LUMINI DESPLETITE

singurãtatea albastrã a zilei împrãstiatã pe-aleile parcului
si cenusiul vestejit al vremurilor nenãscute
ochiul grãbit sã primeascã încruntãrile mele senine
fizionomia apusului atât de clar
despãrtit de trecutul sãu
si îndreptarea cãtre noi însine
aleile neîncãpãtoare pentru grijile mele grosolane
si trecãtorii grãbiti sã constate nepotrivirea pasilor nostri vãzuti

vorbesc din tãcerea-mi
înzdrãvenitã de cuvintele tale
nearse
încuviintãri tresãrite dincolo de limita întelegerii lor
mãrunte
te cuprind cu mine în firea mea încãruntitã
bãtrânã închipuire
chip asteptat
zoresti plecarea-mi din mine
o! îmbrãtiseazã-mi nelimitarea din afara-mi solzoasã
sunt toate lucrurile împlinite
acolo
acolo unde pierderea este totul
iar regãsirea e doar întru tine
albã fãpturã vânt despletit printre frunzele adormirilor dintotdeauna

caut iesirile simple din coplesitoarea dorintã
de a rosti adevãrul neadevãrat
dar unde-mi sunt cuvintele decorate?

rãmân întru mine
închis pentru toti cei ce
nu stiu
cã sub chipul pierdut în piele
vietuieste rãbdarea vesnicã a lui
Dumnezeu

albã fãpturã
întrupatã nestiut în chiar propria-mi vesnicie
dã veste zeului tãu cã pedeapsa a luat sfârsit
trãim printre muritorii cafenii ai lumii
dar am vãzut chipurile noastre albastre
dincolo de zãbrelele timpului
albã fãpturã a începutului meu neîncercat
si neumblat de trecãtorii grãbiti
închisi în carapacea sfârsitului lor continuu

treci prin desisul împlinirilor mele tâmpe
fãpturã croitã din luminã învesnicitã
si-nchide-mi ochii

DIVERTISMENT

lume plinã de nebunii sterile
betii anemice orgii ratate în fasã
îndumnezeiri de duzinã în gura târgului
si spovedanii decorate în tinda
sacrului eu strepezit

armatele simturilor îngãlbenite în uterul ne-simtirii
cãtând cãrãrile întortocheate ale betiei înjumãtãtite
o! deschide încãperile însorite ale pierderii
de sine
cântecul zeului apus se-nfioarã
de rãmânerea vremii în locul
desfrâului
fãptura albã a începutului
bântuie prin gândurile trecãtorului orb
tãcerea ivitã în spuza necuminteniei zoreste aburinda chemare
spre înviere

adulmec grãbit miresmele
cetoase
ale a-mintirii
alba fãpturã a luat chip de om
cu carnea exfoliatã rãvãsind începuturile
prielnice
ale firii
alba fãpturã închisã în odãile bucuriei
rãmasã-ntre fetele ei multicolor
chemãtoare
citeste în semnele betiilor de altãdatã în care se ascundeau
plecãrile bune din lume

sunt vãlurile trase peste chipul lumii
pentru toti cei din juru-mi
furnicar potentat cu orgii intempeste
sunt singur acum în apusul lumii apuse
sunt tot mai grãbit sã-mi consum înfiorarea trãdatã
a ochilor
si presimtirea amiezii deprinsã în lungile cãlãtorii
printre semenii mei
muritorii

tolãniti incomod pentru voia de-a fi
într-un început netrãdat
voiti sã gustati din arsura seninã a lumii celeste
ridicati-vã
soli ai muririi eterne
si-mi sfârtecati teasta albastrã a gândului
treceti dincolo de voi
înspre soarele noptii închis înlãuntru-vã

de ati fi auzit chemarea fi-veti deja în conul de umbrã al diminetii
începânde
forfotind în anticamera vesniciei
dar rosturile voastre înclestate în carnea nevoiei
sunt încã vii
ca somnul cenusiu al supravietuirii

adio trup îndoit sub povara purtãrii de sine
adie nespus adevãrul fãpturii
închisã în zgomotul neterminat
al zidirii de-aici
adio zgomot zidit în moliciunea simtirii de sine
în vis de-nceput mã încap singurat
si perfid
pentru scânteierile goale de vis ale inteligentei voastre
mãsurati-mi cãldura vointei de a vã trece prin fatã
adevãrul
apropiati-vã si gustati vinul fãrã gust pentru voi
al întâmplãrii mele
asteptarea mea încãruntitã
coaptã de vesnicie
e între voi si amurgul vostru

gãsiti-mã
cãutându-vã!

