Cadoul ideal ramâne o carte. Îndiferent de cât de restânsa si chiar în decurs de restrângere e aria de raspândire a acestei convingeri. Si indiferent de motivele restrângerii. A darui o carte e un act de comuniune, de împartasire, de punere în comun a unor comori. A primi acest dar înseamna a accepta onoarea. Actul daruirii naste o confrerie. El este echivalent cu o acolada.
Cartea pe care am primit-o în dar e legata în piele subtire, culorile fac ape la flexarea copertilor. Închisa, e cenusie, daca îndoi concav se irizeaza în naunte purpurii, daca o bombezi devine verzuie, proportional cu curbura. Literele titlului, în relief sapat, au culoarea aurului patinat. Formatul lor aduce cu Brokman Old Style. Stranietatea începe de la lipsa oricarui autor. Editura, de asemeni, lipseste. Ca sa spun întreg adevarul, cu exceptia titlului nici un alt semn grafic nu mai e pe coperta. Dar cel mai neobisnuit lucru e titlul însusi: Capitolul 9. Nimic mai mult, nimic mai putin. Darul era ambalat într-o hârtie la fel de ciudata, de fapt n-am mai vazut asa ceva. Daca n-as încerca un abur de teama ca as începe sa fiu banuit de inventie gratuita, as zice ca-mi aduce aminte de un model de poncho. Desfacând pachetul meticulos alcatuit, mi s-a parut chiar ca aud tânguiala unor refrene andine, la flaut. Pielea copertii avrea un parfum amestecat, migdale, scortisoara, paciulli si….iarba. Pe pagina de garda se repeta desenul de deasupra, dar literele nu sunt aurii, ci au cenusiul copertei. Sub titlu, o dedicatie, aceasta cu cerneala aurie. Atâta timp cât nu încerc s-o citesc, e vizibila, scrisul elegant, senzual, as zice princiar. E, însa, de ajuns sa-mi focalizez privirea pe text, ca sa dispara. Foaia redevina alb matasos.
În fine, oricât ar fi de…hm, deosebite, elementele de forma, important e continutul, nu ? Ia sa vedem, despre ce poate fi vorba ?
Dar paginile sunt goale ! Goale, dar numerotate. Le rasfoiesc. Goale pâna la sfârsit. Ramân pe gânduri. Cartea zace, deschisa, pe genunchi. Suna telefonul. De ce n-am nici un keff sa raspund ? Dupa exact 17 apeluri renunta. M…da. 17 cânturi i-au trebuit lui Agamemnon sa se împace cu Achille. Dar…stai ! Exact la gândul asta, din paginile goale, rasare un chip seducator. Facies caucazian, ochi negri, adânci, frunte înalta. O diadema subtire, de aur, aproape de insertia parului negru, vag ondulat. Un soi de halat de matase, tourquoise, cu motive aurii, peste sâni grei. Sa fie Briseis ? Buzele se misca, aud un glas melodios, într-o limba necunoscuta. N-o fi fost chiar fara rost cearta eroilor achei. Ma gândesc la Thersites. Surpriza, de pe aceeasi pagina apare figura lui Dinica, muuult mai tânar. Da, el l-a jucat pe Thersites. Dar nu, nu asa. Trebuie sa vad de la început. În fata primei pagini goale, îmi repet în gând, raspicat : capitolul 9. Pe pagina apare text. Titlul e Teddy. Ce-o fi sta ? Teddy, Teddy. Citesc. Pare familiar. Întorc pagina, textul continua. Din primele doua pagini mi-am adus aminte: Salinger, 9 povestiri. Teddy e ultima. Trebuie sa citesc toata povestirea, altfel n-o sa aflu niciodata secretul cartii pe care o primisem în dar. Dupa Salinger, un nou titlu. Ricsa fantoma. Asta-i Kipling. O editie din ’78, citia în primul concediu la Tusnad. Cine drakku l-o fi pus pe editorul român sa stabileasca ordinea nuvelelor? Nu ma prapadesc dupa ricsa asta fantoma, mereu am considerat ca e vorba aici de o femeie-crampon. Singurl gen detestabil de femeie, la suferintele careia