Cine suntem? Fiinte complexe, angajate într-o aventurã nebunã, pe o planetã marginalã, crede sociologul francez Edgar Morin. Ultima carte a lui Edgar Morin, Identitatea umanã, se deschide printr-o rechemare la modestie: la scara cosmosului, suntem fiinte cu totul anecdotice. Ea se terminã printr-o serie de interogãri, între care aceasta: "Putem inhiba megalomania umanã si renega umanismul?" Între cele douã, este umanul: tu si eu. Ansambluri de neuroni, subiecti vorbitori, fiinte sociale, culturale si istorice, îndrãgostite de rationalitate în timp ce cad pradã nebuniei. Umanul, simultan, independent. Complex. Totusi, spune Edgar Morin, trebuie sã recunoastem contradictiile inerente tuturor aspectelor identitãtii umane. Nu înseamnã cã, cu acest pret, avem sanse de a iesi din ceea ce se numeste vârsta de fier a erei planetare.
Dar nu rãmânem pe covorasul de la intrare, decorat cu douã veverite aflate fatã în fatã, din apartamentul sãu parizian. Edgar Morin are 80 de ani si pare a fi 15 mai tânãr. Ce-i dã un asemenea tonus? Convingerea cã nimic nu e niciodatã sigur. Nici chiar rãul. Si cã improbabilul se poate produce.

Identitatea umanã (Seuil, 2001) este al cincilea volum din Metoda, operã majorã a lui Edgar Morin, începutã în 1977. Viitorul si ultimul (?) volum este anuntat si ar urma sã se intituleze Complexitatea eticã. Ansamblul operei sale abordeazã discipline diferite, precum sociologia, antropologia, epistemologia stiintelor, poezia si autobiografia. A publicat un numãr considerabil de lucrãri, dintre care se poate cita: "Terre-Patrie" (Seuil, 1993). Pe de altã parte, "Firul ideilor, o ecobiografie intelectualã a lui Edgar Morin" de Francoise Bianchi (Seuil, 2001), urmeazã, de asemenea, sã aparã.