FI-UL

cap de fiarã
oglindit în setea jertfirii
capul ne-viu în despãrtirea de trunchi
odihnind
pasul mãrunt al strigoiului mãsurat
în suflarea-mi
si ceasul
la care ca un sfânt prigonit
îmi alung himera
din pântec

o, proaspãt ivitã plãsmuire!

ÎNSUFLETIRE

bloc de piatrã
care doar lovit si-aratã statura

o, biatã cãrare!

noapte
soapte îngânã nãtânga fãpturã

cãlãuza cu mintea-n smintire
strecoarã printre portile
pântecului
glasul pãmântului

mutã-i firea în ceas rãu
trecerea-i ca stârvul ploii

o, biatã cãrare!

PRIN LUNCÃ

dezmierdãri în colind prin verdele crud
susurul apei se-aruncã-n frunzele dãntuitoare

pãmântul m-aude
se trage-n strãfunduri
când calc pe poteca jilavã

vorbe
si-adâncuri de vis luminate-ndoielnic
cea plecatã din vreme s-a închis în miraj labirintic

rãstimp pentru vamã îi cere
curajului meu
cea plecatã din vreme târziu
înspre noapte

seninãtãti împresoarã pasii primejdiei

urechea tãcerii
plecatã din vreme tîrziu
cãtre noapte

EXPERIMENT

curcubeu de lut
jur cã n-am vãzut mânã întinsã cãtre om
încuviintare
si fiintã

am vãzut vãzutul
cerul osul diminetii si întinsul
împãrat si despãrat reginã dezrãdãcinatã
apã de bãut
curcubeu de lut

n-am vãzut gropi albe sau vârfuri posomorâte
dar nici curajul n-am avut
sã mã uit
în jos în sus

s-ar putea vedea ziua cu ochiul noptii
dimineata cu cãusul sortii
si omul în care te-ai nãscut
si cum bei din timp

era sã uit

REZISTENTÃ

fala oului de crug
drag mã curg
tot izvoare nasc
izvoade
printre voci cu chip de zgurã
cerul ud

musc nimicul
mãr de sânge încâlcit
sunt de piatrã
zvon de mit
îmi mãsoarã fiica suflul
din zenit

câmpul latã
depãrtare
pân la noi si-n noi
vãrsatã
apa limpede de rai

mânã de doi bani
gaurã în zbor
fumeg ca Stixul
Caron mi-e stinsul

PUIUL

pasãrea albastrã

a clocit oul si a fugit
fãrã pui
s-a înãltat peste miristi
cu aripi deschise

vântul gemea sub zbateri

pene nu au cãzut
din înalturi

pui ruginit fãrã pene
adânci

plângi

vor veni zodiile sã-si verse
durerea
si în ultimul ceas când pene vei vorbi si pene vei mânca
te vor pãrãsi a doua oarã

abia nãscut nu vei mai plânge

OUL SI COPACUL

cumplit e oul
nedeslusit rânjeste la trecãtori
la toti cãlãtorii

din depãrtãri vin unii
sã viseze lângã coasta lui
cale de întoarcere nu au
rãmân
bieti orbi fãrã drum
fecioara visatã nu spalã
nici mãcar ascultãrile lor

oul întãreste închipuirea
astfel copac fiind
poti tine ouã în palme

JOCUL

jocul este stârvul ploii

case si rãbdare
veghe-n asfintituri
dor de moarte si uitare

dor de moarte se tot cerne
si morminte
toarcere din clise

DESCÂNTEC

iubito

tu esti însãsi starea mea
atunci când mor si mã nasc
mai proaspãt sortit
sã îndur
singurãtatea-mi

tu esti întregul chip
ne-ngãduit
desfãcut
în inimã, gând, încântare
sau descânt

tu esti chiar sufletul meu
închizându-se în propria-i
rostuire
deschisã întâmplãrii-poveste
nestiut, fãrã veste

SOL AMURGIND

mã cheamã amurgu-n singurãtatea
pustiitã de verdele pur

mãruntaiele visului hrãnesc domolite purtãri
înspre cãrãri cu strigoi înzeiti
dar ochii n-aud

zumzetul noptii rãsfirã tipete aburinde
tâmplele vântului clatinã gând rãtãcit

o, nemiloasã credintã!