ma simt incapabil sa empatizez. Si ce daca…în sfârsit, viata-i nedreapta. Încerc sa sar la capat, sa vad ce urmeaza. Paginile sunt iar goale. Mda. Trebuie trecut prin toate. De ce n-o fi bagat una în plus, la început, Satul care-a hotarât prin vot ca pamântul e turtit ar fi iesit a noua. Citesc. Apoi alt titlu, Pendulul. Asta ce mai e? Imi aduc aminte, e O.Henry. Iarasi lista povestirilor pe care le-as fi preferat înaintea asteia e lunga. Dar - regula e regula. Cine mi-a facut cadoul stie. În sfârsit, John Perkins îsi lasa nevestica singura si pleaca sa arunce câteva bile, cu baietii. Mai departe. Dar ce-i asta? Doamne! Un cântec de piatra! Gérard Klein. Niciodata, în peste 30 de ani, n-am putut s-o recitesc fara sa lupt împotriva voluptatii unei tensiuni în pleoape. Acum cred ca am pierdut-o pentru ca eram gata sa-i rostesc adevaratul nume, care ar fi eliberat-o. Acum stiu de ce mi-au rapit-o zeii. Pentru ca functia mea e sa numesc si… Oare sccesiunea acestor capitole 9 sa fi fost stabilita de cine mi-a facut darul? Sau mi-a lasat libertatea sa râd, sa plâng, sa ma plictisesc, sa revin la viata…pe contul meu, fireste. Soarece de biblioteca. Ma amuz copios. E un capitol din autobiografia lui Asimov. Al noualea, evident. Dar, imediat, un titlu pe care nu stiu de unde sa-l iau: Doamne, sa vad. Nu putea sa lipseasca ceva legat de vederea mea. De largul spectru de compensatii…dar n-are nici o legatura. Contextul crestin e împanat cu piruete lumesti, spirituale si totusi pline de umilinta, de adâncime. Cine-o fi? Nimic din rigoarea catolica, din uscaciunea protestanta, totul accesibil. Nu poate fi un ortodox. Niciodata n-am înteles nimic din discursul ortodox. Si, totusi. Spiritul acesta…nu putea fi decât Nicu Steinhardt. Acum, un titlu usor de recunoscut, Soarecele B. Acesta e Gary Sârbu. Primul scriitor român care-a scris despre tinuturile mele natale. Doar e de-acolo. Citesc cu savoare. E o ebosa, o anticipare a romanului Adio Europa, in nuce. Dar habar n-aveam de asta când am dat peste proza lui ID Sârbu. Nu-i vazusem decât Arca bunei sperante, la National, cu Piersic. În Yaphet. Proza fusese o revelatie. Mai ales în anii aia, cu bancurile cu împrumutarea osului pentru ciorba, cu copiii care sedeau ore în sir lipiti de perete, jucându-se de-a coada la lapte…În sfârsit, dupa 7 proze, fie ele si plasate pe pozitia a 9-a, un prim capitol IX autentic. Un student la cursul de magie incantatorie, cam iresponsabil, blocheaza pasele de control ale pompierului de serviciu, care rotea o salamandra, în pauza unui meci de fotbal, fireste american, iar stihia, scapata de sub control, e pe cale sa incendieze întreg orasul. Poul Anderson, Operatiunea Haos. Unul din cele mai savuroase romane clasice SF. Eroii invadeaza iadul, unde geometria e neeuclidiana, dar si mereu schimbatoare si n-o pot face decât ajutati de spiritele lui Lobacevski si Bolyai. Gândul ma duce la ultima mea descoperire în proza româneasca, Lobacevski nu-i departe. Reconfortat, am si uitat ca plânsesem la Klein, dau pagina pentru ultimul capitol 9, al noualea. Pagina e goala. As fi tentat sa zic, mai goala ca oricând. Ma gândesc la o sumedenie de kestii, inclusiv la numarul pe septembrie din Playboy, desi habar n-am cum o fi aratat. Degeaba-degebuta, pagina se încapatâneaza sa ramâna goala. Dar daca acum o fi rândul meu? Bine, dar la capitolul capitolului 9 eu am deja state de serviciu. Am terminat, întrr-un volum de proza scurta, un text lung, cam