Spirit nelinistit si neobosit, Gherasim Rusu Togan aduce din nou o carte în atentia cititorilor.De aceastã datã e vorba de un roman dens, cu o scriiturã surprinzãtor de vioaie, fatã cu tipul sãu molcom de comportament cotidian. Se pare cã a lucrat mult la aceastã carte, („pe drumurile lumii, deceniile sapte+opt”) cã ar putea fi o carte de sertar, cã date biografice ale personajului se întrepãtrund cu ale autorului, se pare cã... Este sigur cã romanul se citeste dintr-o rãsuflare, pentru cã pare scris dintr-o rãsuflare – o respiratie dureroasã, ca si cum ar fi ultima, ca si cum dincolo de ea nu mai este decât neantul.
Cartea se deschide cu ceea ce ar putea fi un poem: „Si astãzi e tot luni.../ În rãzboiul acesta nu se întâmplã nimic, mereu cineva e în afara cercului, cineva... Nu se întâmplã nimic, colonele! / Trecem în continuu dintr-o camerã într-alta, identice, camere goale, (cãci nu se întâmplã nimic), camere în care suntem doar noi, cu amintirile, cu gândurile, cu sângele nostru, camere în care, întotdeauna, pe peretele dinspre rãsãrit se aflã icoana Maicii Domnului, icoana mântuirii mult-asteptate.../ Iar timpul se întoarce mereu, se învârte, reluând chipuri, oameni, gesturi, vieti... Si astãzi e tort luni...!” Am citat aceste prime fraze ale romanului pentru cã amprenta lor va bântui de-a lungul paginilor, pânã la final.
Dacã am judeca dupã ceea ce scria, undeva, Anna Ahmatova, cã literatura este o luptã a caracterelor puternice, am pierde mult din întelesul acestui roman. Doar cã Ahmatova se exprima în absolut, personajele sã aibã caracter, sã joace cu cãrtile pe fatã. Ceea ce nu se întâmplã - nici nu se putea - în naratiunea lui Gherasim Rusu Togan.
Subiectul nu este surprinzãtor: un profesor, director de liceu de provincie, trimite o scrisoare la postul de radio Europa liberã, prin 1980, în care se plânge de profanarea bisericii greco-catolice dintr-un sat, este anchetat de Securitate, aruncat doi ani într-o închisoare, apoi, dupã eliberare, este în continuare hãrtuit, oriunde îsi va fi gãsit un loc (provizoriu) de adãstare. Dincolo de acestea, o lungã serie de trãdãri, zbaterile sufletesti ale profesorului ”pe drumurile lumii”, oameni meschini, ipocrizie, teamã, arivism, putine fiinte luminoase si numai dintre acelea care au cunoscut suferinta. Mai este nevoie de precizat cã însãsi sotia îl pãrãseste luând si copilul cu ea?
Treptat, lumea din jurul sãu capãtã un aer straniu, pe alocuri la marginea fantasticului, aproape de pierderea identitãtii. Scene de un crud realism, altele de profundã si parcã irealã tandrete – un continuu balans epic traversat de suspansul creat deliberat, din scriiturã, de autor. Acesta nu acordã credit decât oamenilor aparent simpli, a cãror complexitate sufleteascã contrasteazã cu schematismul si previzibila liniaritate comportamentalã a celor socotiti superiori pentru cã au (de apãrat) o pozitie superioarã pe scara socialã. Valorile morale pozitive se regãsesc numai la cei „de jos”, un lumpen special, cu legi simple, al celor neadaptati la sistem, care nu acceptã compromisuri fundamentale, îsi asumã responsabilitãti, viseazã, trã-iesc, riscã, mor pentru idealuri.
Nefericirile profesorului nu sunt întâmplãtoare, cum cu ironicã tristete titreazã autorul pe copertã, el a ales calea aceasta deliberat, a ales sã fie liber în spirit si în credintã, indiferent de consecinte. Nici o clipã autorul nu face din el un „erou al luptei anticomuniste”, dar nici un învins; ne prezintã un om cinstit cu sine si cu ceilalti, aparent naiv si încrezãtor, un om aflat sub vremi, asa cum au fost (si sunt) multi, peste tot, tãcuti, rãbdãtori. Un bãrbat pe care femeile îl iubesc mereu, îl pãrãsesc totdeauna, îl trãdeazã uneori – dar îi lasã mostenire ceva anume, o urmã, o absentã în suflet. (Ultima îi lasã chiar o casã – dar este prea mult si prea putin, în acelasi timp, asadar, el pleacã „pe drumul gãrii, drumul începutului ori drumul sfârsitului, nu-mi pot da seama încã...!”)
Dupã douã romane, un volum de poezie, câteva cãrti de despre folclor, Gherasim Rusu Togan convinge, cu aceste „Nefericiri întâmplãtoare” – carte pentru un raft privilegiat al bibliotecii -, cã este un scriitor proteic, a cãrui prezentã editorialã te poate surprinde oricând prin originalitate si profunzime. Si, ca sã închei tot trimitând la Anna Ahmatova, iatã un vers care ar putea fi o concluzie a lecturii romanului: “Dacã ati sti din ce gunoi se naste uneori poezia.”

Florin DOCHIA