înfiorarea se despleteste în ochii luminii
cânt se rãsfirã-n coroane înverzite
dar ochii n-aud

si ce sã mã fac cu mine în singurãtatea strângerii tale?

temãtoare
ciuta îsi piaptãnã ochii
în oglindirea de-o clipã a apei
trupu-i
în putrezirea stingerii albeste
galbena razã mângâie acasa rãsãritã
dar ochii n-aud

fiecare rãsare odatã în singurãtatea tãrâmului alb
când în soapta petrecerii se scaldã ne-bune întelesuri

sporeste mugurul bunei vestiri
în zãmislirea de-o clipã a îndemnului
dar ochii n-aud

FACEREA ESENTIALÃ

nu vreau
fiindcã n-aud, nu vãd …
îmi ascut doar inima ca pe o coasã
nu pentru a o folosi la ceva
ci pentru cã
atâta mi-a mai rãmas
de fãcut

bufnitã oarbã întoarsã
spre sine

STIHUIRE

mor si n-am lãsat nimãnui
un zvon de-nceput
tresãltat de frunze
sub nor

fata albitã a noptii
catã sub zodii
vanul de umbrã
si patima mortii

în fata mirãrii ce-aprinde fãclia
ochiuri de linisti
îngânã îndemnul
vecia

dor de pãmânt rãzbunat în cutremur
si de cuvinte albite ca fata de lunã
si de aripa voiositului
tremur

dor de cãrãri limpezite prin vãi
si de rãscruci înviate pe culmi
de îngerii
rãi

mor si n-am lãsat
nimãnui
un petec de dor însuflat ca un stih
prin vântul serii
drept cãpãtâi

IERT

am vãzut ceea ce mi s-a arãtat
în ghearele netimpului
treceam din mine spre-afarã, înzorzonat
necredincios amar
ieseau din mine
holdele arãmii ale umorilor nedigerate
de vremi
într-un ungher doar
trezite
urme de zei asfintiti asteptau
nu-ncetam sã-mi spun cã sunt un fiu al nemãrginirii
neîmplinitul îmi dãdea forta abstractã
a neasteptãrii

semnul
iert, iert, iert
anul nu-l stiu dar tremuram de-o veghere
mai palidã ca unda serii ca umbra destinului
anul nu-l stiu
am început sã-l aflu atunci cãnd umbra îndoielii s-a fãcut ghearã

semnul
iert, iert, iert
iod si tãmãie prin tina zilniciei
nu cunosc pricina împãcãrii fortate dintre minte si inimã
am început sã m-apropii de mine, cel fãrã orizont
atunci cãnd marea asteptãrii a refluxat
trupeste
cu un fior neînteles prin carne

semnul
iert, iert, iert
aici mã simt descumpãnit
iert
stiu cã trebuie, dar nu stiu de ce trebuie
am fost plecat din mine si m-am întors în sinele meu rãu
acolo unde iertarea îsi pierde pãmãntul

