cine cunoastem cel mai bine dacã nu pe noi însine? Dar nici aceastã comparatie nu este foarte bunã, pentru cã implicã o dozã foarte mare de subiectivitate. Am putea sã comparãm un om cu un model ideal uman, cu acel om care are toate calitãtile bune si nici unul dintre defectele considerate ca fiind rele. Dar din nou intervine aprecierea personalã a fiecãruia dintre noi despre ce este bine si rãu, ce este o calitate si ce este un defect. Si parcã vedem cã ne este imposibil sã comparãm oamenii între ei din cauzã cã ne lipseste etalonul fatã de care putem sã facem o comparatie validã.
Filosofii au cãutat sã rezolve aceastã problemã prin chiar definitia omului. Dacã existã un gen proxim al omului, o categorie care sã se înrudeascã foarte mult cu omul fãrã a se identifica cu acesta, si putem determina o diferentã specificã, o caracteristicã ce separã pe om de genul sãu proxim, atunci putem sã evaluãm orice om vãzând cât de mult se apropie de genul proxim si în ce grad posedã acea diferentã specificã. Iar cei mai multi dintre vechii filosofi care au vrut sã defineascã astfel omul au ales drept gen proxim animalele. Diferentele specifice au fost mult mai variate, mergând de la capacitatea socialã la Platon, care spune cã omul este un „animal social” pânã la abilitatea de a fabrica unelte a lui Henri Bergson si puterea de a crea opere cu valoarea spiritualã pentru românul Mircea Eliade. Nici unul dintre acesti filosofi nu a reusit sã impunã diferenta sa ca fiind singura care determinã umanitatea omului. Dar fiecare dintre ei a fost de acord cã animalul trebuie sã reprezinte genul proxim al omului, un gen proxim de care omul este dator sã se îndepãrteze cât mai mult pentru a-si accepta umanitatea. Animalele nu sunt si nu pot sã fie oameni, spuneau filosofii. Si, reciproc, este evident cã nici oamenii nu pot sã decadã înapoi în starea de animal. Oamenii nu trebuie sã fie niciodatã simple animale.
Homer nu a fost filosof. Homer a fost un poet orb care a marcat antichitatea prin douã mari epopei, „Iliada” si „Odiseea”. Si Homer nu era preocupat de definirea omului prin gen proxim si prin diferentã specificã. El era dornic sã povesteascã fapte uimitoare, care implicau zeii si muritorii, care duceau la nasterea unor eroi si la moartea altora. „Iliada” spune povestea rãzboiului pe care grecii îl duc împotriva Troiei. Un rãzboi care porneste de la încercarea unui simplu muritor, subiectiv si influentabil, Paris, de a compara frumusetea a trei zeite, Hera, Atena si Afrodita. Dupã ce Troia este distrusã, Homer ne povesteste, în „Odiseea”, pericolele prin care trece Ulise încercând sã se întoarcã acasã. Unul dintre pericole este reprezentat de cãtre vrãjitoarea pe care Homer o numeste Circe. Aceastã vrãjitoare îi transformã în porci pe însotitorii lui Ulise, rãpindu-le umanitatea si reducându-i la stadiul de animale. Dupã o serie de peripetii Ulise reuseste sã dejoace planurile acestei vrãjitoare si sã o determine sã readucã pe tovarãsii sãi în starea lor initialã de oameni. Surprinzãtor este cã unii dintre acesti tovarãsi, redeviniti oameni, îsi exprimã regretul cã nu au fost lãsati în starea de animale. Homer ne spune, deci, cã sunt oameni care ar prefera sã fie animale, care ar renunta la umanitatea pentru a se bucura de simplitatea vietii animalice.
De ce au vrut oamenii aceia sã rãmânã animale, specie consideratã inferioarã si de care ar trebui sã încercãm sã ne îndepãrtãm cât mai mult? De ce regretul pentru o stare care nu este starea ta naturalã? De unde decizia de a renunta la limbaj, la puterea de a crea unelte sau lucrãri cu valoarea spiritualã? În schimbul a ce? În schimbul unui trai care îti cere numai sã te preocupi de nevoile bazale, cum sunt hrana, somnul si reproducerea? De ce erau tovarãsii lui Ulise atât de dornici sã facã schimbul acesta? De ce ar fi putut niste fiinte care erau în esentã oameni sã regrete momentul în care au pierdut ceea ce ar fi trebuit sã fie cea mai de pret comoarã a lor: umanitatea, doar pentru a primi în schimb numai reîntoarcerea la starea simplã de animal?
Dacã priviti cu atentie întrebãrile de mai sus veti vedea cã ele contin si o parte din propriul lor rãspuns. Animalul este simplu si direct. El este satisfãcut în momentul în care nevoile sale fundamentale sunt satisfãcute. Omul este mult mai complex. Este aflat sub imperiul unor definitii, poate încã nerostite, care îl obligã sã fie social, care îi cer sã caute perfectiunea, sã creeze valori sau sã fãureascã neîncetat unelte tot mai complexe. Dar sunt oameni care nu suportã apropierea celorlalti si ar prefera, ca în sensul social, sã nu mai fie oameni. Si sunt altii care sunt incapabili poate de creatii spirituale deosebite si sunt unii care nu pot sã foloseascã uneltele care ar trebui sã îi facã oameni. Acestia nu se simt nici ei oameni. Cãci umanitatea poate sã fie o povarã grea atunci când ea cautã sã îti restrângã libertatea si sã îti arate cum ar trebui sã fii ca sã fii om, în loc sã te lase sã alegi. Oamenii vor sã renunte la povara propriei lor definitii constrângãtoare. Iar Circe le-a oferit calea perfectã transformându-i în animale, în fiinte care nu sunt constrânse de nici o definitie în afarã de cea pe care si-o impun chiar ele. Fostii oameni au descoperit o libertate pe care nu o aveau si o simplitate pe care nu stiau sã o descopere. Si de aici regretul pe care l-au simtit atunci când a trebuit sã se întoarcã la complexitatea si constrângerea umanitãtii.
Întelesul ascuns în spatele mitului? Rãmâne sã îl caute fiecare. Cãci ceea ce nu au înteles nici tovarãsii lui Ulise atunci când au dorit sã rãmânã animale si nici vrãjitoarea Circe când a dorit sã îi pedepseascã transformându-i în porci este cã trãsãtura fundamentalã, definitorie a omului este libertatea lui de a alege ce vrea sã facã cu sine. Dacã vrea sã creeze poate sã creeze, dacã doreste sã fie un simplu animal poate sã fie un simplu animal, dacã doreste sã fie social poate sã fie social.
Si omul nu este limitat doar la cele de mai sus. Omul este liber sã urce cea mai înaltã culme si sã coboare în cel mai adânc dintre abisuri. Si sã facã orice altceva ce cugetul sãu îi spune cã trebuie sã facã.