Suntem zona lipsã dintre semn si viu, spunea Pierre Dac. Cum comentati?
EM: Nu e nici un motiv, de fapt, sã crezi fiinta umanã actualã ar fi încununarea evolutiei. Stim, dupã cincizeci de ani, doar cã procesul evolutiv care a fãcut din noi ceea ce suntem este o aventurã începutã acum sapte milioane de ani. Cu cât cunoasterea noastrã despre progresul uman creste, cu atât misterul se adânceste si suntem mai mult obligati sã constatãm cã spiritul uman nu este decât în preistoria a. Totul conduce cãtre a crede, asadar, cã procesul de umanizare ajunge la un nou început. Umanitatea e în rodaj.
Atunci, acest homo nu atât de sapiens cât celãlalt?
EM: Sapiens, adicã rational, da. Si faber, adicã tehnician, cu sigurantã. Dar, a reduce omul la aceste douã caracteristici e prea simplu. Încerc, în Identitatea umanã, sã dau o definitie mai complexã a umanului. Arãtând cã, pentru a-i defini conturul, trebuie sã asociem o notiune care, în mod normal, se respinge. Homo demens (nebunul), de exemplu, e celãlalt pol al lui homo sapiens. Afectivitatea e prezentã si la unul, si la celãlalt. Cercetãrile neuropsihologilor au arãtat, de altfel, cã un matematician pune pasiune în calculele sale rationale.
Ce alte caracteristici ar putea defini umanul?
EM: Jocul, sãrbãtoarea, gratuitatea, harul, fervoarea, dragostea, poezia: atâtea aspecte foarte profunde, ireductibile la homo oeconomicus, pe care monetizarea l-a supraestimat în societãtile noastre. Fãrã a uita omul prozaic: face lucruri plictisitoare pentru cã este constrâns sã supravietuiascã. Însã, originalitatea umanã se manifestã si în deschiderea spre mitologie si magie, ceea ce oamenii de stiintã denuntã ca irationalitate. Totusi, aceasta face si ea parte din umanitate ca si irationalitatea. Trebuie, asadar, sã considerãm omul hrãnit cu mituri dintotdeauna. Oamenii de Neandertal erau îngropati cu arme si mâncare, altii în pozitia fãtului: probã cã credinta într-o supravietuire si o renastere existã din adâncul vremurilor.
Dar, avem atât de multe mituri…
EM: Nici o civilizatie nu este pur miticã sau pur tehnicã. Nu mai mult a noastrã decât aceea a omului de Neandertal. Am avut mitul progresului… care se destramã. Am avut mitul ratiunii providentiale. În viata cotidianã a fiecãruia coexistã, se succedã si se amestecã superstitii, credinte, rationalitate, tehnicitate, iluzii, magie. Cât despre Dumnezeu, el reînvie fãrã încetare. Natiunea cea mai tehnic dezvoltatã are ca devizã "In God We trust" si, drept carte de cãpãtâi, Biblia.
Cu toate acestea, societãtile noastre sunt, în acelasi timp, laice.
EM: E adevãrat, dar laicizarea lor a condus la dezvoltarea unei religii a natiunii. Aceasta este o fortã suveranã de protectie, de comunitate si dragoste care protejeazã de lumea exterioarã. E prezentã efectiv în simbolul sãu, drapelul - desfãcut peste tot în Statele Unite în acest moment. Dar va fi timp sã realizãm cã patria noastrã e Pãmântul - o micã planetã a unui soare periferic - si sã lucrãm la aparitia unei "societãti mondiale".
Aceastã "societate mondialã" nu e pe cale de a apãrea?
EM: Nu e decât în stadiul de embrion. Pentru ca o societate sã existe, trebuie o retea de comunicare: o avem. Avem, de asemenea, o economie mondializatã, dar nu un control planetar, din nefericire. Nu mai mult decât instante de decizie comunã, care nu existã decât în materie de mediu. Si ceea ce ne lipseste este constiinta apartenentei la o patrie comunã, "Terre-Patrie", care ne dã sensul fraternitãtii. În cuvântul patrie, existã simultan maternul ("mama-patrie") si paternul (autoritatea Statului). Patria societãtii mondiale e Pãmântul. Si existenta unui terorism planetar poate fi o etapã spre aceastã societate mondialã pe care încercãm s-o facem sã aparã, într-un efort pentru a iesi din ceea ce eu numesc vârsta de fier planetarã. Cãci suntem chiar în plinã barbarie si riscãm catastrofe.
Catastrofa tocmai se produce, într-o mãsurã…
EM: Într-adevãr. E momentul sã aparã constiinta pericolului extern si sã se producã tresãrirea salvatoare. Dar, nu suntem aici. Suntem deja cãzuti din nou în opozitii sterile: pe de o parte, tot ceea ce este american e frumos, pe de altã parte, America e responsabilã de toate relele. Or, organizatia care a lovit Statele Unite utilizeazã toate retelele deja prezente ale societãtii mondiale. Si lupta împotriva ei tine nu doar de politie, ci si de politicã si de gândire. E o schimbare de mentalitate, o constientizare ridicolã pe care recentele evenimente o impun. Ea trebuie sã se producã în caz de pericol. Tine de interesul nostru vital.
Care constientizare? Mai putinã sãrãcie contra mai putin terorism?
EM: Ceea ce eu numesc era planetarã a reunit de-acum înainte toti oamenii si i-a fãcut sã comunice. Când populatiile sãrace vãd o lume hiper-bogatã si hiper-pedantã, resentimentul este inevitabil. El e cu deosebire viu în lumea musulmanã, care vede nedreptatea tratamentului pe care Occidentului îl aplicã palestinienilor.
Ne aflãm în plin "soc al civilizatiilor"?
EM: E o cursã în care nu trebuie sã cãdem. Trebuie, din contrã, sã declarãm pacea cu Islamul. Acesta de gãseste, din ratiuni istorice, prins într-un dublu curent de repliere identitarã si de dorintã de modernitate. Si, în tãrile arabe, populatiile sunt prinse sub dictaturi, regimuri politienesti sau militare. Un lung trecut glorios, un prezent mizerabil si nici un viitor: adevãrate bãlti pline de peste pentru djihadistii lui Ben Laden. Chestiunea israelo-palestinianã e, pe de altã parte, crucialã. Dar nu este înteleasã urgenta formidabilã a situatiei. Dacã nu existã o presiune suficientã din partea Statelor Unite, o fortã internationalã trebuie sã se impunã si sã se interpunã. Adicã, de o manierã mai generalã, o politicã de civilizatie planetarã în care trebuie sã ne angajãm.
Dar ce mãsuri s-ar putea lua pentru merge spre o civilizatie planetarã?
EM: Existã un ansamblu de elemente care ar arãta imediat cã occidentul, partea liberã a planetei, este solidarã cu partea dezmostenitã. Vorbesc de lucruri concrete si directe, nu de acele ajutoare ale statelor mai mult sau mai putin corupte, care se îneacã în combinatii. O agentie mondialã care impune distribuirea de medicamente, atunci când numeroase tãri sunt rãvãsite de SIDA si de maladii infectioase, ar putea fi o mãsurã. Este diferenta dintre sperantã si conditiile de viatã scandaloase, mai mult decât mãsura în dolari a venitului pe locuitor. Într-o economie de subzistentã, non-monetarã, se poate trãi foarte bine cu putini dolari pe zi si calculele Produsului Intern Brut nu au sens. Si de ce sã nu se mobilizeze formidabila energie a tineretii într-un serviciu civil international, atunci când, într-o tarã precum Franta, se suprimã serviciul national? Acestea nu sunt decât câteva exemple.
În final, situatia nu e disperatã?
EM: Nu, dacã stim, în acelasi timp, sã evitãm rãul si sã mergem în directia bunã: spre societatea mondialã si Terre-Patrie. Rãmâne mult de fãcut pentru a dezvolta potentialitãtile individului si ale societãtii. Ceea ce conteazã este sã hrãnim acest sentiment al unei comunitãti a destinului uman. Pentru a putea, într-o zi, poate, locui poetic Pãmântul.

Convorbire realizatã de Elisabeth Gilles si publicatã în Construire, nr. 49/4 decembrie 2001
Versiune în limba românã de Fl. Dochia