Miturile sunt facute pentru a spori imaginatia, spunea Albert Camus la sfârsitul eseului sau Mitul lui Sisif. Dar la ce bun imaginatie, atâta vreme cât traim, toti, prinsi cu simturile de "realitate", cautând sa fim cât mai aproape de o conditie pe care o socotim acceptabila, daca nu chiar "favorabila"? Are vreo îndreptatire imaginatia, de vreme ce ea pare a ne departa de "real"? Si mai e de vreun folos mitul, care o sporeste? Iata întrebari pe care ni le punem atunci când ni se vorbeste despre mituri si când pe seama lor este pus sporul imaginatiei. Pe de alta parte, observam deseori o nesocotire a situatiei în care ne aflam, o lipsa a constiintei locului în care suntem, de vreme ce, în mijlocul mitului fiind, avem pretentia ca suntem în cea mai curata "realitate". Un exemplu? Iata-l pe cel ce devoreaza cartile însirate pe tarabele din piete, carti ce trateaza despre scenariile fel de fel carora le cad prada, vrând nevrând, oamenii de buna credinta, cei asemanatori cititorului. Are acesta constiinta aflarii sale într-un spatiu mitic, asadar, al imaginatiei, adica tocmai într-un loc îndepartat de real? Desigur, sunt mituri între mituri; unele au mai multa forta de a rosti "adevarul" decât altele sau prind mai bine un gând, o semnificatie pe care o transmit într-un chip mai potrivit. Sunt mituri revelatorii si mituri care-si pastreaza în ascuns întelesurile. Dar, oricum ar fi, mitul veritabil ne minuneaza, ne îngândureaza, ne clatina obiceiurile si prejudecatile, impunându-ne altele si, poate, ne întoarce pe dos viata, propunându-ne alte întelesuri ale lucrurilor.
Tocmai pentru ca mitul ne înconjoara si ne instituie ca fiinte ce se proiecteaza si pentru ca are forta de a ne schimba, trebuie sa ne apropiem de mit pentru ai deslusi rostul; sau sa-l lasam pe el însusi sa si-l dezvaluie. O vom face alegând dintre miturile lui Platon - prezente în multe din dialogurile filosofului atenian - unul care ne priveste si pe noi, cei de azi, pentru ca are de-a face cu natura omeneasca însasi. Iata textul.
"Am auzit, asadar, ca undeva, în tara Egiptului, traia una din vechile divinitati de prin partea locului; acestui zeu îi e închinata pasarea sfânta careia egiptenii îi zic ibis, iar zeul însusi se numeste Theuth. Se spune ca el mai întâi a descoperit numerele si socotitul, geometria si astronomia, ba si jocul de table si zarurile, în sfârsit, literele. În vremea aceea domnea peste tot Egiptul regele Thamus. Palatul lui se afla în marea cetate a tarii de sus, cetate careia grecii îi zic 'Theba egipteana' si al carui zeu se numeste Ammon. Mergând Theuth la rege, i-a aratat artele inventate de el si i-a spus ca trebuie sa le raspândeasca printre toti egiptenii. Regele l-a întrebat atunci asupra folosului pe care l-ar aduce fiecare dintre artele acestea, si în timp ce zeul dadea lamuriri asupra fiecareia în parte, regele avea cuvinte de lauda pentru una, pentru alta nu, dupa cum fiecare arta îi parea buna sau, dimpotriva, de nici un folos. Multe, zice-se, au fost observatiile pe care Thamus i le-a facut lui Theuth asupra fiecareia dintre aceste arte, fie în bine, fie în rau; dar ar însemna sa nu mai terminam povestind totul de-a fir a par. Au ajuns, iata, la litere, si Theuth a spus: 'Priveste, rege, stiinta aceasta îi va face pe egipteni mai întelepti si mai cu tinere de minte; gasit a fost leacul uitarii si, deopotriva, al nestiintei.' La care regele a raspuns: 'Preapriceputule mester Theuth, unul e chemat sa nasca arte, altul sa judece cât anume dintr-însele e pagubitor sau de folos pentru cei ce se vor sluji de ele. Tu, acum, ca parinte al literelor, si de dragul lor, le-ai pus în seama tocmai contrariul a ceea ce pot face ele. Caci scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le tinerea de minte; punându-si credinta în scris, oamenii îsi vor aminti din afara, cu ajutorul unor icoane straine, si nu dinlauntru, prin cazna proprie. Leacul pe care tu l-ai gasit nu e facut sa învârtoseze tinerea de minte, ci doar readucerea aminte. Cât despre întelepciune, învataceilor tai tu nu le dai decât una parelnica, si nicidecum pe cea adevarata. Dupa ce cu ajutorul tau vor fi aflat o gramada de prin carti, dar fara sa fi primit adevarata învatatura, ei vor socoti ca sunt întelepti nevoie mare, când de fapt cei mai multi n-au nici macar un gând care sa fie al lor. Unde mai pui ca sunt si greu de suportat, ca unii ce se cred întelepti fara de fapt sa fie." (Phaidros, 274c-275b, Opere, 4, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1983)
Iata vorbele mitului. Ele nu se îngaduie cu obisnuinta noastra într-ale învataturii, caci noi învatam, acum, din carti. Iar cei care nu învata din carti, tocmai pentru ca nu mai poate fi învatat ceva semnificativ social altfel, ramân neînvatati. De aceea mitul pare a nu ne mai spune nimic cu rost pentru conditia noastra actuala, desi, pe de alta parte, simtim un anume adevar încercâd sa iasa la iveala din "scenariul" sau. Iar daca adevarul cere ochi potriviti pentru a-l privi, iar noi, orbi ai adevarului fiind, nu suntem în stare a-l recunoaste oriunde apare el, mitul acesta, provocându-ne nedumerirea, dezleaza în mintea noastra câteva întrebari. Iata-le.
Cum am putea dezaproba "functia pozitiva" a scrisului? Nu sunt suficiente dovezile culturale si civilizatorii aflate la vederea oricui, pentru a fi clara si acceptata aceasta functie a sa? Însa ne putem închipui în situatia celor care nu au cunoscut niciodata scrisul, dar care traiau firesc în absenta acestuia? Cine ne-ar putea convinge ca acum, posedând scrisul, este "mai bine" pentru omenitate? Este memoria un "bun" care trebuie protejat cu orice pret, asadar, daca ea este omorâta folosind literele, sa fie cazul sa renuntam la acestea? Dar descoperirea literelor nu ne-a deschis deja un destin înlauntrul caruia, fara litere, n-am mai fi noi însine?
Cititorule, poate ca aceste întrebari, fara sens în afara mitului platonician prezentat, te vor înnobila cu un spor de imaginatie. Iar daca imaginatia aceasta, sporita, te va forta sa tii seama, o clipa, si de partea nevazuta a vietii proprii, atunci mitul în cauza are forta de a dezvalui ceva din adevarul omului.

Viorel Cernica