Toti mergem acasã: pe jos, cu un mijloc de transport în comun etc.; firesc, de ocazie, sau fãrã nici un motiv. Pentru a porni cãtre acasã, trebuie sã fi plecat, odatã, de acasã; asadar, dupã ce te-ai aflat, la un moment dat, fãrã sã fi stiut unde esti, chiar acasã, te poti întoarce acolo; cãci acasã te afli într-un mod “natural”, adicã dintru început. Despre Ulise, eroul grec ce luptase la Troia, lui datorându-i-se chiar victoria aheilor, se spune cã s-ar fi întors acasã, pe mare, dupã ce a trecut peste multe tentatii, dupã ce încântãrile unei case nu i-au putut înlocui dorul de acasã. El a devenit, cumva, simbolul revenirii la sine; dupã o lungã rãtãcire, el gãseste calea cãtre acasã. La drept vorbind, Ulise se îndreaptã cãtre casã; dar el se întoarce, de asemenea, acasã (a-casã; atentie la particula negatoare “a”), cãci si-a gãsit calea potrivitã pentru o astfel de deplasare sau înaintare. Oricum, pentru a ajunge acasã îti trebuie o casã, un cãmin, din care sã fi plecat, odatã, si un dor coplesitor de întoarcere; un dor precum cel pus pe seama Omului, care simte, cum spune Mircea Eliade, nostalgia Paradisului, atâta vreme cât este departe de a sa acasã, de Paradis, fiind, pierdut de sine, în Istorie.
Toti mergem acasã, asadar, unii pe jos, altii cu un mijloc de transport, propriu sau în comun. Dar spre ce casã ne îndreptãm? ªi pe ce cale? Iatã: sãrbãtorile ne adunã, de obicei, acasã. Priviti aglomeratia trenurilor, avioanelor, autobuzelor etc., în genere, a auto-mobilelor, în preajma sãrbãtorilor de iarnã sau de primãvarã. ªi cum sã nu te simti bine, vãzând atâta lume plecatã acasã, stiut fiind cã lumea însãsi are a câstiga de pe urma regãsirii de sine a omului, acasã. Numai cã cei mai multi merg spre casã, ajungând într-o casã, fiind primiti, de cei apropiati prin rudenie, la o casã. Dar cât mai pãstreazã aceastã casã acasa însãsi? Ce putere mai are ea de a se nega pe sine? Mergem acasã la pãrinti, dupã ce am plecat de acasã de la noi, de exemplu. Cu ei, la ei, suntem încã acasã; sau avem aceastã pãrere. Dar am putea fi acasã la ei, dacã nu am avea propria casã, unde sã fim ca acasã? Nu cumva ne ducem altundeva fiindcã, desi avem casã, nu suntem acasã? În înclestarea noastrã de a avea casã – înclestare ce se vede încã mai bine pe chipul celor ce au deja o casã – ne pierdem de acasã.

Iatã problema acutã a omului acestui timp: nu mai e, nicãieri, acasã. Agitatia pietelor, forfota interminabilã iscatã de cei care se deplaseazã de la casã (spre piatã, bineînteles) sunt semnele unei pierderi: am pierdut acasa, chiar dacã am câstigat una sau mai multe case.
O anumitã atentie sociologicã ne-ar putea dezvãlui faptul cã “bãtrânii” nostri mai stiu sã dãruiascã o casã (un cãmin) pentru cei pe care îi asteaptã, mãcar de sãrbãtori. Dar stiu ei cã cei pe care îi asteaptã ar putea avea fiinta lor amputatã, cã pot fi rãtãciti de ei însisi, plecati, fãrã întoarcere, din propriul lor sine, care este acasa veritabilã, locul unde sãlãsluieste Altul (Dumnezeu; semenul: prietenul, pãrintele, doica s.a.)? Cohorte întregi cu cei plecati – mai mult sau mai putin – de acasã se întorc, uneori, “în sânul familiei”; dar sunt agitati si neîncrezãtori în ceea ce li se oferã: iar cei care-i primesc suspinã. Totusi, n-or fi si ei, “bãtrânii”, vinovati pentru rãtãcirea celor dragi? I-au asteptat întotdeauna pentru propria lor simtire de bine si nu pentru ca cei ce vor veni sã se simtã ei însisi acasã. Ce poti sã crezi privind cohortele înrucsãcite ale “tinerilor” ce se întorc la o casã?

Ar fi minunat dacã fiecare s-ar afla acasã la el; ar fi minunat nu doar pentru cei în cauzã, ci pentru orice om si pentru oricare fãpturã a lumii. Dar cum ai putea convinge un “tânãr” cã nu-si va gãsi linistea, adicã starea, pânã nu va avea propria acasã? E drept, unii au casã si se simt bine în ea; dar nu prea mult timp si nu convingãtor pentru ei. Cum l-ai putea face sã afle cã acasa sa este el însusi întors cãtre sine, pentru a fi, astfel, cu sine si cu Altul (cel numit adineaori)? Atâta vreme cât cei care îi primesc pe “tineri” nu-i vor întelege pe acestia ca fiind ei însisi, cu acasa lor, cu propriul lor sine, iar nu un accesoriu al persoanei lor atât de primitoare, si pânã ce “tinerii” însisi nu-si vor întãri sinele, nu-si vor întãri acasa, dupã ce se vor fi regãsit, cohortele celor ce se întorc spre o casã vor fi la fel de plicticoase.

