(Un scurt rãspuns la întrebarea: „ce meritãm?”, lansatã într-un grup de discutii)

Dacã vorbim despre ceea ce meritãm, cred cã trebuie adusã în discutie si ceea ce se numeste meritocratia. Cu alte cuvinte, conducerea de cãtre cei merituosi. O chestiune care, sã fim sinceri, ne cam doare pe toti, pe la toate nivelurile. De la Republica platonicianã, pânã la sofisticatele sisteme electorale moderne, toti par preocupati de aceasta chestiune. Pânã într-o vreme, lucrurile erau practic extrem de simple: conducea cel îndrituit prin nastere, avere, clasã sau dosar de cadre. Acum, nu mai este atât de simplu. Selectia naturalã nu este cea mai sigurã cale de a ajunge în frunte cel mai dotat. Conjuratia mediocrilor este adeseori o frânã de o eficientã absolutã. Ne aflãm, apoi, si într-un impas logic fãrã iesire: pentru a fi ales sau numit, merituosul trebuie ales sau numit de cineva capabil sã-i perceapã/priceapã meritele. Deci acestia trebuie sã fie la rându-le merituosi. S. a. m. d. Cercul vicios este perfect. M-as referi la mica, dar exceptionala carte a lui J. M. Bochenski «Ce este autoritatea?». Într-o lume idealã, autoritatea ar fi exercitatã numai pe bazã de merite. Dar cine ne încearcã ? Imagologia si mitologia sunt pline de trasee ale initierii care nu sunt altceva decât trasee ale dovedirii meritelor adevãrate si ale dezbãrãrii de niste pseudo-merite. În lumea CV-urilor, angajãrilor de probã si interviurilor de angajare, lucrurile credeti cã sunt esential schimbate? Politic, problema este cã democratia nu oferã absolut nici o garantie asupra ascensiunii meritocratiei. De multe ori, este chiar invers. De aceea, democratia, s-a spus, nu functioneazã eficient decât la popoare cu un anume grad de educatie, de spirit civic, care asigurã o prezentã rezonabilã a capacitãtilor reale la condu-cere. La noi, s-a formulat de multe ori, în ultimul deceniu, aceasta apoftegmã: avem conducãtorii pe care ni-i meritãm. Delegarea responsabilitãtii, care este esenta sistemului electiv, pune cu acuitate chestiunea competentei, id est meritului, celui care alege ca si a celui care este ales. La noi, se întelege procesul de alegere nu ca o delegare, ci ca o dez-legare de orice rãspundere a cetãteanului. Sã se descurce ãla cu asfaltul si gunoaiele si tot restul, cã d-aia l-am ales ! Revin la impasul logic amintit mai sus, sistemul capitalist si-a format un anume sistem de auto-reglare, cu imperfectiunile sale, dar e mult mai bun decât nimic, care se numeste concurentã.
Verificarea reciprocã a diferitelor (sub)sisteme sociale face ca o promovare pe merit sã fie mult mai probabilã aici decât în oricare alt regim. Ar trebui sã fac aici un întreg excurs despre problema specialã a învãtãmântului, unde evaluarea si meritul sunt hiba cotidianã. Dar ar trebui sã lungesc excesiv aceastã interventie. Nu mã pot abtine, totusi, sã constat cât de departe este sistemul nostru de învãtãmânt, de la grãdinitã la universitate, de o ierarhizare meritocraticã. S-ar putea discuta si despre asta cândva…
Trecând acum putin înspre psihologie, as observa prezenta stãruitoare la români a complexului de etern nedreptãtiti, de istorie, de sef, de soartã, de conspiratii mondiale, de FMI si de cine mai vreti. Toti sunt de vinã, noi avem toate meritele, am inventat totul. Nu trebuie sã mai facem nimic, ni se cuvine totul, pentru cã noi am fost proto-poporul lumii, vezi elucubratiile tracoide care-si fac loc adesea chiar si pe la televiziune. Am adus în discutie acest aspect oarecum îndepãrtat, pentru cã presupune un plan secund al gândului extrem de periculos: un merit se mosteneste. Vezi si niste idei recente cu organizatii pentru cultul eroilor si alte bazaconii. Uitãm chiar vorba fabulistului, cum cã «gloria strãbunã pe strãbuni cinsteste». De-aia spun cã miliardele cheltuite pentru Stefan cel Mare sunt aruncate pe apa Milcovului. Meritul e al sãu si nu ni-l putem atribui noi, oricât am cheltui. E vorba aici de un rapt de merit, o transfuzie sortitã însã a rãmâne în veci ineficientã. Meritul este prin excelentã obositor, pentru cã el, cu exceptia bravurilor punctuale, eroice, din rãzboi sau din situatii de dezastru, trebuie dovedit continuu. El tine, prin excelentã, de timpul prezent. Mie unuia, invocarea prea insistentã a unor merite din trecut îmi devine pe datã suspectã.
Ar mai fi, apoi, de fãcut o distinctie necesarã între calitãti si merite. Oricât de asemãnãtoare, ele nu se confundã. Nu orice calitate devine automat si un merit. Sunt calitãti care nu trebuie, nu pot fi rãsplãtite, pentru cã si-ar pierde instantaneu esenta lor de calitãti. Or, eu definesc meritul ca pe o calitate rãsplãtita. Sunt oameni plini de merite, dar cu mai putine ca-litãti, si oameni cu calitãti neconvertite (neconvertibile?) în merite. Si mã refer, în special, la palierul socio-politic, de pe care am ales, sã discut azi aceastã chestiune. Moralmente, ea este foarte incitantã. Îmi vine a postula cã o veritabilã meritocratie se consolideazã pe mãsurã ce meritele si calitãtile individului se aseazã într-o proportie echilibratã. Dar asta nu cumva rãmâne de demonstrat?

Christian CRÃCIUN