iert, doamne
dar stiu cã o fac în neforma uitãrii de mine

IERTARE

pulberea trasã spre zilele mortii
pulberea alburie a unui asfintit comandat
zãceam în fata-mi
îmi boceam adevãrul
apus
dar asfintitul s-a-nseninat deodatã în
inima pãmãntului
vedeam cum rãdãcinile se prindeau de peretii
vieti-mi
se prindeau rãdãcinile înfiorãrii iertãrii fãrã sã stiu
fãrã sã vãd si fãrã sã m-ajut
o clipã
am crezut cã totul se încheie într-o luminã catifelatã
în care as fi putut recunoaste
rãsãritul
dar iertarea era semnul cel nou
la începutul anului acela
ce poti recunoaste într-o triadã a dublului cerc?
rãsãritã apus în una din întãmplãrile neascunsului
rãvãsindu-ti firea din fatã
cea a recunoasterii tale ca om cu cap
trunchi si membre
asa, în de mine uitat
pierdut într-un reflux aparent
nu-mi recunosteam nici picioarele
singurele din mine în viata nevie ce-mi stã în preajmã
fãrã cuvinte
anu' viitor, îmi spuneam, mã voi urca într-un colt
din eu-mi sã caut niscaiva urme de aer proaspãt
deodatã tot eu-mi începu sã respire
aer curat pãmãntiu rãzbãtea prin mine
s-a dus pânã si întelegerea
la care am aderat când
mi-am vizitat provincia cea mai îndepãrtatã de mine
în mine
vorbeam
acum vorbesc pentru atunci
de fapt încerc sã-mi rostesc numele
toate numele mele adevãrate
n-am prins nici unul încã dar sunt pe cale
stiu cã unul doar trebuie sã rostesc
partitura viului vietuind este unipoeticã
doar filosofia mea este necoaptã pluricolorã
nerostibilã încã si spusã în tonurile zãgãzuite ale unului
una, cea dintãi suflare era aproape aproape
aproape cã mi-a trecut si prin minte
sau numai prin minte a trecut
nu stiu
astept sã rostesc numele meu cel adevãrat
iert?
una, cea dintãi suflare
mã-nchid în umbra veciei rãsturnate
una
a doua încruntare a firii depãrtate
stãpãnã acum peste toate

stãpãnã acum peste toate?

IERTAREA

mã recunosteam în tãcerea vorbitã a unului celui vesnic
trãiam aici unde mã aflu si acum
nãdãjduiam sã-mi adaug o dungã pe fata destinului
celui stiut numai de mine
când trebui sã spun
trebui sã spun
cã sunt bucuros de întãlnirea
dincolo de întâmplare
a uneia
stiu: a uneia din iertare
si tocmai iertarea mi-a scos în fatã
în fata mea rãvãsitã si întunecatã de om vietuind neviu
una, cea din rostul treimii desprinsã
netreimicã însã în întâmplarea mea singurã
de-aceea am crezut cã mai adaug o dungã pe fata destinului
sunt departe de obârsia mea
a spus
acum înteleg rãspunsul trãirii mele cazone
la simpla ei prezentã
a venit ca o amenintare a întelegerii mele dintâi
dar a vestit întreita schimbare a chipului
în care m-am putut afla pânã aici
pe o cale pe care o recunosc din ce în ce mai palid
semnul iertãrii era: "iert" si "treime"
dar nestiinta mea în chemãrile surde ale viului vietuind
m-a îndepãrtat de cel ce eram
dar si de cel ce sunt
doamne, m-apropii de semnul cel nou al sîntului?

DESCULT PRIN MINE

cer siniliu si îngust
mâini refãcând urma jocului dintâi
si fata firii mele subtiate
petrec în mine, pe ultimele drumuri, iernile calde si
verile reci ale anului asteptãrii de mine însumi
întreita asteptare
s-a dus nestiutã desi mi-a fluturat
prelung
chiar pretul neviului vietuind
înlãuntru-mi erau trotuarele larg desfãcute
asteptarea întreagã
târfãind printre întelesurile mele prospere
ah! cum mi-a fugit de sub picioare amiaza
înscãunat cum eram pe muchea nãdejdii
îndrãzneam sã-mi întreb lighioanele-gânduri dacã sunt

si-am fost deodatã:
sunt una cu tine, a rostit
nu întelegi cã am cu mine un rost ce iarãsi îti va scãpa?
lasã, mi-am strecurat,
îi voi aduna
sclerotic
semnele umbrei
doamne mi-ai dat în fatã si-n întelesul meu butucãnos toate
semnele
ofrandã întreitului dublu cerc
învoieste-mã sã-mi bucur provincia sufletului
purtãtoarea inimii mele moarte
dincolo de ea vãd
acum
nãlucirile calde ale anilor multi si albi
si chiar acolo unde mi-ai întors capul
prevãd
sau încep sã prinvãz
mâna întinsã spre mine-a netimpului