Le-am spus “tineri” celor plecati devreme, adicã înainte de a se fi ridicat sensul unei împliniri proprii înlãuntrul lor, acasã, adicã. Iar “bãtrâni”, celor care s-au sfiit sã-i trimitã acasã pe cei pe care declarã cã îi iubesc. Aparent, este vorba despre o opozitie; în fond, nu este decât o alãturare terminologicã. La propriu, nici unul, nici celãlaltul nu sunt acasã, cãci dacã “bãtrânul” ar fi fost acasã, atunci ar fi stiut sã-l îndrume si pe cel “tânãr” cãtre propria-i acasã. Matematicienii numesc “contiguitate” relatia dintre douã figuri care au o limitã comunã. Termenul s-ar potrivi si relatiei dintre “tânãrul” rãtãcit si “bãtrânul” pierdut orbecãind printr-un labirint ale cãrui cãi îi rãmân necunoscute, dar al cãrui spirit îi oferã, în schimbul acestei necunoasteri, iluzia, continuu proaspãtã, a asezãrii sale acasã. Semnul direct al rãtãcirii de sine este chiar lipsa îndemnului cãtre Celãlalt – fiu sau fiicã – de a se descoperi acasã.

“Bãtrâni” azilanti, cu casã la stradã, dar fãrã obârsia plinã a sinelui, lãsati-i pe tineri sã meargã acasã.
Tineretul a fost întotdeauna legat de “tarã”; la noi si aiurea; oriunde si oricând. Dar tara, prieteni dragi, este pãmântul fãgãduintei; cei tineri au, încã, sentimentul cã vor vedea pãmântul acela. Câte ploi cu manã nu vor cãdea si câte tentatii verzi nu se vor întinde pe tot drumul. “Sã rãmânem aici!” se va auzi, din când în când; vor vorbi “bãtrânii”. “Ba sã mergem!” se va auzi, palid, dupã un popas îndelungat: este vorba “tinerilor”.
Nu-i confundati pe cei în vârstã cu cei “bãtrâni”. Nu vârsta conteazã aici, ci atitudinea; iar atitudinea te exprimã fatã de tine însuti; numai dacã existã acest “tine însuti”. Nu-i confundati pe cei fãrã vârstã adâncã si albitã cu cei “tineri”. Atitudinea conteazã, cum spuneam.

Într-un roman – poate vã amintiti dumneavoastrã titlul lui – se întâmplã un lucru ciudat: un “tânãr” îsi ucide pãrintele grijuliu. Paricidul trece drept nebunie sau exaltare. Insuficiente amândouã, însã, pentru acest act. Rãtãcire, ar fi cuvântul potrivit; rãtãcire a amândurora, a victimei si a cãlãului; a fiecãruia de sine. Desigur, un psihanalist ne-ar lãmuri cum devine “treaba”. Ne-ar vorbi, poate, despre un gest de defulare. “Tânãrul” ar fi acumulat tensiuni, dorinte nesatisfãcute, patimi oedipiene etc. în inconstientul sãu, care, neconsumate, au produs canalizarea energiilor psihice pe o cale ce ocoleste constientul; acestea au produs defularea. Ce mult ne plac astfel de explicatii! Dreptatea ar putea fi, totusi, de altã parte. De partea celui care observã rãtãcirea de sine a “tânãrului” si a “bãtrânului”. Am putea spune cã amândoi au lucrat constient pânã la capãt? Nu, desigur! Dar nici inconstient; ci rãtãcit, adicã fãrã sã fi fost acasã. Dreptatea, fãrã îndoialã, asemenea adevãrului, nu se lasã împlinitã aici. Totusi, mi-as asuma aceastã dreptate plãpândã împotriva trufiei explicative cu pretentie de adevãr. Asadar, rãtãcirea de sine, negãsirea acasei, e de vinã; ea ne face victime si cãlãi. Iar crima nu trebuie sã fie în fapt, cum ar spune un jurist, ci în lucru (sau în act, cum ar fi spus Aristotel); adicã neconsumatã ca atare, dar cu atât mai dureroasã. O sã sfârsim prin a deslusi murmurul necuviintei noastre rãtãcitoare, ca venind dintr-un mormânt; ca venind din noi însine, adicã de acolo unde se aflã înmormântat propriul sine, ucis.

“Tinerii”, cu rucsacuri sau fãrã, pe propriile lor picioare sau pe rotile auto-mobilelor, se-ntorc, dupã sãrbãtori, acolo de unde au venit. Iar “bãtrânii”, tristi, rãmân la a lor casã. Iatã victimele; si cãlãii. Iatã-i pe cei ce, nefiind acasã, stau, unii departe de casã, ceilalti chiar în casã, împreunã cu neputinta lor de a neantiza casa. Dar dacã o vor neantiza, luându-se dupã îndemnul firii lor, negãsitã în rãtãcire, pâlpâindã doar în vremea reîntoarcerii, nu ar putea rãmâne fãrã casã? Nu! Sau, mai bine spus, faptul acesta n-are nici o noimã pentru ceea ce discutãm noi: pentru casã existã legea; aici e vorba, însã, dupã cum dumneavoastrã v-ati dat seama, cititorule, de libertate.

Viorel CERNICA