infantil, care nu-mi apartinea, altfel plin de ideisi am gasit o solutie logica atât tramei, cât si amneziei eroului si schimbarii de stil. Ba chiar a urmat un capitol 9’, adica noua prim. Dar ce-are a face? Acum trebuie sa pontez, trebuie sa cotizez, trebuie sa vin si eu cu ceva. Îmi amintesc de una din marile replici ale nemuritorului Tamango, Rica Raducanu. Juca împotriva unei echipe britanice, la ei. Pe la 3-0 a început cu giumbuslucurile. Mingi rotite pe vârful aratatorului, în echilibru, sub nasul meseriasior alora, siderati, iesiri la mijlocul terenului, în dribling, tot tacâmul. Coach-ul englez declarase, ultragiat, la conferinta de presa, ca daca ar fi avut un asemenea portar, l-ar fi împuscat. La întrebarea unui ziarist român, da’ ce te apucase, Rica, omul a dar memorabilul raspuns: dom’le, oamenii platisera, trebuia sa venim si noi cu ceva. Dar acum, acum nu tine cu caterinca. Doamne, ce-o sa scriu? În fata paginii goale, crampa întregului corp, pornind din stomac, e deja un spectacol cunoscut. Cunoscut, dar de necontrolat. E clar ca cine m-a cadorisit stie mai bine. Nu mai e loc de caterinca. Trebuie sa dau de la mine. Fara fartitii. Asta era miza. Celelalte capitole 9 n-au fost decât decorul capcanei care se închidea în jurul meu. Sunt înconjurat de pagini albe, matasoase, în jur miroase a scortisoara, paciulli, da, si un vag iz de migdale. Si iarba. E suficient sa-mi încordez imaginatia, ca sa ies de aici. Dar, oare, vreau sa ies? Aici e bine, miroase placut. Sunt înntr-un nexus de gânduri. Care ma resping. Du-te-n batalie…blabla. Gândurile care mi-au menit au humor. Trebuie sa-mi încordez imagiantia, pentru ca afara trebuie sa fie soare. Si în lumina soarelui pot regasi orice gânduri, oriunde m-as afla. Apoi, sa le astern pe hârtie nu va mai fi decât o problema te tehnica. Si totusi. Daca trebuia sa scriu înauntru ? Daca, scriind afara, la soare, scrisul nu ajunge pe paginile rezervate capitolului noua al meu ? Unde pot gasi solutia, în vreme ce peretii de un alb matasos par a se strânge în jurul meu. Stai ! Solutia trebuie sa fie într-un spatiu complementar. Când am zâmbit gândului ca hârtia de ambalaj are un model de poncho am început sa aud puhoi de refrene tânguioase, motive andine la flaut. Trebuie sa ma feresc sa cad în toate capcanele repetarii marotelor mele muzicale. Ramânâd pe aproape. Ce merge cu scortisoara, cu iarba, cu paciulli ? O sa spuneti ca harpa, domnilor presedinti. Dar, daca adaugam stropul otravitor, amarui, de migdale rezulta chitara rece. Nu nostalgia grava a concertului Aranjuez, ci lirismul devastator al Elvirei Madigan. Dragostea absoluta. Ma concentrez sa-mi amintesc înregistrarea, bucata e scrisa pentru alt instrument, chitara face lirismul mai dur, mai definitiv. Reusesc. Peretii matasosi devin transparenti, vad soarele. Atâta ca nu pot iesi. Decât daca si în momentul în care pun ultimul punct dupa o poveste care sa concureze Elvira Madigan. Nu ma pot desparti total de clasici. Stiu deja ca totul se va învârti în jurul unui tablou. Pe care trebuie sa-l evoc, sa fac cititorul sa-l vada. Restul trebuie sa vina din mine. Vad o scena erotica într-o biblioteca, zeci de carti prabusindu-se peste trupuri. E limpede ca toata epica va fi inventata, asta asteapta darul parfumat. Aud, tot la chitara, Recuerdos de la Alhambra. Acelasi lirism. Peretii translucizi, matasosi, filtreaza, deja, oxigen de afara. Înseamna ca sunt pe drumul cel bun.

15 ianuarie – 3 martie 2003