iert

UNDERGROUND I

încrengãtura zilelor nãmolul fertil al cãderii
duh orfan
ceturi nepãzite în strãlumina aparentã
a certitudinii
trei voci rostesc împreunã
cuvântul
în ziua întreitului dublu cerc
o, cât de solemnã ai intrat în neviata mea trãindã
ca si cum m-ai fi tras de noaptea-mi
si mi-ai fi arãtat
bucuroasã
zorii
asteptam anul în care
destinul sã-si îngroase din nou
vâna rãsãritului
asteptam întâmplarea destinalã
cum îi plãcea spatiului îngust al viului sã-mi numeascã nefiinta-mi
asteptam sã trec pe malul de dincolo
al necuvãntãrii

iert si treime
iatã douã tãrâmuri aduse în zi
lângã mine
în umbra desumbritã a pãmântului
mi-ai rostit numele o datã de douã ori
n-am înteles din prezenta în fata-mi
a întelesului însusi
decât curentul cãrnii
am crezut cã totul este prin sine
acum stiu
era începutul iertãrii
al tãrâmului tãinuind numele meu cel adevãrat
de aici
acum stiu: deschiderea nu poate fi niciodatã de sine
în neviul în care vietuim
întrebarea rãmâne
pentru ceea ce în deschisul însusi
apare
sunt singur apus
ori sunt multele-mi euri
încãlzite de soare?

UNDERGROUND II

treimic rãsfãt în umbra neînteleasã a ascunsului
cum poti sã te afli lângã cel ce fatã n-are
prin vremea aceea a rãsãritului
vesnic
si sã taci complice la nestiinta chemãrii în sine
asteptam o rãscoalã a locului meu
prea-asezat într-o cutã a destinului ce-l credeam vesnic
ah! noaptea prelungã a acelui neînceput în care eram ca
acasã
si una treimicã fatã vorbindu-mi
din neîntelesul meu s-a nãscut si vrerea absurdã
a desfrâului mintii
am crezut cã am sub piciore pãmântul sigur
al unui asezãmânt vesnic
nu mã aflam unde trebuie, stiu
desi fata treimicã mi-a vorbit si în felul nestiut de mine
al solului ei rãscolit
am recunoscut chipul în clipa din urmã a urcusului
am mers fãrã sã-mi stie mintea ceva
dar am ajuns acolo numai prin boarea de înteles
nãscutã în mintea-mi
treimic apusã
anul acela nu-l stiu nici nu-l voi sti vreodatã
în umbra proaspãtã a noii mele aflãri
sunt cu mintea pierdutã dupã întelesul prea-lumesc
al amintirii
de trei ori dublul cerc al adevãrului
treimic descins din Sinele luminii
îmi vorbeste încã neînteles
din locul celei dintâi chemãri
vocea închipuirii mele care mã depãrteazã de mine cel nou
este prea puternicã pentru mine cel vechi rãmas aproape
neatins în umbra aceasta
a neviului vietuind
mijeste asteptarea doamne
încrengãturile viitoarelor ei rãdãcini
îmi cuprind
din când în când auzul
din acea îndepãrtatã depãrtare a necuprinsului renãscut
aud cum îmi dai în nestirea-mi vesti
despre ceea ce nu-mi negi
cã esti

ZGOMOT DE CLIPÃ

trei oameni
cu totii topiti în negura dulceagã
a nevietii vietuind
trezirea lor într-un ungher al pãmântului
în triada dublului cerc din luna
acelui an
neinspirat adormit mirat
de proaspãta împlinire a asteptãrii
bucurie carnalã îndoielnicã
certitudine oloagã în fire cãlâie
m-am întãrit apoi
prin recunoasterea semnului însetat
de unda mea linã
cãutatã îndelung, doamne, de
viul mormânt
cuvânt nedezlegat decât în ceasul apusului
iertarea era departe de mintea mea
neîncãpãtoare pentru tine
luminã a începutului
puterea ta mi-a sfârtecat blocul de fire pierdutã
asezat în calea intrãrii
în sinea mea fudulã
am încercat sã te ucid
înlãuntru-mi nu erau decât locuri negre
dar apusul a devenit început de luminã
veghea la capãtul cunoscutelor cãi
a pierit
sunt dincolo de linia curbã
a vietii mele netrãitã
simt încã forta leviatanã
a neîntelegerii
dar în tãcerea fireascã a noului
an
trei oameni nuntesc îndelung
în suflarea-mi